Vreme de 45 de ani, statul român a fost un opozant fățiș și concret al Bisericii, luptând împotriva ei în mod agresiv, atât în vremea domniei rușilor lui Gheorgiu-Dej, cât și în vremea românilor lui Ceaușescu. În decursul acelei perioade, multe biserici au fost distruse, iar altele au fost mutate sau ascunse în spatele blocurilor. Multe mănăstiri au fost rase de pe fața pământului (ne amintim cu durere de Mănăstirea Văcărești), iar altele au fost transformate în azile de bătrâni. Cu mila lui Dumnezeu, după Revoluția din 1989 aceste nedreptăți rușinoase au început să fie îndreptate – mănăstirile sunt acum locuri de rugăciune și multe biserici s-au construit. Dar oroarea acestui gen de acțiuni mârșave împotriva sufletului creștin al neamului românesc ne-au rămas în suflete până în ziua de azi și poate până la sfârșit.

Dar nu am fi crezut niciodată că va veni vremea – și atât de repede – când aceste lucruri vor începe a se repeta, într-un mod parcă mai grotesc decât înainte. Vorbesc aici despre preconizata distrugere a unei comunități întregi – la Roșia Montană – împreună cu bisericile ei, unele dintre ele monumente din secolul XVIII. Despre această fațetă macabră a proiectului propus de guvern nici măcar nu se menționează, discutându-se mult mai abitir despre 300 de locuri de muncă și despre pâinea de la gura copiilor unor oameni cărora nu le mai pasă decât de ei înșiși și de prezentul lor.

Dar noi știm că cei care își distrug bisericile pentru a hrăni pântecele nu sunt demni de a se numi nu doar creștini, dar nici oameni. În occident bisericile și catedralele sunt goale pentru că din ele a pierit omul credincios. Cu toate acestea, nimeni nu a îndrăznit să le distrugă, ci le prezintă lumii ca muzee sau ca vestigii ale unei civilizații care acolo a pierit, dar care a fost precursoarea și fundamentul celei actuale.

Îndrăznesc să afirm că, propunând un asemnea proiect dezumanizant, Guvernul României se înscrie cu succes pe linia guvernelor care își prigonesc cetățenii, aflându-se luptător împotriva nu doar a oamenilor, dar și a lui Hristos, așa cum au făcut-o și comuniștii. Plănuind să distrugând fără nicio remușcare o întreagă comunitate, laolaltă cu bisericile, cimitirele, vestigiile antice și nu în cele din urmă, casele locuitorilor săi, Victor Ponta se poate considera un continuator de succes al politicii de “sistematizare” a lui Ceaușescu.

 

***

 

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva din locașurile de cult care se vor afla, dacă proiectul se va derula, pe fundul bazinului de cianură. O parte din descrieri și imagini sunt preluate chiar de pe site-ul rosia-montana.ro, patronat chiar de RMGC (cei care astfel ne prezintă singuri cât de impresionante sunt monumentele pe care plănuiesc să le distrugă).

 

Biserica Ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă Veche a fost construită în 1781, alături de alte şase monumente religioase, ctitorite de un fost miner, pe numele său Mihail Gritta. Gritta a construit un turn înalt de 30 de metri prin care a mulţumit divinităţii pentru aurul găsit în subteran. Uşile împărăteşti sunt datate în 1780 şi reprezintă sunt cel mai important element mobiliar.

Biserica Greco-Catolică cu hramul “Pogorârea Sfântului Duh”

Biserica Greco-Catolică este amplasată tot în cartierul Orlea, în zona de sud a satului Roşia Montană. A fost ridicată la 1741, iar numele ei este legat de personalitatea protopopului greco-catolic Simeon Balint, tribun în oastea lui Avram Iancu şi prefect în timpul Revoluţiei de la 1848. Turnul ei este cel mai înalt din Munţii Apuseni. Farmecul acestei construcţii vine din stucatura de origine barocă de la 1741 şi din elementele decorative, aflate deasupra intrării în biserică. Interiorul este fascinant prin uşile împărăteşti aurite şi prin icoanele care sunt datate la 1817.

