Coborarea de pe Cruce

Mare este bucuria Invierii. Pentru noi, crestinii, intr-un an bisericesc nu este bucurie mai mare decat in noaptea Invierii, care se transforma in dimineata, cand alergam cu totii la mormant sa il vedem gol, si sa primim vestea care i-a umplut de uimire pe ucenici: Hristos a inviat din morti.

Aceasta bucurie amestecata cu o uimire desavarsita mi se pare ca o putem percepe cel mai bine privind cu atentie la doua din icoanele “mai smerite” (in lipsa unui alt cuvant, mai fericit ales), si anume cele care se numesc “Coborarea de pe Cruce” si “Plangerea de Ingropare”. De ce aceasta? Pentru ca nu putem intelege bucuria ucenicilor fara a intelege drama lor, fara a patrunde in atmosfera acelor zile intunecate, cand “mirele s-a luat de la ei”.

Ucenicii credeau cu adevarat ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu. O marturiseste Petru (“Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”) in numele celor doisprezece. Urmandu-i Lui, au vazut orbii primind vederea, leprosii curatindu-se, ologii mergand si mortii inviind prin singura vointa lui Iisus.

Acesta era Cel care le promisese ca la Judecata vor sta pe tronuri, judecand semintiile lui Israel. Le vorbise despre Imparatia Cerurilor, “care este in ei”. Le vorbise despre iertarea pacatelor, si traind langa El vazusera un alt fel de a trai, in apropierea lui Dumnezeu, hranindu-se nu doar cu paine, ci si “cu tot Cuvantul care iese din gura Lui”. Nu doar ca mortii inviau, dar ei insisi inviasera in preajma Lui, preschimbandu-se din pescari de pesti in pescari de oameni, gata de a se apropia de Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu.

Joi, inaintea Patimilor, au stat la masa cu El. Le-a vorbit multa vreme, privind la cer, dezvaluindu-le cu cuvinte simple dimensiunea cosmica a acelor clipe si a menirii lor in planul Lui cu privire la lume. Au stat la cina si au mancat Trupul Lui si au baut Sangele Lui. Trupul Lui, despre care El le-a zis ca “se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor”.

Si astfel privim in icoana Plangerii, si vedem cum s-a frant trupul Lui. Mama Lui ii saruta obrazul, dar obrazul Lui este mort. Fata Fiului lui Dumnezeu este lipsita de expresie, doar Maica Sa simte, dincolo de rigiditatea trupului, viata cea vesnica pe care a purtat-o in pantece si in inima. Maria Magdalena isi ridica mainile spre cer, Iosif din Arimateea ii saruta picioarele, iar Apostolul Ioan mana dreapta. Trupul Lui s-a frant, si doar un ucenic este langa el. Unde sunt ceilalti?

Scriptura nu mentioneaza unde sunt ceilalti ucenici. Nu mentioneaza, pentru ca risipirea lor este o indicatie clara a disperarii care i-a cuprins, a dezamagirii totale si finale. Aveau un vis, traisera un vis, parca traisera intr-o lume de basm, din care fugisera “toata durerea, intristarea si suspinarea”. Se apropiasera de izvorul vietii, fusesera indestulati de el, si acum nu mai aveau nimic. Totul s-a terminat. Sosise clipa disperarii, a domniei totale a intunericului.

Nu aveau nicio speranta a invierii. Aceasta se vede limpede din reactia total neincrezatoare a ucenicilor la auzul vestii. De ce ar fi crezut in inviere? Desigur, pentru ca le-a vestit-o Hristos. Dar noua ne vine usor sa zicem aceasta acum. Oare noi am fi crezut? Probabil ca nu. Oamenilor le vine greu sa creada in inviere si acum, dupa ce s-a petrecut.

Nu mai ramasese nimic, doar trupul frant al lui Iisus. Privim din nou in icoana Coborarii de pe Cruce: atarnat pe lemn, trupul lui Iisus nu mai are nimic din maretia divina. “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!”. Cat de mult se coborase deja catre ei! El a ales insa un alt mod de a se cobori de pe cruce, unul pe care ei nu l-au inteles, care a umplut lumea de uimire si de intristare. Acesta a fost “ceasul lor si stapanirea intunericului”, cand femeile sunt mai curajoase decat barbatii si ii imbratiseaza picioarele si ii saruta obrazul, cand Nicodim ii scoate cuiele din picioare si Iosif din Arimateea ii pregateste mormantul. In cele din urma, s-a gasit si pentru El, in acea saptamana in care a fost nevoit sa doarma in Betania, un loc unde “sa-si plece capul” in Ierusalimul Sau cel iubit.

“Toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit. Soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat. Toate au patimit impreuna cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Tie”.

S-a lasat linistea peste Golgota. “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit”? Ucenicii traiesc parasirea totala, asa cum Iisus a trait-o pe Cruce. Este intuneric peste tot, peste ei si peste cosmos. Este punctul cel mai de jos al istoriei lumii, si ei toti sunt martorii acestuia.

Privim in icoana si nimic nu ne duce cu gandul la cuvintele Sfantului Ioan Evanghelistul: “am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”. Trupul lui Hristos este golit, coborarea Sa in existenta umana este completa. Trupul este frant, si cine ar fi crezut ca aceasta moarte a Lui a biruit moartea noastra? Cine ar fi crezut ca, la doar cateva ore dupa ce L-au coborat, inert, in mormant, din acea groapa va irumpe lumina cea neinserata si bucuria nesfarsita a Invierii?

Dar Hristos a inviat, si bucuria celor intristati este fara seaman, bucuria celor obiditi, celor chinuiti de necazul mortii Sale atat de nedrepte. Pentru ei, bucuria este neasemanata, luminarea sufletelor lor este pregustarea raiului. Nu mai este loc de lepadare, nu mai este loc pentru moarte. “Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?”.

In troparul Invierii, cantam: “cu moartea pe moarte a calcat”. Aceasta ne arata ca in Invierea Sa este ascunsa vesnic, desi biruita, suferinta mortii Sale. Hristos a restabilit toate, i-a restaurat pe toti, i-a inviat pe toti. A naruit portile iadului, a deschis Imparatia Cerurilor, S-a inaltat intru slava. Dar El ramane vesnic rastignit, Rastignitul cel Inviat, a carui Cruce s-a facut “pom al vietii”, centrul istoriei lumii, noul ei inceput si capat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Bunavestire cosmica

In tendinta noastra nesanatoasa de a intocmi clasamente si topuri, deseori socotim Craciunul, Nasterea Domnului, ca fiind “a doua” sarbatoare ca importanta dupa Pasti. Si este importanta, fara indoiala, nu degeaba au randuit Sfintii Parinti 40 de zile de post inaintea ei. Dar nu trebuie sa neglijam nici faptul ca in marele praznic al Buneivestiri avem de fapt sarbatoarea Intruparii Domnului.

Bunavestire este ziua preabinecuvantata cand s-a implinit planul cel din veci al lui Dumnezeu, acela de a Se uni cu omul intr-o singura “faptura minunata”. Este ziua in care cea mai aleasa persoana din istorie, Maica Domnului, a rostit acel “Fie mie dupa cuvantul tau”, a acceptat ceea ce nimeni pana la ea n-ar fi putut primi, sa se plasmuiasca din pantecele ei Plasmuitorul lumii. Si a acceptat, sa nu ne amagim, in totala cunostinta de cauza. Sa nu credem ca ea nu a inteles exact ceea ce urma sa se petreaca si ceea ce urma ea sa devina. Toata viata ei de pana atunci o traise intr-o curatie desavarsita, petrecand impreuna cu ingerii, in Sfanta Sfintelor.

Sa nu neglijam deci importanta acestui act. Caci, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzand catre Talasie Libianul: “Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gandit mai inainte de inceputul lucrurilor, despre care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte gandita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfarsitul providentei si al celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El… Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au privit toate veacurile si cele aflatoare inauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii”.

Aceasta zi este, am putea spune, atemporala, la fel ca ziua intai a creatiei si ziua invierii. Este ziua de intrare in istorie a Fiului lui Dumnezeu, este ziua in care cerul se uneste cu pamantul, nemarginirea se uneste cu marginirea. Nu este unirea celor contrare, intrucat omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu intru asemanarea Lui, dar este unirea celor care nu mai aveau putinta de unire, care prin pacat fusesera separate prin domnia mortii.

Cate cuvinte adanci nu s-au scris despre aceasta unire? Cate cuvinte frumoase, cate cuvinte inspirate de Duhul Sfant? Toate cugetarile despre Hristos ale Sfintilor Parintii, ale Bisericii, toate pornesc de aici, de la unirea “fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire” care s-a facut in aceasta zi. Toate vorbesc despre chipul dumnezeiesc al acestei lucrari, ale acestei taine asupra careia cugetul ramane mut. Si toate vorbesc tainic, in chip tacut, de lucrarea dumnezeiasca a Fecioarei Maria care, asa cum atat de lacunar spune Sfantul Apostol Matei, “s-a aflat pe sine avand in pantece de la Duhul Sfant”.

