Robotizarea omului de catre el insusi

Conform credintei noastre, niciunul din lucrurile din aceasta lume, fie provenind din natura sau create de om, nu este rau in el insusi. Toate lucrurile au o utilitate, si toate pot fi folosite atat spre scopuri bune, cat si spre scopuri rele. Chiar daca uneori ne este greu sa observam utilitatea unor lucruri care ne inconjoara, ea exista cu siguranta, doar ca noi nu avem vederea necesara pentru a le observa.

Din pacate insa, folosirea lucrurilor – in general -, chiar daca poate merge spre bine, tinde sa mearga catre scopuri rele. Oricum am privi lucrurile, si oricat am dori sa justificam nejustificabilul, nu putem sa nu observam ca lucrurile sunt mai mult “abuzate” decat “utilizate” in ziua de azi. Pervertind o pornire imperativa de a cauta infinitul, care este sadita in el, omul se adanceste, se scufunda in folosirea lucrurilor, precum un copil care are in fata sa o jucarie cu care ar vrea sa se joace la nesfarsit, uitand de parinti, de lume si de ceilalti copii.

Si astfel viata omului se desfasoara intre doua “lucruri”: lucrul de la servici, care este o corvoada care trebuie indeplinita pentru hrana trupului, si lucrul de acasa sau din timpul liber. Si omul se trezeste sub domnia lucrurilor, stapanit de ele fara putinta de scapare: se foloseste de ele ca sa produca bani cu care sa se foloseasca de ele.

Lucrurile sunt idolii la care se inchina societatea actuala. Si indraznesc sa spun ca inchinatorii actuali sunt mai de plans decat idolatrii din vechime, pentru ca aceia inca mai pastrau o doza de spiritualitate. Ei credeau ca in idolii de piatra sau de lemn se salasluiesc fiinte spirituale, carora li se inchinau. Idolatrii moderni se inchina numai pietrei, sau mai degraba, plasticului.

Se crede indeobste ca robotizarea inseamna introducerea robotilor in industrie. Eu as zice ca acelasi termen se aplica mai cu succes in cazul transformarii oamenilor. Transformarea omului in robot se face prin aplecarea lui cvasitotala asupra lucrurilor. Nemaivazand nimic spiritual in univers, omul robotizat se misca intre necesitati. Nu stie de unde vine sau incotro se indreapta, dar stie ca nu exista Dumnezeu, ca nu exista viata dupa moarte, ca nu exista de fapt decat ceea ce vedem, si ca atare foamea este intotdeauna mai puternica decat dragostea, si de fapt este mai puternica decat orice. Este mai usor pentru el sa isi justifice lasitatea de a nu lupta pentru sufletul lui, negandu-l.

Am descris mai sus un model pe care il intalnim din ce in ce mai des. Dezinteresul pentru spiritualitate se imbina in mod naucitor de rapid astazi cu interesul pentru materie. Fie ca vorbim de computer, sau de asa-numitul “telefon mobil”, sau dei mai nou aparutele tablete, simptomele sunt aceleasi: dezinteres pentru oameni si interes pentru lucruri. Il intalnim din ce in ce mai des. Din pacate, e suficient sa ne uitam in jur sau in noi.

Dar nu trebuie sa deznadajduim, pentru ca Hristos ne-a invatat ca “ceea ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu”. Trebuie sa fim realisti, intelegand ca robotizarea omului va duce probabil la o noua forma de sclavagism, exploatarea omului de catre om facandu-se astazi cu consimtamantul celui exploatat. Dar noi suntem liberi, suntem meniti sa fim liberi. Insa aceasta libertate nu poate veni decat prin eliberarea de patimi, dintre care una dintre cele mai mari este dependenta de lucruri.

Nu impotriva lucrurilor sau a oamenilor trebuie sa luptam, ci impotriva fascinatiei si puterii pe care o au lucrurile asupra noastra, astfel ca atunci cand vom fi chemati, sa putem spune impreuna cu Pavel, ca suntem liberi, caci “sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Mantuirea neamului

Daca aruncam o privire – chiar si superficiala – asupra Vechiului si Noului Testament, observam intre ele multe diferente, dar si o evidenta continuitate, a carei cheie spre intelegere este Hristos. Una dintre diferente insa, destul de evidenta, este discutia despre “neam” sau “popor”. Daca in Vechiul Testament textele abunda in referinte la “popor” si “neam”, in Noul Testament nu mai intalnim aceasta densitate. Aceasta ar putea duce la parerea conform careia discutia despre neamuri nu isi mai are locul in teologia crestina.

Pentru a putea sesiza sursa acestei diferente de orientare intre legea veche si cea noua, trebuie sa intelegem ca Legea Veche a fost si legea de functionare a unui intreg popor, si anume poporul iudeu. Urmasii lui Avraam, condusi ulterior de Moise inapoi in Canaan, au fost alesi si separati ca neam de catre Dumnezeu, care S-a constituit ca si conducator al lor. Dumnezeu Insusi i-a hranit cu mana in desert, i-a condus in razboaie si prin mainile conducatorilor lor a facut numeroase minuni.