Biserica Romano-Catolică

Biserica Romano-Catolică a fost zidită în secolul XVIII şi reconstruită în 1866. Este amplasată pe dealul ce domină Piaţa Veche şi formează un grup unitar cu Biserica Unitariană şi cea Reformată. Printre valorile mobiliare deţinute de această biserică este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată a fi un dar al împărătesei Maria Tereza. Biserica este înconjurată de cimitir, care păstrează însemne şi construcţii funerare datate la mijlocul secolului XIX, aparţinând unor familii importante din Roşia Montană, de confesiuni şi etnii diferite

Biserica Reformată

Biserica Reformată, ctitorită după anul 1800, se deosebeşte de restul bisericilor din zonă prin turnul înalt de 12 m, care se finalizează în partea superioară cu un acoperiş piramidal.

Biserica Unitariană

Biserica Unitariană a fost construită în anul 1796, iar acoperişul său, elaborat în stil baroc, se înalţă la 24 de metri deasupra solului.

***

Se cuvine deci să ne întrebăm cum vom justifica față de copiii noștri faptul că ne-am apucat să le vindem trecutul și viitorul pe un pumn de arginți. Să ne ajute Dumnezeu să evităm vremurile în care națiunea română va îngropa urmele bimilenare ale civilizației creștine într-un bazin cu cianuri.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Ne găsim uneori întrebându-ne de ce lumea este în forma pe care o vedem în jurul nostru. Dumnezeu putea crea lumea în nenumărate feluri, corespunzând diversității infinte a gândurilor sale. Dar a dorit să o creeze astfel, și Sfinții Părinți în numeroase rânduri și în cuvinte minunate au tâlcuit, sub inspirația Duhului Sfânt și conform cu știința vremii lor, frumusețea întru totul desăvârșită a gândurilor lui Dumnezeu.

Nu în știință stă secretul descoperiririi pentru rațiune a fundației lumii, ci în privirea lumii prin ochii lui Dumnezeu, adică prin ochii Creatorului. Aceasta este cauza pentru care “Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare este la fel de actual azi ca și atunci când marele capadocian l-a scris. El ne vorbește despre Dumnezeu care prin Cuvântul Său creează lumea întru lucrarea Duhului Sfânt. Această învățătură nu se va schimba niciodata și ea nu poate fi decât adâncită, așa cum au făcut-o toți părinții până la noi.

Dumnezeu a vrut ca în vremurile noastre atât de atee, știința – chiar și cea care luptă împotriva Lui – să descopere, pentru cei ce privesc duhovnicește, noi taine și sensuri prin care mintea se poate ridica la contemplarea rațiunilor nevăzute. Cum ne învăța părintele Stăniloae, lucrurile sunt plasticizări ale rațiunilor ce izvorăsc din Rațiunea divină (Logosul – Cuvântul), precum razele ce poartă lumina izvorăsc din soare. Natura creată se arată astfel ca o formă de existență a gândurilor lui Dumnezeu. De fapt, natura este gândul lui Dumnezeu.

 

***

 

Un astfel de exemplu este celula, sau mai bine zis, ideea de celulă. Știința a descoperit, în vremurile moderne, că toate ființele vii sunt compuse din celule. În funcție de complexitate, fiecare organism conține de la una până la mii de miliarde de celule. Iar celula, lăsând la o parte faptul că este o adevărată minune a tehnicii, imposibil de replicat tehnologic, ne dezvăluie numeroase – sau nenumărate – reflexe ale gândirii unitare a lui Dumnezeu.

Una dintre caracteristicile celulei este că ea nu există în afara unui organism. Separată de organism, celula moare. La fel, separat de Biserică, adică de Trupul lui Hristos, omul moare. Celula nu moare instantaneu, între separarea sa de organism și părăsirea ei de viață trece un anumit timp, astfel încât dacă este reintegrată în corp, ea poate supraviețui (este cazul, de exemplu, al transplantelor de organe). Dar procesul morții, altfel, este ireversibil: celula nu poate trăi fără organism, iar omul nu poate trăi fără Hristos.

De asemenea, se spune deseori că “familia este celula de bază a societății”, și nu poate fi decât adevărat. Familia este cea mai mică unitate socială, dar și religioasă. Uneori i se spune “biserică”, întrucât în ea se poate revela Dumnezeu cu harul său prin împărtășirea dragostei între soți și copii. Deci societatea umană este formată, în primul rând, din familii. La fel cum corpul omenesc este format din acești mici corpusculi care acționează independent dar se coordonează cu întregul, societatea este formată din familii.

Atunci când în organism pătrunde o boală, celulele reacționează. Unele dintre ele au exact acest scop: să înlăture “musafirii nepoftiți”, să apere celelalte celule. Nu reușesc întotdeauna, de multe ori organismul se îmbolnăvește. Câteodată boala este atât de puternică, încât afectează o mare parte din celule. Iar când acest lucru se întâmplă, organismul intră într-o stare nefastă, “de nerecunoscut”. Acest lucru se întâmplă și cu noi, fiind expuși tot timpul la tot felul de “boli”, sau “virusuri”, pe care în mod obișnuit le numim “ispite”. Aceste ispite pot lua forme “canceroase”, sau se pot constitui în adevărate atacuri sistematice, echivalente unor epidemii. De aceea, așa cum în cazul bolilor este datoria organismului să ia măsuri astfel încât celulele sale să nu se molipsească, la fel și în cazul nostru este datoria omului să se ferească de bolile duhovnicești. Și ne este cu atât mai ușor a rezista acestor boli cu cât suntem mai înconjurați de persoane sănătoase. De aceea căutăm tovărășia persoanelor de care ne simțim mai apropiați, care ne creează un sentiment de securitate, și fugim de tovărășia persoanelor pe care le suspectăm că ar putea să ne îmbolnăvească.

Dar cu celulele se petrece și un alt fenomen, care la noi pare nefiresc. Observăm că în cazul pătrunderii bolii în organism, celulele nu reacționează așa cum tindem să reacționăm noi, fugind din calea bolii. Ele nu fug din fața pericolului, altfel la orice răceală ne-am trezi fără sistem respirator. Dumnezeu a înzestrat celula cu dorința irezistibilă de a-și îndeplini menirea. Ea are o dârzenie care merge până la sacrificiu. Pentru ea nu există viață în afara slujirii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Deși se ferește de boală (nedorind să se îmbolnăvească), celula nu renunță la îndeplinirea rolului ei, ascultând parcă sfatul pe care Domnul i l-a dat Sfântului Siluan Athonitul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Ce bine ar fi dacă și noi am fi așa! Dacă am afla mai multă bucurie în împlinirea datoriei față de Dumnezeu și de semeni decât în “starea de bine” care este de fapt atât de efemeră!

 

Hristos a descoperit lumii, odată cu Sine, modul de existență al lui Dumnezeu. El a arătat omenirii că Dumnezeu nu este un zeu egoist, închistat în singurătatea sa, ci că El este Treime de persoane, și dragostea este astfel, în El și din El, capabilă de a fi împărtășită în mod personal. Acesta este de fapt motivul fundamental pentru care celula și organismul sunt chip al existenței Sfintei Treimi. Pentru că de fapt dragostea lui Dumnezeu este cea care leagă celulele formând un trup. Fără suflarea divină, fără cuvântul “Să fie om” care își produce efectele în continuare – și azi și în eternitate –, pământul nu se transformă în celule și nici celulele în organism. Doar ca manifestare a dragostei dumnezeiești este posibil ca pământul să se spiritualizeze și să se împărtășească de viață. Iar păcatul – păcatul lui Adam continuat de al nostru – nu face decât să despiritualizeze ființa umană și să individualizeze celulele, până în clipa când își produce efectul final: despărțirea sufletului de trup și divizarea trupului în miii de miliarde de celule care intră în procesul de reciclare (“Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce…”).

Moaștele arată astfel că Duhul Sfânt, care “pătrunde și în oase”, cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, poate face ca celulele să se împărtășească de viață și în lipsa sufletului din ele. Moaștele sunt trupuri moarte pe care Duhul Sfânt le face pline de celule vii, viind în virtutea împărtășirii lor de viața dumnezeiască. La fel, și noi suntem făpturi moarte (dacă ne lipsim de dragostea dumnezeiască), dar pe care Dumnezeu le viază prin împărtășirea cu El. Și cum acele celule ale trupului mort se unesc și nu mor în virtutea unității lor (pentru că împreună formeaza în continuare trupul sfântului respectiv), și noi, ca celule ale Trupului tainic al lui Hristos refuzăm să murim, viind prin împărtășirea cu Dumnezeu, dar numai împreună, unitar. Fără această unire a noastră în Hristos nu poate exista viață veșnică, pentru că dragostea produce o atracție irezistibilă, iar acesta este temeiul pentru care Biserica ne cheamă să ne altoim pe trupul ei. Celulele vor să fie moaște, vor să poată refuza întoarcerea în pământ.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Responsabilitatea niciunei crime nu este doar a făptuitorului. Într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi este responsabil pentru orice rău se întâmplă în jurul nostru. Aceasta pentru că noi, ca „slugi netrebnice”, nu am facut „ceea ce trebuia să facem”. Ar fi trebuit să-i iubim pe cei din jurul nostru, ar fi trebuit să împlinim cuvintele Mântuitorului: „Așadar, pe toate câte vreți să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceți-le și voi lor; că aceasta este legea și profeții”. De fiecare dată când lângă noi se petrece o dramă, înțelegem că n-am împlinit porunca lui Hristos.

De aceea nu există un singur vinovat în această tragedie cumplită a morții acelui copil de 4 ani sfâșiat de animalele sălbatice protejate din București. De la primărie și până la noi, cei care am fi putut să luăm lucrurile în propriile mâini, toți suntem vinovați. Nu colții noștri au mușcat din carnea acelui prunc, dar spinii egoismului din sufletele noastre ne-au oprit de la a preveni o asemenea catastrofă.

Dar este momentul ca această stare să înceteze. În primul rând, în ce ne privește, este vremea să nu mai stăm indiferenți atunci când hoardele de invadatori iubitori de animale dar neiubitori de oameni vor să facă legea într-o țară creștină căreia cândva i-a păsat de oameni, nu de fiarele pădurii. Este vremea să ne amintim cine suntem, și să susținem răspicat, fără înconjur, că pentru noi viața unui om este mai prețioasă decât toți câinii lumii și dacă ar muri toate fiarele dar s-ar salva un om, ar merita.

Sigur, ideal este ca problema sa se rezolve fara varsare de sange, dar trebuie sa avem dreptul sa protejam oamenii in detrimentul animalelor. Noi nu suntem panteisti: pentru noi este o diferenta fundamentala intre om si animal. Omul este, dupa cum spunea Sfantul Vasile cel Mare, o faptura care a primit porunca sa ajunga dumnezeu; iata cat de adanca este diferenta intre el si animal.

 

Este de asemenea momentul să fie demascată și ipocrizia vădită a acestor „iubitori” de animale, care nu manifestă vreo iubire, de exemplu, față de miile de pui de găină uciși sistematic în fiecare zi în fermele din toată țara. Dragostea acestor iubitori este selectivă, ea nu se poate mobiliza similar și pentru porci, vaci, rațe, iepuri și toate celelalte animale poate mai puțin „drăgălașe” dar cu siguranță mult mai inofensive. De aceea aceștia nu au niciun drept să vorbească despre dragostea de animale. Să arate mai înainte dragoste de oameni, să meargă și să compătimească în vreun fel cu acei părinți care au rămas să trăiască drama plină de deznădejde a morții unui copil.

Dacă noi, creștini fiind, nu luăm partea omului în lupta cu animalele străzii, nu suntem vrednici de numele lui Hristos. Cred că Hristos ne va ierta dacă vom ucide câteva zeci de mii de câini pentru a salva viața unor oameni, dar de ce iertare vom fi vrednici dacă vom trimite la moarte alți oameni pentru a salva câteva zeci de mii de câini? Să ne rugăm dar ca Mântuitorul să ne dea și nouă și celor ce pot lua decizii înțelepciunea de a găsi drumul drept spre rezolvarea acestei probleme. Nepăsarea noastră trebuie să ia sfârșit aici.