Martirii persecutiilor turcesti

“Pe 9 septembrie, multimile dadeau buzna in catedrala pentru adapost in vremea in care Hrisostomos, palid din cauza postului si a lipsei somnului, savarsea ultima sa slujba. Sfanta Liturghie s-a savarsit in vreme ce politia turca a venit in biserica si l-a luat pe Hrisostomos. Generalul turc Nouredin Pasa, cunoscut ca “macelarul din Ionia”, intai l-a scuipat pe Mitroplit si apoi l-a informat ca un tribunal din Angora (acum Ankara) l-a condamnat deja la moarte. O multime a sarit pe Hrisostomos si i-a scos ochii. Sangerand profund, a fost tarat pe strazi apucat de barba. A fost batut si lovit si i-au fost taiate parti din trup. In acest timp Hrisostomos, cu fata acoperita de sange, se ruga: “Parinte Sfinte, iarta-le lor, pentru ca nu stiu ce fac”. Din cand in cand, atunci cand avea puterea, ridica mana si isi binecuvanta persecutorii; un turc, dandu-si seama de ceea ce facea Mitropolitul, i-a taiat mana cu o sabie. Mitropolitul Hrisostomos a fost apoi rupt in bucati de catre multimea furioasa”.

Astfel trecea la Domnul, pe 9 septembrie 1922, Sfantul Mucenic Hrisostomos, Mitropolitul Smirnei (astazi Izmir), ucis de turci, in orasul lipsit de aparare si pe care a refuzat sa-l abandoneze, zicand: “Este traditia Bisericii Grecesti si datoria preotului sa ramana cu parohia lui”. Este insa doar unul dintre cei peste 3,5 milioane de crestini exterminati de turci intre anii 1894 si 1922.

Masacrele au inceput in 1894, atunci cand sultanul Abdul Hamid a initiat politica sa de genocid impotriva armenilor din Imperiul Otoman. Ulterior, in momentul izbucnirii Primului Razboi Mondial, guvernul turc a decis sa elimine intreaga populatie crestina, formata din crestini greci, armeni, sirieni si nestorieni. Epurarea a continuat si s-a intensificat spre finalul razboiului. Faptul ca aceasta operatiune criminala a fost indreptata impotriva crestinilor mai ales datorita credintei lor, reiese cu usurinta din faptul ca episcopii, si clericii in general, au fost tintele predilecte ale persecutiei.

Eliminarea prezentei crestinilor din actuala Turcie a culminat cu ocuparea de catre turci a orasului Smirna, atunci cand Mitropolitul Hrisostomos a fost martirizat. Odata cu el, populatia crestina din oras (rezidenti dar si refugiati) a fost masacrata. Multi au fost ucisi direct de soldatii turci care au mers din casa in casa omorand, jefuind si violand. In cele din urma, soldatii turci, condusi de ofiterii lor, au turnat cherosen pe cladirile si casele din sectoarele grecesti si armenesti, dandu-le foc. Astfel au pierit 100.000 de crestini greci si 30.000 de crestini armeni intr-un moment mult mai cutremurator decat sacrificarea de catre debilul Nero a cetelor de crestini din Roma.

Trebuie subliniat ca toate aceste masacre au fost supervizate, cu ingaduinta, de puterile vestului asa-zis “crestin”. In largul Smirnei au asistat la evenimente vasele de razboi ale armatelor Frantei, Marii Britanii si Americane.

Astfel a disparut din istorie populatia crestina din Anatolia, populatie crestina ale carei radacini mergeau pana la inceputul crestinismului. Inca o data, crestinii au castigat cu sangele jertfei lor cununile de martiri, precum au facut-o inainte in Ierusalim, in Roma, in Constantinopol si in toata lumea.

Se cuvine sa ne rugam, precum Sfantul Hrisostomos al Smirnei, Parintelui ceresc sa ierte pacatele ucigasilor turci, care nu realizau ce faceau, si probabil nu realizeaza nici astazi. Dar se cuvine de asemenea sa nu uitam jerfa martirilor nostri, pe care bine este sa-i laudam in veci, ca pe unii care au urmat Mantuitorului pana la moarte, aratandu-ne astfel ca trebuie sa fim pregatiti pentru chemarea lui Hristos in orice moment.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Maica Domnului si necredinciosii ‘crestini’

Mama dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos este cea pe care noi, credinciosii ortodocsi, o numim “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu”. Multe sunt insa numirile ei, si nenumarate sunt laudele pe care i le aducem; Biserica o numeste asfel “mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii”, sau “Imparateasa cerurilor”.