Poporul evreu a devenit astfel o insula de credinta dreapta intr-o intreaga lume de necredinta. Aceasta “osebire” a iudeilor a avut ca scop principal pregatirea pentru Intruparea Fiului lui Dumnezeu, lucru care s-a petrecut prin nasterea Sa din Fecioara Maria, desavarsindu-se in Iisus Hristos planul de mantuire a lumii.

In Hristos “nu mai este iudeu, nici elin”. Credinciosi lui Dumnezeu, suntem toti poporul Lui. Impartasirea cu Hristos care “prinde chip in noi” devine mult mai puternica, ca legatura intre noi, decat orice legatura pamanteasca. De aceea “Biserica Ortodoxa Romana” este o sintagma care desemneaza doar o organizare vazuta a poporului lui Hristos. Toti “numele Lui chemam”, si prin aceasta, prin inchinarea pe care I-o aducem, credem si marturisim ca El este conducatorul real al vietilor noastre. Poporul lui Dumnezeu revendica o conducere mai inalta decat toate cele care sunt in lumea aceasta.

Dar acest lucru nu inseamna ca nationalitatile – neamurile – au fost desfiintate. Desi suntem un singur popor in Hristos, fiecare dintre noi apartine in continuare unui neam; iar neamul are si el o istorie a lui si o cale a lui. Iar daca un singur om este atat de important pentru Hristos incat mare bucurie se face in cer pentru mantuirea lui, cu cat mai mult este important un popor. Si precum un om cade in pacat dar se poate ridica, la fel si un popor – dupa cum vedem in cazul poporului iudeu – poate cadea in pacate grave, dar isi poate si reveni.

Se pune asadar problema mantuirii neamului, mai ales ca, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel, toti vom invia in Hristos, “dar fiecare in randul cetei sale”. Chiar daca legatura in duh este mai puternica decat legatura de sange, cea din urma nu este desfiintata; in propria fire umana simtim necesitatea de a fi parte a unei familii, a unei comunitati si in cele din urma a unui neam.

Facandu-ne parte a unui popor, in mod necesar ne identificam intr-o anumita masura cu el, avand fata de cel de un neam cu noi responsabilitatea pe care o avem catre un frate. Si precum atunci cand intr-o familie nu domneste dragostea frateasca se petrece o neoranduiala si o alunecare de la calea dreapta, lipsa de dragoste de neam conduce la o dezorganizare si la o scarbire a oamenilor fata de propriul popor. Si putem considera ca, precum vedem ca diavolul lupta impotriva familiei cautand sa distruga dragostea dintre soti si dintre copii, la fel duce o lupta si impotriva popoarelor, binestiind ca un popor dezbinat si pacatos isi raceste dragostea pentru Dumnezeu. Iar un popor care nu asculta glasul lui Dumnezeu, la fel ca o turma ratacita, este in pericol oricand sa cada in prapastie.

Dar chiar si pe marginea prapastiei, turma poate fi salvata de pastorul care este in cautarea ei, atata vreme cat este dispusa sa asculte glasul lui, chiar si in ultimul ceas. Asa se face ca vedem popoare binecredincioase pe care vicisitudinile pe alocuri groaznice ale istoriei nu le descumpanesc decat in aparenta. Cu picioarele intarite de credinta, orice popor este imposibil sa fie clintit.

De aceea consider ca este nevoie de rugaciune pentru mantuirea neamului, in acest ceas intunecat, in care nu doar conducatorii lumesti ai poporului il conduc pe cai gresite, dar nici poporul nu mai aude glasul lui Dumnezeu. Parafrazand un celebru cuvant al Sfantului Siluan Atonitul, cred ca nu avem conducatori buni si pentru faptul ca noi insine nu suntem oameni buni. Deznadajduiti, nu credem in posibilitatea ca Dumnezeu sa inmoaie si sa intoarca inimile conducatorilor, sa le dea intelepciune si dragoste pentru cei obiditi. Ne dovedim astfel necredinciosi in puterea lui Dumnezeu de a mantui poporul sau.

Si ca sa intelegem ca nu doar conducatorii sunt responsabili de soarta neamului in fata lui Dumnezeu, iata cum explica Sfantul Nicolae Velimirovici soarta Romaniei in Primul Razboi Mondial: “Romania a intrat in razboi tarziu, si atunci cu socoteala sa castige, iar nu pentru dreptate si pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovita si infranta fulgerator de catre vrajmas, care i-a ocupat si capitala. Asta s-a intamplat din pricina depravarii si vietii usuratice a bogatilor ei boieri, care faceau ce este rau inaintea Domnului. Dar in cele din urma Romania a intrat in randul invingatorilor si mult pamant a castigat. Si asta datorita poporului ei patimitor si iubitor de osteneala, precum si datorita dreptatii aliatului ei, Serbia”.

Asadar pentru lucruri ca acestea se cuvine sa ne rugam lui Dumnezeu: sa ne dea dragoste pentru patimire si osteneala, sa dea intelepciune conducatorilor sa nu faca ce este rau inaintea Domnului; nu in cele din urma, sa ne dea aliati binecredinciosi, nedorind asadar aliati bogati si puternici dar rai.

In vremea cand intunericul se intinde peste toate neamurile, doar Dumnezeu este “Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine in lume”, si aceasta este mantuirea neamului.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro