Nu cred să existe o expresie mai jignitoare la adresa unui preot decât aceasta. Din acest motiv, mi se pare că o mare parte dintre compatrioții noștri, chiar co-religionarii noștri (ortodocși nu i-aș putea numi), nu se sfiesc să jignească preotul, sau chiar toți preoții și preoția în general, aceasta ducând evident spre blasfemie (căci preoția este lucrarea efectivă a lui Hristos).

Acestea fiind spuse, nu este mai puțin adevărat că existența acestei expresii și folosirea ei în popor atât de des mărturisește totuși ceva și despre starea duhovnicească atât a noastră, a laicilor, cât și a preoților.

Nu există separație în decăderea noastră duhovnicească; spunea Sfântul Siluan, întrebat fiind de ce nu mai avem duhovnici buni: pentru că nu mai avem ucenici buni. Perspectiva este răsturnată, și pe bună dreptate. Fiecare este dator să se mântuiască, nu trebuie să aștepte mântuirea să-i cadă în brațe, ci trebuie să lupte pentru ea, chiar dacă Mântuitorul o oferă în dar.

Ca și construcție, expresia este evident o parafrază la vorbele Mântuitorului, care zice: “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Echivalarea preoților cu fariseii este, evident, fariseică în sine, căci cel care o face se găsește judecat după alt cuvânt al Mântuitorului, care îi blama pe farisei pentru faptul că vedeau paiul din ochiul fratelui ignorând bârna din propriul ochi. Dar este în această echivalare o sămânță de adevăr. Îndrăznesc să spun chiar că este inevitabilă, și am să încerc să mă explic.

Motivul pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur (unul dintre cei mai mari sfinți și poate cel mai mare orator al Bisericii) a fugit de preoție, este faptul că s-a speriat de măreția acesteia, de dimensiunea înfricoșătoare a responsabilității și, în ultimă analiză, de imposibilitatea omului de a se ridica la cerințele ei. Pentru că, așa cum Pr. Steinhardt arăta că este imposibil să ne iubim vrăjmașii dar suntem pierduți dacă nu o facem, la fel, și în cazul preoției, este imposibil să te ridici la cerințele ei, dar preotul este pierdut dacă nu reușește. Acest paradox este lămurit tot de Mântuitorul, când spune că “ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”. În consecință, “dai voință, iei putere”.

Aici este și cheia problemei. Spre diferență de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a văzut cu ochii duhovnicești dimensiunea reală a preoției, o parte din cler și o și mai mare parte din credincioși nu o văd. Pentru aceștia preoția nu este decât o meserie ca oricare alta, iar în unele cazuri – mai rău – un fel de stăpânire, ca și cum harul s-ar manifesta tiranic. Acești preoți – câți și care or fi, Dumnezeu știe – suferă de un fel de materialism cu chip ecleziologic. Această stare îi împiedică sa mai “dea voință” spre desăvârșirea lucrării lor, și rămân închistați într-o rutină bisericească potrivită mai degrabă în alte domenii muncitorești, și nu în Biserica lui Hristos (chiar dacă aceasta este numită uneori “ogor duhovnicesc”).

Nu are deci rost să ne ferim de adevăr. Starea noastră duhovnicească este jalnică. Dar nici nu putem judeca mai departe de propria persoană. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, în mod real. În el suntem laolaltă – episcopi, preoți, diaconi, monahi, mireni, unii sfinți iar majoritatea păcătoși – un singur organism. De aceea, dacă nu simțim scădererile unui preot ca pe o tragedie a Bisericii – Maicii noastre –, dacă nu simțim milă pentru el, care este fratele nostru, înseamnă că, de fapt, suntem un trup sfâșiat. Nu suntem uniți de Hristos. Ajunși aici, ajunși să realizăm acest fapt dramatic, avem posibilitatea, în sfârșit, să vedem bârna din ochii noștri. Iar bârna aceasta este: nu trăim în Hristos, nu respirăm Duhul Sfânt, nu vedem Biserica și lumea așa cum o vede Dumnezeu. Și atunci, oare nu sunt acestea problemele noastre reale? Dacă realizăm aceasta, ne mai pasă de păcatele unui preot sau altul? Dacă realizăm aceasta, ne mai interează că cel care ne oferă împărtășirea cu Hristos a făcut sau nu vreun păcat de care vorbește lumea? Dacă realizăm aceasta, nu realizăm oare de asemenea că judecând faptele preotului ne facem un rău mai mare nouă, întrucât dăm apă la moară propriei despărțiri de Hristos?

La fel, și din perspectiva preotului. Dacă preotul nu înțelege faptul că este un exemplu moral – sau principalul exemplu moral – din viața credincioșilor săi, nici el nu are dreptul să-i judece, deși Hristos i-a dat această putere. Căci și preoților li se aplică cuvintele înfricoșătoare pe care Sfântul Apostol Pavel le adresa iudeilor fățarnici: “Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? «Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris” (Romani 2, 21-24).

Aș îndrăzni să zic, în concluzie, că ce trebuie să ne preocupe nu este să înfierăm folosirea acestei expresii, ci să combatem realitatea ei, în ce ne privește. Preoții să se sfințească, iar credincioșii să nu uite cuvintele Sfântului Apostol Petru către ei: “voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9) și să nu se comporte ca și cum nu le-ar fi auzit.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.