Motivul evlaviei crestine pentru Maica Domnului este insa tainic, aflat in intelegerea adanca a relatiei dintre ea si Hristos, si dintre ea si lume; aceasta intelegere, disponibila oricarui credincios prin luminarea Duhului Sfant, este in schimb complet opaca oricarui necredincios. Daca in cazul lui Iisus Hristos, a Invierii sau a istoriei mantuirii in general, necredinciosii se pot apropia rational, din Biblie – chiar daca de multe ori gresind datorita talcuirii gresite -, in cazul Maicii Domnului acest demers nu duce nicaieri, deoarece pentru a ajunge la intuirea a ceea ce inseamna ea in relatie cu noi este nevoie de o relatie adevarata, in Sfantul Duh, cu Hristos.

Astfel, noi nu ne inchinam Maicii Domnului pentru ca am ajuns rational la concluzia ca e bine sa o facem, ci pentru ca Maica Domnului ni s-a aratat noua, apropiindu-ni-se ea, cu toata dragostea de Mama pe care o are pentru noi. Noi ne inchinam Maicii Domnului pentru ca o iubim, asa cum fiul isi iubeste mama. Nimeni nu va incerca sa explice rational in ce consta dragostea unui fiu catre mama sa, sau nimeni nu se va mira ca fiul isi iubeste mama. La fel si noi, crestinii, o iubim pe Maica Domnului cu o dragoste pe care lumea nu poate sa o judece, pentru ca nu este dragostea ei.

Si pentru ca lumea nu poate avea nicio intelegere pentru relatia noastra cu Maica Domnului, religiile si credintele care ratacesc de la adevar se poticnesc in aceasta invatatura a Bisericii si confunda inchinarea pe care noi o aducem Maicii Domnului si sfintilor, cu formele pagane de inchinare la idoli. Dar aceasta confuzie arata o totala neintelegere a faptului ca, asa cum arata Hristos, Dumnezeu este Dumnezeul “celor vii” – al lui Avraam, Isaac si Iacob, precum si al tuturor sfintilor. Sfintii sunt vii, iar Maica Domnului are mai multa viata decat toate fapturile omenesti si ingeresti.

De aceea trebuie sa observam ca orice cult care nu o cinsteste pe Maica Domnului nu este demn sa fie numit “crestin”, pentru ca, dupa cum arata Parintele Staniloae, “ajutorul ei este atat de necesar, fiindca un motiv pentru care Hristos miluieste pe cei ce alearga la El este acela ca o cinstesc pe Maica Lui. Caci cei ce nu o recunosc pe ea ca Nascatoare a lui Dumnezeu intru feciorie si din puterea Duhului Sfant, nu-L recunosc pe El insusi ca Dumnezeu”. Iar cei ce nu-L cinstesc pe Hristos dupa adevar, “impreuna cu toti sfintii”, nu sunt demni sa poarte numele de crestini.

Preacinstirea Maicii Domnului este atat de importanta incat noi, ca ortodocsi, nu ne putem imagina desfasurarea drumului nostru catre sfintenie fara ea. Icoana ei este in fapt icoana Bisericii. Ea il prezinta lumii pe Hristos – Biserica il prezinta lumii pe Hristos. Ea s-a facut, dupa cum invata Sfintii Parinti, “a doua Eva”, Eva cea adevarata, si prin aceasta ea este adevarata mama a neamului crestinesc. Orice crestin este orfan fara Maica Domnului, si cat de frumos este aratata slava cu care a fost invesmantata Nascatoarea de Dumnezeu in axionul ce se canta la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare:

“De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura,
soborul ingeresc si neamul omenesc,
ceea ce esti biserica sfintita si rai cuvantator,
lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a intrupat
si Prunc S-a facut, Cel ce este mai-nainte de veci, Dumnezeul nostru.
Ca mitrasul tau scaun l-a facut,
si pantecele tau mai desfatat decat cerurile l-a lucrat.
De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura,
slava tie!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Criza pe care o meritam

Exista in gandirea noastra, a oamenilor contemporani, ideea conform careia criza actuala – ca si orice alta criza, razboi, sau suferinta in general – este un chin cu care suntem chinuiti in mod nedrept de catre “mai-marii lumii”. In consecinta, mai ales noi, ca si crestini, trebuie sa luptam impotriva acestor “mai-mari”. Iar daca nu putem lupta in mod direct, atunci trebuie sa facem tot posibilul – la timpul cuvenit – sa nu mai fim condusi de “mai-marii” curenti, ci de altii.

O atare atitudine, oricat de justificabila ar fi de gandirea contemporana pentru care Dumnezeu reprezinta doar o idee vaga, este complet eronata dupa gandirea si cuvintele lui Dumnezeu. Daca credem ca niciun fir de par nu se misca fara stirea Tatalui, asa cum ne-a dezvaluit Hristos, atunci nu putem crede ca un lucru atat de grav precum o foamete, sau un razboi, sau in general o criza vine intamplator.

De ce insa suntem tentati sa nu ne asumam criza? Pentru ca nu o recunoastem ca fiind o criza a noastra, desi in realitate este. Orice criza, orice razboi, vine asupra noastra ca raspuns la starea noastra de pacatosenie, dupa cum vedem nu doar in Sfanta Scriptura, dar si in intreg cursul istoriei. Poate ca nu noi suntem cei care, in lacomia lor, au falimentat banci si firme din toata lumea. Dar cu siguranta noi suntem aceia care, prin lacomia noastra, prin nemilostenia noastra, prin uitarea noastra de Dumnezeu, am atras asupra noastra efectele acestei crize.

De ce permite Dumnezeu sa fim chinuiti cu aceasta criza? Odata ce suntem de acord ca pacatele noastre aduc necazurile asupra noastra, atunci e simplu sa intelegem ca aceasta criza – si orice criza – functioneaza asupra popoarelor precum functioneaza bataia unui copil de catre tatal sau. Bataia la fund, primita de orice copil, este o pedeapsa pe care parintele o aplica cu inima franta de durere, dar cu constiinta faptului ca este necesara pentru venirea in fire a celui mic. La fel, Parintele ceresc incearca prin toate mijloacele sa ne faca sa intelegem ca “fara El nu putem face nimic”, ca avem un singur Tata de care nu suntem vrednici cata vreme nu Il ascultam.

Se pune asadar problema daca vom accepta aceasta suferinta asa cum se cuvine, cu cainta si dragoste catre Dumnezeu. Daca ne vom pocai de pacatele noastre, daca vom fi milostivi, daca vom renunta la judecarea aproapelui, daca ne vom elibera din robia dragostei de bunuri, Dumnezeu va sti sa alunge chinurile de la noi. Astfel, suferinta va fi pentru noi mantuitoare, asa cum vedem ca a fost pentru multi dintre cei chinuiti in vremurile recente, precum cei ce au suportat terorile inimaginabile ale temnitelor comuniste si care au fost si sunt contemporani cu noi si ale caror fete luminoase marturisesc despre lumina cu care Dumnezeu ii invaluie pe cei ce accepta suferinta in numele lui Hristos.

Daca insa vom considera in continuare ca suntem chinuiti fara motiv, ca Dumnezeu ne-a uitat si ne-a lasat pe mana asupritorilor, daca vom cadea asadar in deznadejde, lepadandu-ne de nadejdea in Hristos dar nadajduind in oameni, criza nu va trece de la noi. Ba chiar va deveni din ce in ce mai grea, culminand in cele din urma cu razboiul, asa cum s-a intamplat in teribilele razboaie din secolul trecut.

Profetice se dovedesc a fi cuvintele Sfantului Nicolae Velimirovici, care scria dupa Primul Razboi Mondial, anuntandu-l pe cel de al doilea, care a devastat intreaga lume: “Cauza razboiului consta in lepadarea oamenilor de Dumnezeu si de legea Lui. Lepadarea de Dumnezeu si netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoaca razboiul. Atunci cand oamenii merita razboiul, atunci cand acumuleaza cauze de razboi, razboiul vine fie ca o vor ei, fie ca nu o vor. Precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos si tifosul este inevitabil, asa si cei ce, lepadandu-se de Dumnezeu, se adapa cu ganduri, pofte si fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima razboiului, si razboiul devine inevitabil.

Atata vreme cat oamenii se razboiesc cu Dumnezeu prin gandurile, poftele si faptele lor, degeaba viseaza la pace. Fie ca vor sau nu, razboiul n-are cum sa nu vina acolo unde este semanata samanta razboiului. Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul (Isaia 48, 22)”. In zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult decat oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi mai mult decat oricand. Este greu ca aceasta fatarnicie sa nu fie pedepsita prin razboi”.

Trebuie sa intelegem, asadar, ca precum Israel a fost pedepsit de fiecare data cand a fugit de inchinarea la Dumnezeu catre inchinarea la idoli, si noi trebuie, pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru mantuirea noastra, sa renuntam la inchinarea la idolii materiali ai lumii actuale. Abia atunci criza va trece de la noi. Iar tot atunci vom intelege cu profunzime ca orice criza materiala este mult mai putin daunatoare decat criza noastra duhovniceasca, pe care sa ne rugam ca, cu mila lui Dumnezeu, sa o depasim pentru totdeauna.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.