Daca Sinodul va tăcea, pietrele vor vorbi

152195_91042_sinodecumenicUna dintre primele îndatoriri ale oricărui credincios este să își cunoască credința. Să știe în Cine crede, să știe de ce crede, și nu în ultimul rând, să-și mărturisească această credință cu fermitate, fără ocolișuri. Căci, ne spune Mântuitorul fără echivoc, “de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 33).

Și mărturisim, în fiecare Dumnezeiască Liturghie, rostind cu toții într-un glas, Crezul, această minunată alcătuire a Sfinților Părinți care, prin Duhul Sfânt care i-a luminat în timpul primelor două Sinoade Ecumenice, l-au formulat odată pentru totdeauna, ajutându-ne și călăuzindu-ne pe noi în cunoașterea și mărturisirea fermă a credinței adevărate.

Dar nu este suficient să cunoaștem și să ne mărturisim credința doar în locașul sfințit. Mărturisirea noastră, credința noastră, este piatra pe care Mântuitorul a clădit Biserica Sa, iar noi, poporul dreptslăvitor, suntem păstrătorii și garanții acestei credințe.

Știm – am aflat din presă – că luna aceasta urmează să aibă loc Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei (pregătit de vreo 100 de ani). Nu este primul, nu este probabil nici ultimul. Dar este posibil să fie primul sinod pan-ortodox (adică la care să participe toate Bisericile Ortodoxe) care să nu mărturisească explicit, în primul rând, recunoașterea sinoadelor anterioare și a hotărârilor acestora.

Ca să înțelegem mai bine problema, trebuie precizat faptul că, deși sinoade există în toate Bisericile locale (cum este și Sinodul BOR), acestea nu au autoritatea să decidă în materie de credință. Atunci când se ivește o problemă fundamentală pentru Biserică, cum sunt în principal ereziile, Sinodul Ecumenic – adică universal – al Ortodoxiei este cel care poate hotârî în privința acesteia. Așa s-a procedat în Biserică în toate cazurile, începând cu Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50, continuând cu cele 7 Sinoade Ecumenice și terminând cu Sinoadele Ecumenice mai recente, din vremea Sfântului Fotie cel Mare și Sfântului Grigorie Palama. Aceste două sinoade mai recente, deși nu au fost proclamate ca “ecumenice”, au fost vitale pentru păstrarea dreptei credințe ortodoxe (respingând prin luminarea Duhului Sfânt ereziile și inovațiile catolice care începeau să se insinueze și în Biserica noastră).

 Principiul cel mai important al oricărui Sinod este însă nu prezența neapărat a tuturor Bisericilor, sau a unor anumiți episcopi, sau a unui anumit număr de membri. Există o altă prezență care este necesară. Aceasta este prezența Duhului Sfânt. Încă de la Sinodul Apostolic, Sfinții Apostoli se exprimau astfel: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). La fel au procedat toți Sfinții Părinți care le-au urmat, și realmente acesta este singurul motiv pentru care s-a păstrat dreapta credință, în ciuda unor vicisitudini care păreau de cele mai multe ori insurmontabile.

Iar Duhul Sfânt nu se contrazice niciodată. De aceea primul semn că un Sinod este ortodox este faptul că recunoaște explicit hotărârile Sinoadelor anterioare, care au definit credința în felul în care o trăim. De aceea, faptul că în documentele viitorului Mare Sinod Panortodox nu se recunosc în mod explicit hotărârile Sinodelor VIII și IX ecumenice, adică cele din vremea lui Fotie cel Mare și Grigorie Palama, este un prim semn că este posibil ca acest Sinod să fie un eșec lamentabil, cum au mai fost și altele, sinoade pe care istoria le-a reținut ca “tâlhărești”.

Faptul că cele două sinoadele menționate – care au combătut cu tărie, prin luminarea Duhului Sfânt, ereziile devastatoare ale catolicismului (mai ales cel din vremea Sfântului Grigorie Palama, care a dovedit erezia “harului creat”) – sunt ignorate, coroborat cu documentele – de o teologie îndoielnică și interpretabilă – legate de relațiile cu celelalte “biserici” – ne face să credem că nu se încearcă, la acest Mare Sinod, decât forțarea apropierii nesănătoase (fără dreaptă credință) de celelalte confesiuni, îndeosebi de Biserica Catolică.

Dar, în toate vremurile s-a încercat alterarea purității credinței ortodoxe prin felurite mijloace (erezii, presiuni politice, prigoane). Însă Cel care a spus că nici porțile iadului nu vor birui Biserica, a lucrat prin Duhul Său, prin sfinții Săi. De aceea este firesc să ne rugăm și să nădăjduim ca Duhul Sfânt să fie prezent și în acest Mare Sinod, și să ne povățuiască întâi-stătătorii către mărturisirea fără echivoc a Ortodoxiei. Altfel, dacă nu o vor face ei, o vom face noi, poporul credincios, după promisiunea Mântuitorului, că “pietrele vor vorbi”. Aceste pietre sunt aceleași care nu a primit nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florenta (1438-1439), nici înaintea acestuia Sinodul tâlhăresc de la Efes (449), sau Sinodul iconoclast din 754, și nici alte și alte încercări sinodale de deviere a dreptei credințe ortodoxe.

Să nu se amăgească nimeni. Poporul ortodox nu va primi decât un Sinod Ortodox, cu hotărâri ortodoxe, care să emane adierea de-viață-făcătoare a Duhului Sfânt. În lipsa acesteia, sinodalii nu se vor întoarce din Creta decât cu litere care ucid.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Fă ce zice popa, nu ce face popa

preoti-bisericaNu cred să existe o expresie mai jignitoare la adresa unui preot decât aceasta. Din acest motiv, mi se pare că o mare parte dintre compatrioții noștri, chiar co-religionarii noștri (ortodocși nu i-aș putea numi), nu se sfiesc să jignească preotul, sau chiar toți preoții și preoția în general, aceasta ducând evident spre blasfemie (căci preoția este lucrarea efectivă a lui Hristos).

Acestea fiind spuse, nu este mai puțin adevărat că existența acestei expresii și folosirea ei în popor atât de des mărturisește totuși ceva și despre starea duhovnicească atât a noastră, a laicilor, cât și a preoților.

Nu există separație în decăderea noastră duhovnicească; spunea Sfântul Siluan, întrebat fiind de ce nu mai avem duhovnici buni: pentru că nu mai avem ucenici buni. Perspectiva este răsturnată, și pe bună dreptate. Fiecare este dator să se mântuiască, nu trebuie să aștepte mântuirea să-i cadă în brațe, ci trebuie să lupte pentru ea, chiar dacă Mântuitorul o oferă în dar.

Ca și construcție, expresia este evident o parafrază la vorbele Mântuitorului, care zice: “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Echivalarea preoților cu fariseii este, evident, fariseică în sine, căci cel care o face se găsește judecat după alt cuvânt al Mântuitorului, care îi blama pe farisei pentru faptul că vedeau paiul din ochiul fratelui ignorând bârna din propriul ochi. Dar este în această echivalare o sămânță de adevăr. Îndrăznesc să spun chiar că este inevitabilă, și am să încerc să mă explic.

Motivul pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur (unul dintre cei mai mari sfinți și poate cel mai mare orator al Bisericii) a fugit de preoție, este faptul că s-a speriat de măreția acesteia, de dimensiunea înfricoșătoare a responsabilității și, în ultimă analiză, de imposibilitatea omului de a se ridica la cerințele ei. Pentru că, așa cum Pr. Steinhardt arăta că este imposibil să ne iubim vrăjmașii dar suntem pierduți dacă nu o facem, la fel, și în cazul preoției, este imposibil să te ridici la cerințele ei, dar preotul este pierdut dacă nu reușește. Acest paradox este lămurit tot de Mântuitorul, când spune că “ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”. În consecință, “dai voință, iei putere”.

Aici este și cheia problemei. Spre diferență de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a văzut cu ochii duhovnicești dimensiunea reală a preoției, o parte din cler și o și mai mare parte din credincioși nu o văd. Pentru aceștia preoția nu este decât o meserie ca oricare alta, iar în unele cazuri – mai rău – un fel de stăpânire, ca și cum harul s-ar manifesta tiranic. Acești preoți – câți și care or fi, Dumnezeu știe – suferă de un fel de materialism cu chip ecleziologic. Această stare îi împiedică sa mai “dea voință” spre desăvârșirea lucrării lor, și rămân închistați într-o rutină bisericească potrivită mai degrabă în alte domenii muncitorești, și nu în Biserica lui Hristos (chiar dacă aceasta este numită uneori “ogor duhovnicesc”).

Nu are deci rost să ne ferim de adevăr. Starea noastră duhovnicească este jalnică. Dar nici nu putem judeca mai departe de propria persoană. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, în mod real. În el suntem laolaltă – episcopi, preoți, diaconi, monahi, mireni, unii sfinți iar majoritatea păcătoși – un singur organism. De aceea, dacă nu simțim scădererile unui preot ca pe o tragedie a Bisericii – Maicii noastre –, dacă nu simțim milă pentru el, care este fratele nostru, înseamnă că, de fapt, suntem un trup sfâșiat. Nu suntem uniți de Hristos. Ajunși aici, ajunși să realizăm acest fapt dramatic, avem posibilitatea, în sfârșit, să vedem bârna din ochii noștri. Iar bârna aceasta este: nu trăim în Hristos, nu respirăm Duhul Sfânt, nu vedem Biserica și lumea așa cum o vede Dumnezeu. Și atunci, oare nu sunt acestea problemele noastre reale? Dacă realizăm aceasta, ne mai pasă de păcatele unui preot sau altul? Dacă realizăm aceasta, ne mai interează că cel care ne oferă împărtășirea cu Hristos a făcut sau nu vreun păcat de care vorbește lumea? Dacă realizăm aceasta, nu realizăm oare de asemenea că judecând faptele preotului ne facem un rău mai mare nouă, întrucât dăm apă la moară propriei despărțiri de Hristos?

La fel, și din perspectiva preotului. Dacă preotul nu înțelege faptul că este un exemplu moral – sau principalul exemplu moral – din viața credincioșilor săi, nici el nu are dreptul să-i judece, deși Hristos i-a dat această putere. Căci și preoților li se aplică cuvintele înfricoșătoare pe care Sfântul Apostol Pavel le adresa iudeilor fățarnici: “Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? «Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris” (Romani 2, 21-24).

Aș îndrăzni să zic, în concluzie, că ce trebuie să ne preocupe nu este să înfierăm folosirea acestei expresii, ci să combatem realitatea ei, în ce ne privește. Preoții să se sfințească, iar credincioșii să nu uite cuvintele Sfântului Apostol Petru către ei: “voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9) și să nu se comporte ca și cum nu le-ar fi auzit.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.