Biserica este ea insasi o lucrare tainica. Si daca dorim sa intelegem, Maica Domnului este chip al Bisericii. In Biserica se petrece cu noi unirea tainica dintre creat si necreat, adica dintre noi si Dumnezeu, precum in Maica Domnului s-a petrecut unirea fara amestecare dintre firea omeneasca si cea dumnezeiasca.

“Astazi este incepatura mantuirii noastre, si aratarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face, si Gavriil darul bine-l vesteste. Pentru aceasta si noi impreuna cu dansul Nascatoarei de Dumnezeu sa-i strigam: Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine” (Troparul Buneivestiri).

Biserica, daca observam cu atentie, incearca sa sadeasca in noi viziunea cosmica pe care ea o are asupra istoriei mantuirii, si mai ales asupra Maicii Domnului si lucrarilor care s-au facut cu ajutorul ei, lucrari care sunt chiar momentele esentiale ale istoriei omenesti. Daca nu ne apropriem aceasta viziune, care, trebuie sa intelegem, este viziunea dintotdeauna a Apostolilor, Parintilor, Proorocilor si a Bisericii in general, inseamna ca vom intelege trupeste si fariseic toata invatatura crestina, si vom ramane la un sens inchistat, care nu ne duce “dincolo de catapeteasma”, spre Sfanta Sfintelor, si nu ne mantuieste.

Daca nu avem viziunea cosmica a acestei lucrari, nu vom vedea in Maica Domnului mai mult decat o femeie aleasa, binecuvantata de Dumnezeu a-L purta in pantece, a-L naste si a-L ingriji. Dar daca vom merge spre gandirea Sfintilor Parinti (in analiza finala, gandirea Duhului Sfant care i-a luminat), vom intelege de ce acestia o numesc pe Maica Domnului “Noua Eva”, “Imparateasa ingerilor”, “Mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii”, “Rai de taina” si toate celelalte.

Sa ne caznim deci cu ravna la intelegerea cea mai desavarsita, sa trecem de chipul trecator al lumii, care acopera ca un val tainele vietii vesnice. Numai indraznind a cauta duhul Sfintilor Parinti ne vom bucura in adevar de Sarbatoarea negraita a Buneivestiri, incepatura mantuirii noastre.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Sfanta Treime in Rugaciunile incepatoare

Rugaciunile Bisericii noastre sunt datatoare de viata, intrucat ele expirma in scris duhul adancirii in dragostea pentru Dumnezeu. Fie ca vin din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, fie ca sunt compozitii mai recente ale Sfintilor Parinti purtatori de Duh, ele au menirea de a ne uni mintile in “vorbirea cu Dumnezeu”, asa cum este deseori numita rugaciunea.

Meditand la cuvintele acestor rugaciuni, vom constata ca putem descoperi in ele taine adanci, pe care uneori doar le intuim; iar zicerea acestor rugaciuni pare sa ia de fiecare data o alta forma in exprimarea si cugetul nostru, adancind aceste taine exprimate adeseori in putine cuvinte.

Cugetand asupra lor, vom putea descoperi ca deseori tindem sa ne fixam in unele stereotipuri pe care noi insine le generam, incercand sa “prindem in concepte” ceea ce nu este supus conceptualizarii, cum este Taina Sfintei Treimi. Aceasta iese la iveala foarte repede daca meditam cu putina atentie asupra cuvintelor “Rugaciunilor incepatoare”, a acelor rugaciuni pe care Biserica le-a randuit a fi rostite la inceputul majoritatii slujbelor ei.

Daca ne aruncam privirea asupra planului Rugaciunilor Incepatoare (In numele Tatalui…, mica doxologie, Imparate Ceresc…, Sfintei Dumnezeule…, Slava… si acum…, Preasfanta Treime…, Doamne miluieste (de trei ori), Slava… si acum…, Tatal nostru…), observam imediat cat de extinsa este pomenirea Sfintei Treimi, care se petrece pe tot parcursul acestor rugaciuni.

Al doilea lucru pe care il observam insa, si care pare ciudat, este ca exista o rugaciune catre Sfantului Duh (“Imparate Ceresc”) si una catre Dumnezeu-Tatal (“Tatal nostru”), dar nu gasim nicio mentionare explicita, in particular, a Fiului. Numele Domnului nostru Iisus Hristos nu apare nicaieri, in timp ce Duhul Sfant si Tatal au “rugaciunile Lor”.

Pentru lamurirea acestei probleme, trebuie sa apelam la gandirea celor care le-au scris si le-au formulat astfel. Rugaciunile incepatoare nu sunt rodul intamplarii, de aceea este evident ca la Sfintii Parinti vom gasi explicatia pentru faptul semnalat mai sus.

Comentand Rugaciunea Imparateasca, la cuvintele “Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta”, Sfantul Maxim Marturisitorul spune astfel: “Domnul invata in aceste cuvinte pe cei ce se roaga, ca se cuvine sa inceapa odata cu invatatura despre Dumnezeu. El da aici o invatatura tainica despre modul existentei Cauzei facatoare a lucrurilor, El Insusi fiind, dupa fiinta, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugaciunii e aratat ”Tatal”, ”Numele” Tatalui si ”imparatia” Tatalui, ca sa invatam de la inceput sa chemam si sa veneram Treimea cea una. Caci ”Numele” lui Dumnezeu si Tatal care subzista fiintial, este insusi Fiul cel Unul nascut; iar ”imparatia” lui Dumnezeu si Tatal, care de asemenea subzista fiintial, este Duhul Sfant”.

Iata asadar ca ceea ce consideram noi a fi o rugaciune “catre Tatal”, este o rugaciune catre Sfanta Treime. Si este firesc sa fie asa, daca ne aducem aminte ca nicio Persoana a Sfintei Treimi nu lucreaza niciodata singura, expresia patristica a desavarsirii oricarei lucrari dumnezeiesti fiind “de la Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant”.

Aceeasi invatatura o gasim negresit si in rugaciunea catre Duhul Sfant, daca privim cu atentie duhovniceasca. Duhul Sfant este numit “Duhul Adevarului”, iar daca ne amintim ca Hristos se numeste pe Sine “Calea, Adevarul si Viata”, aflam ca avem aici o referinta la “Duhul Fiului”. Duhul Adevarului, adica Duhul Logosului, al Ratiunii primordiale prin Care toate isi gasesc fiinta.

Nici numele de “Mangaietor” nu este strain de Fiul, caci El Insusi este Mangaietor. De aceea atunci cand Hristos le vorbeste ucenicilor despre trimiterea Duhului Sfant, le spune despre un “alt Mangaietor”. De altfel, intr-una din rugaciunile Bisericii noastre, il numim pe Hristos “Mangaietorule cel adevarat” (Acatistul Mantuitorului, Icosul 10).

Lucrarea Duhului Sfant este atat de impletita cu cea a lui Hristos, incat atunci cand Il numim “Vistierul bunatatilor” ne aducem imediat aminte de faptul ca Mantuitorul spunea despre Duhul Sfant ca “din al Meu va lua”. Duhul Se impartaseste pe Sine impartasind mangaierea Fiului si dragostea Tatalui. Lucrarea Lui ii face pe oameni sa prinda “chipul lui Hristos”, dupa cuvintele Sfantului Pavel. In aceeasi nota, il rugam pe Duhului Sfant “sa mantuiasca sufletele noastre”. Astfel, si pe El Il recunoastem ca Mantuitor, asa dupa cum pe Fiul Il recunoastem ca Mangaietor. Aflam astfel ca intreaga lucrare a Duhului este intreaga lucrare a Fiului, adica lucrarea intreaga a Tatalui – impartasirea iubirii dumnezeiesti. Nu prin necesitate sunt unite aceste trei lucrari, ci prin dragostea cea desavarsita si vesnica.

Ca sa intelegem aceasta mai desavarsit, este util sa ne referim si la rugaciunea “Preasfanta Treime, mantuieste-ne pre noi…”. Spunem “Doamne, curateste pacatele noastre; Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau“. Carei Persoane ne referim cand spunem “Doamne” sau “Stapane” sau “Sfinte”? Care dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este Domn, Stapan sau Sfant?

Se vadeste astfel impreuna-lucrarea Sfintei Treimi in orice rugaciune a Bisericii. Daca ne rugam Duhului sa se salasluiasca intru noi, aflam pe Tatal si pe Fiul. Daca ne rugam Fiului, El ni se impartaseste prin Duhul Sfant si prin vointa Tatalui. Daca ne rugam Tatalui nostru, Numele si Imparatia Sa ni se ofera spre partasie.

Rugaciunile incepatoare ne orienteaza deci spre imbratisarea impreuna-lucrarii Sfintei Treimi prin care vom putea ajunge, dupa cuvintele Sfantului Petru, “partasi dumnezeiestii firi”, impartasindu-ne in vesnicie de dragostea nemasurata a lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro