Restrângerea libertății de exprimare, faza pe școală

crimaganditPresiunile asupra profesorilor, în legătură cu Referendumul din 7 octombrie, sunt oarecum normale. Asta pentru că școala nu se află din păcate pe piloni puternici, și adierile mediatice și politice o pot face să tremure destul de tare. În același timp, știm de ceva vreme tendința sistemului de a-i privi pe profesori și învățători doar ca simpli executanți, prelungiri mecanice ale marelui aparat politic de stat. Însă ce-am putea crede dacă am afla că într-o școală din România un director ar interzice cadrelor didactice (îndeosebi profesorilor de Religie) să susțină în spațiul virtual Referendumul?

Bineînțeles că este complet ilegal. Mai mult, este ne-constituțional (întrucât Constituția României garantează dreptul la liberă exprimare). Și, bineînțeles, este total imoral să tratezi astfel oamenii care lucrează în învățământ, atâta vreme cât internetul și timpul liber nu par să fie totuși echivalente cu sala de clasă.

Dar cel mai josnic lucru este să-i ceri acest lucru unui profesor de Religie. Ar fi josnic și dacă i-ai cere unui profesor de educație fizică să nu vorbească despre faptul că e mai bine să faci mișcare decât să mănânci pizza. Dar cu atât mai josnic este să-i ceri unui profesor de religie să nu vorbească despre familie ca despre pilonul sfânt al civilizației umane.

Pentru un creștin, cu atât mai mult pentru un profesor de Religie Ortodoxă, cel mai mare pericol public și cea mai mare teamă este să aceea de a se lepăda de Hristos. “Cu timp și fără timp”, creștinul îl mărturisește pe Dumnezeu ca Creator și Mântuitor al lumii. Un creștin nu va putea niciodată să conceapă o familie altfel decât compusă din bărbat și femeie, nu fără pericolul de a se lepăda de Hristos. Și atunci, să ceri de la un angajat creștin (profesor de Religie sau nu) să se abțină de la exprimarea propriei credințe este de fapt o condamnare la apostazie. El va trebui să aleagă: fie cu Hristos, fie cu conducerea școlii.

De fapt, nu știm care ar fi motivația acestei acțiuni. Este foarte posibil să fie politică, este posibil ca conducerea acelei școli să fie doar supusă unui bombardament ideologic manifestat în stil comunist. Este însă și posibil să fie vorba de un comportament temător față de “puternicii zilei” care stăpânesc și orizontala vieții cotidiene de pe întregul mapamond. Oricare ar fi motivația, este bine de reținut că politica de restrângere a libertății de exprimare nu a putut fi dusă până la capăt nici măcar de comuniști. Nimeni nu poate îngrădi harul Duhului Sfânt, dar se poate pune pe el însuși în calea Adevărului, și poate ajunge să i se potrivească cuvintele auzite de Sfântul Apostol Pavel din gura lui Hristos: “Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”.

În definitiv, singura noastră armă este Crucea, pe care trebuie să o primim dacă vrem să fim următori Mântuitorului, amintindu-ne mereu de cuvintele Lui: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10: 32-33). Mărturisirea lui Hristos ste de fapt singura noastră nădejde, dar nicidecum deșartă. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 33).

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ziua unei ocazii istorice

91054_nunta-traditionala“Toți profesorii și savanții sunt de acord că nevârstnicii nu știu pentru ce anume vor ceva. Dar că și adulții, ca și copiii, merg șovăind prin lumea asta, fără să știe nici de unde vin și nici încotro se duc, că se preocupă tot atât de puțin de adevăratele scopuri și sunt cârmuiți la fel cu pișcoturi și prăjituri și vergi de mesteacăn, asta nu vrea s-o creadă nimeni, deși eu socot că e un lucru evident”. Acest citat, aparținând lui Goethe (prin gura eroului său Werther), este vechi de aproape 250 de ani. Cu toate acestea, parcă niciodată nu a fost mai actual decât acum.

Pe măsură ce ne apropiem de crucialul referendum pentru revizuirea Constituției, “pișcoturile și prăjiturile” se înmulțesc cu nemiluita. De la pișcotul “referendumul este inutil, de ce prăpădim banii?” la prăjitura “referendumul este doar o repetiție politică”, meniul cu gust de dulcegărie al propagandei LGBT promovat pe toate canalele media este din ce în ce mai consistent.

Despre ce nu se vorbește de către propaganda anti-referendum este de fapt cel mai important aspect: ce se va întâmpla dacă referendumul nu reușește? Dar rezultatul este simplu de prevăzut. În fapt, propaganda homosexuală va prinde aripi, pentru că mesajul va fi clar: majorității românilor nu le pasă de subiect, nu sunt convinși că își doresc ca familia să fie constituită prin căsătoria între bărbat și femeie. Ca atare, cu siguranță că nu mult după referendum vom asista la legalizarea căsătoriilor homosexuale (la început ca “parteneriat”, apoi ca și căsătorie “în toată regula”). Probabil că imediat după, vor urma adopțiile de către cupluri homosexuale.

Iată dar care este miza adevărată. Demersurile pentru referendum ne-au adus într-un moment crucial, în care suntem chemați să ne ridicăm la nivelul istoriei și, aș îndrăzni să zic, la nivelul curajului strămoșilor noștri. Și nu trebuie să ne dăm sângele ca la Posada, sau Rovine, sau la Podul Înalt, sau la Oarba de Mureș nu cu mult timp în urmă. Dar prin faptul acesta mic de a ștampila o hârtie este posibil să punem o stavilă îndelungată propagandei seculariste și infame care nu are alt scop decât schilodirea morală (și nu numai) a copiilor noștri.

Așa că să încercăm să lăsăm la o parte politica, măcar pentru aceste două săptămâni, amintindu-ne că, indiferent cine este președinte, prim ministru etc., datoria noastră principală este față de bunăstarea (îndeosebi morală) a copiilor noștri. Dacă o vom face, poate că și ei, la rândul lor, se vor gândi mai bine la copiii lor, când va fi vremea. Dacă nu, ne vom trezi cândva niște bunici buimaci, incapabili să înțeleagă ce se întâmplă cu copiii și nepoții lor. Și ne vom aduce aminte că a fost o zi în istoria României când puteam face ceva.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Copilul, în familia lui

Rubliov - Sfanta TreimeMultă discuție este acum despre familie, și înțelesul ei. Viziunea dominantă actuală, post-post-modernistă, este aceea conform căreia, precum casa nu este decât “o mașină de locuit”, familia nu este decât o situație de conjunctură care leagă – sau nu – doi oameni unul de celălalt. Multe sunt motivele pentru care s-a ajuns aici, dar ele fundamental se reduc la unul singur: de-sfințirea familiei, odată cu de-sfințirea omului.

Dar pentru un creștin, această viziune reprezintă culmea degradării ființei umane sociale. Pentru că, pentru noi (și pentru natura umană în fapt) familia nu este doar o conveniență socială, doar un spațiu de manifestare în comun a egoismului, ci este mult mai mult. Este împlinirea omului, care se transformă în familie din individ în persoană, care se îngrijește nu doar de sine, ci mai ales de ceilalți. Însă și mai important, familia este chip al Sfintei Treimi, împlinind cuvântul sfatului creator: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. În familie omul devine Om, la fel cum cele Trei Persoane dumnezeiești sunt Un singur Dumnezeu, având o singură ființă.

De aceea, credem noi, locul copilului în familie este evident: el o completează și o unește, devenind vehicol al dragostei ce se transmite în ea de la un membru la altul. Acesta este chipul în care Dumnezeu a gândit lumea și familia, zicându-le primilor oameni: “Creșteți și vă înmulțiți”. Înmulțirea nu presupune doar adăugarea oamenilor, ci și creșterea lor – în iubire și desăvârșire – nu doar a copiilor, ci a tuturor membrilor familiei.

Iată deci că pentru noi, principala nevoie a oricărui copil nu este hrana, sau căldura, sau “condițiile” de trai. Principala sa nevoie este dragostea părinților. Atunci când părinții își iubesc copiii, familia devine realmente chip al Sfintei Treimi; și de aceea nu există familie în care atunci când copilul este iubit, dragostea aceasta a părinților să nu se întoarcă înapoi către ei, conducând la o unire care trece dincolo de lucrurile firești ale acestei lumi.

Locul copilului este deci în sânul familiei sale. Nu este alt loc mai bun pentru el în lume, atâta timp cât între el și părinți este măcar un dram de iubire. Iată de ce orice acțiune care îl separă de dragostea părinților săi este nu mai puțin decât o crimă și un păcat împotriva Sfintei Treimi. Copilul separat brutal de dragostea părinților săi, din orice motiv, este o ca o floare dezrădăcinată, care curând își pierde parfumul și, dacă nu este reunită rapid cu pământul din care a fost luată, se transformă, putrezind, într-o materie informă și rău mirositoare.

Avocații viziunii moderne, care consideră că plinătatea stomacului este mai importantă decât plinătatea inimii, au aceste păreri pentru că ei nu au contemplat niciodată lumea prin ochii lui Dumnezeu ca să vadă că împlinirea ei nu este aici, pe acest pământ căzut, ci în viața veșnică oferită și re-oferită de Hristos. Ar înțelege atunci că cel mai important pentru copil nu este să mănânce corect, să aibă loc de joacă corespunzător, să fie curățat și spălat regulamentar. Toate acestea sunt bune, dar ele nu-l scot pe copil din lumea aceasta. Ca să treacă dincolo, are nevoie de dragoste: dragostea lui Hristos, reflectată mai ales la început prin dragostea părinților pentru el.

Și este adevărat că Hristos îi iubește în mod deosebit pe orfani, și că în suferința lor se regăsește și suferința Lui, cea mântuitoare. Dar nu cred că îi iubește prea mult totuși pe oamenii care îi fac pe copii orfani.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Sataniști și antihriști

150648_followers„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul… Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume… Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul” (1 Ioan 2, 18, 22; 4, 3; II Ioan 1, 7).

Sunt grele aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Ioan, și cu atât mai grele pentru cine nu are nicio legătură cu Duhul lui Hristos, adică cine nu este în Biserică. Mulți dintre noi se vor sminti probabil auzind cuvintele acestea azi, când lumea a devenit atât de „delicată”. Nimeni nu vrea să-și imagineze astăzi că poate fi numit cineva din „societate” satanist sau antihrist. E drept, Sfântul Ioan nu se adresează în epistolele sale societății, ci creștinilor, care știau și din predanie și din propria „cercetare a duhurilor” cine sunt acei antihriști. Noi însă, am pierdut o parte din înțelegerea acelor creștini, înaintași ai noștri, și n-ar strica să încercăm să ne lămurim, mai ales în acest ceas târziu, ce este un satanist.

Ca să aflăm aceasta, cel mai simplu este să privim la evenimentele din viața Mântuitorului, și să ne întrebăm: oare sinedriștii, adică cei care i-au dorit moartea lui Iisus, erau sataniști? Sau cei care strigau în piață, îmbătați de sânge, „răstignește-L, răstignește-L”, erau aceia sataniști? Chiar dacă nu se închinau explicit lui Satan, eu zic că erau sataniști. Pentru că prin ei s-a făcut voia diavolului. Și chiar dacă Mântuitorul s-a rugat pentru ei să fie iertați, că „nu știu ce fac”, aceasta nu i-a ferit de a cădea sub influența Satanei atunci, și majoritatea chiar și după învierea Mântuitorului.

Deci nu doar cel ce se închină explicit diavolului este satanist, dar toți cei care se pun în slujba lui chiar și fără să o știe, și aceia pot fi numiți fără nicio greșeală sataniști, la fel cum cei care fac și prin care se face voia lui Hristos sunt numiți fără nicio greșeală creștini.

Dar Sfântul Apostol Ioan nu îi numește sataniști, ci folosește un cuvânt și mai dur și poate de neînțeles pentru omul vremurilor noastre: antihrist. Ce este și ce înseamnă antihrist? Antihrist nu înseamnă, cum poate părea, doar cineva care se opune lui Hristos, ci și cineva care se substituie lui Hristos, care îi uzurpă locul. Și Sfântul Ioan îl numește pe antihrist: mincinos, duh, amăgitor. Dar cheia înțelegerii este cuvântul său: „orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist”. Iată deci că orice om (căci și omul e duh) care nu mărturisește pe Iisus Hristos (ca Dumnezeu întrupat), este antihristic. Căci cu ce înlocuiește acest om închinarea care I se cuvine lui Hristos? Rareori cu o închinare fățișă către diavol, dar deseori cu o închinare către propria ființă.

Închinarea către sine: plăcerile lumești, cumpărăturile exagerate care vădesc dorința de stăpânire, manifestarea tiranică a propriei voințe, lăcomia de toate felurile, orgoliul și mândria de sine, desfrânarea și, peste toate, ca o „în-cununare”, necredința. Oare cei care strigă mantra „vrem spitale nu catedrale”, cui se opun ei? Oare ei strigă aceste lozinci în duhul lui Hristos, oare fiindcă ard de dragostea de oameni strigă ei aceasta? Oare pentru că au în ei pacea lui Hristos, care „covârșește toată mintea”, acesta este motivul pentru care se dezlănțuie? Oare ce duh este, însă, al răzvrătirii, al răzbunării, al răutății și nu în cele din urmă, al manipulării? Oare nu este acela „tatăl minciunii” cum îl numește Mântuitorul pe diavol, oare nu este de fapt duhul lui antihrist?

Așa încât, dacă vine vremea să zicem lucrurilor pe nume, dacă vine vremea ca lumea aceasta să nu mai vadă în Biserică (deci în noi cei credincioși) decât un balast social, atunci este vremea să fim și noi deschiși și cuvântul nostru să fie după cum ne învață și Mântuitorul: „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” și să spunem deci cu tărie: nu doar cei satanizați sunt sataniști, nu doar cei ce se opun fățiș sunt antihriști, ci toți cei care propovăduiesc între creștini necredința și mentalitățile necreștine. Nu trebuie să ne amăgim, și nu trebuie să uităm profețiile făcute de sfinții noștri, că Antihrist va fi un aparent hristos, va fi filantrop, va curma sărăcia, va aduce pacea lumească și va fi adulat de tot globul. Să nu ne amăgim deci: dacă el va fi astfel și va face acestea, la fel trebuie să fie și „înaintemergătorii săi”.

Și este și în interesul lor să le spunem acestea franc. Poate măcar unii se vor trezi din rătăcirea lor, vindecându-se. Deci, dacă ești antihrist, trebuie să știi că nu ai fost destinat să fii astfel, ci din contră, căci tot omul a fost creat și trăiește acum nu pentru altceva decât pentru a fi „fiu al luminii”, „lumină a lumii”, în care nu este întuneric.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Necopii și nepărinți, acum și la Vaslui

150920_familie-vasluiAcești oameni nu au copii. Îmi imaginez că niciunul dintre nefericiții angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Vaslui, care au furat in toiul nopții, cu jandarmi și poliție, cei 9 copii ai familiei Munteanu din Dumești, nu au propriii copii. Este de neimaginat cum ar putea un părinte, în toate mințile, să dispună sau să participe la o faptă atât de mârșavă.

Nu, nu pot crede că au copii. Căci nu pot să-mi închipui un părinte care ar putea crede că i-ar fi mai bine copilului său dacă n-ar avea păduchi decât dacă n-ar avea părinți. Ce om în toate mințile poate contribui la un act atât de degradant? Orice familie săracă trebuie ajutată să iasă din sărăcie, iar nu să fie destrămată. Dar cu adevărat, s-a petrecut în cazul acestor oameni profeția Sfântului Antonie cel Mare, care spunea că “va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Este clar că cei nebuni sunt cei de la Protecția Copilului din Vaslui. Aceștia au pierdut nu doar măsura creștină, dreptarul evanghelic al iubirii aproapelui, dar au pierdut și înțelegerea psihologiei copilului. Ce poate fi mai traumatizant pentru copii decât să fie rupți de la sânul familiei lor? Până și animalele înțeleg nevoia copiilor de a fi cu părinții lor, mai mult decât orice. Să pierzi această înțelegere, crezând că poți înlocui părinții cu “familii adoptive” mai bogate, înseamnă mai mult decât să fii incompetent în a lucra în interesul copilului, înseamnă chiar să te apropii de pierderea calității de om.

Acești oameni nu au nici părinți. Cum s-ar putea uita în ochii propriilor părinți, după asemenea fapte? Părinților lor, care poate că s-au culcat nemâncați pentru ca ei să aibă ce să mănânce, care i-au vegheat și s-au rugat la căpătâiul lor când erau bolnavi, ce le pot spune ei, cum se pot justifica? Orice părinte, care este în toate mințile, jertfește totul pentru copilul său, și cere un singur lucru în schimb: să nu fie despărțit de acesta, sânge din sângele lui și cuget din cugetul lui și inimă din inima lui.

Ce să înțeleagă însă acești lucrători care nu au nici părinți nici copii? Știm ce înțeleg. Dacă am vrea să fim profunzi, am zice că înțeleg să asculte de tatăl minciunii. Iar dacă vrem să fim doar cotidieni, înțelegem că aceștia nu fac decât să se acordeze la duhul secularist al vremii. Acești nepărinți și necopii, angajați ai unui stat din ce în ce mai dezumanizat, nu au văzut în drama familiei Bodnariu din Norvegia (cărora li s-au răpit de către stat cei 5 copii) decât exemplul de urmat, fără milă, fără naționalitate, fără credință.

Știm însă care este sursa acestor abuzuri incredibile. De fapt, numai nouă, celor cu capul pe umeri, ni se par abuzuri. Pentru adepții filosofiei ce vine din “umanismul” secularizat apusean, aceste acțiuni sunt perfect normale. Pentru că această filosofie modernă învață – implicit dar și explicit, la vedere – că copiii nu sunt de fapt “ai părinților”, ci “ai statului”, părinții nefiind decât cei care i-au adus pe lume și care îi îngrijesc, momentan. Dacă părintele “nu corespunde” (și “a nu corespunde” poate însemna azi și a avea copilul păduchi sau a îngâna un cântec religios la școală), nu e problemă, se găsesc alții, cu bani, sau atei, numai buni de a prelua copiii altora. Din păcate este doar una dintre formele pe care le ia asaltul asupra familiei și, în ultimă instanță, asupra generațiilor ce vin.

Așadar, să ne rugăm și să îi și ajutăm pe cei în cauză să-și recupereze copiii furați de autoritățile statului. Și, mai mult, să facem tot ce putem să-i ajutăm pe cei din jur să conștientizeze că nu se pot culca pe-o ureche la gândul că suntem la adăpost de asemenea manifestări. De acum încolo, se pare, nu mai ducem o bătălie cu secularismul (statal sau ideologic) doar pentru sufletele copiilor noștri, ci și pentru viețile lor alături de noi. Se cuvine să fim buni păstori, unii față de alții, orice creștin față de cel de lângă el. Altfel, vom fi doar oi pierdute.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Tragedia care ne-a făcut mai răi

150411_club-colectivPărintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan şi el însuşi fără îndoială sfânt, le mărturisea ucenicilor săi experienţa trăită de el după Primul Război Mondial, spunându-le că, după marea catastrofă, omenirea nu a mai avut acea aşezare, acea pace, acea linişte pe care o avusese înainte. Şi ulterior, spunea părintele Sofronie, după Al Doilea Război Mondial simţul tragic şi deznădejdea au crescut şi mai mult. Se pare că, în ciuda aparenţelor, tragediile nu ne fac mai buni, ci mai răi.

Desigur, nouă, celor ce „ne solidarizăm”, ni se pare că devenim dintr-o dată mai buni, luând parte la suferinţa celor suferinzi, fie ei victime sau rude ale lor. Dar, neavând bunătatea în noi ca pe ceva organic, ca pe ceva ce am câştigat într-o luptă de zi cu zi, după puţină vreme acest sentiment dispare. Şi începem să „ne indignăm”. Pentru că trebuie să găsim vinovaţi. Pentru că avem nevoie ca toată suferinţa pe care am simţit că alţii o suferă să fie din vina cuiva, ca să ne putem satisface, de fapt, dorinţa de răzbunare.

Dacă dorinţa de răzbunare este ceva firesc în om (nu şi creştinesc), ceea ce vedem că se întâmplă în zilele acestea depăşeşte acest sentiment am spune natural. Pentru că, constatăm, oamenii nu mai doresc să se răzbune doar pe cei vinovaţi de tragedie în mod direct (organizatori, administratori, autorităţi competente), ci şi pe cei pe care îi detestă şi dispreţuiesc deja în sinea lor. Aşa se ajunge să fie blamaţi, spre exemplu, preoţii; sau catedrala.

Revenind la felul în care am devenit mai răi după tragedie, aceasta se poate observa cu ochiul liber la toţi cei neimplicaţi direct: în primul rând, toţi am devenit mai mânioşi şi mai agresivi. Cuprinşi de o „indignare proletară”, ne-am reamintit tot ce „trebuia” să ne reamintim ca să ne alimentăm mânia: politicienii, sistemul medical, şpăgile, dar şi: patriarhul, Biserica, preoţii, chiar şi ora de religie. Ce nu ne-am amintit însă: că avem o responsabilitate cotidiană faţă de cei de lângă noi, mai ales faţă de copiii noştri. Nu ne-am amintit că de fapt nu ne-a păsat de ei lăsându-i să-şi desfăşoare activităţile „de noapte” în locuri sordide pe care noi nu le ştim, nu ne-am amintit că nu i-am învăţat să se ferească de pericole de acest fel, nu ne-am amintit, în fond, că de fapt nu ne pasă de alţii, căci chiar vecinul de scară nu ne este decât un străin.

După ce va trece toată această emoţie colectivă care contribuie şi mai mult la zăpăcirea minţilor celor deja zăpăciţi de avalanşa de informaţii şi lipsa unui punct de sprijin, ne vom aminti oare ceea ce este important? Că a fi uman înseamnă în primul rând să vezi în cel de lângă tine pe fratele tău, că ai faţă de el o responsabilitate pe care nu poţi s-o arunci în cârca altora fără ca tu însuţi să-ţi pierzi umanitatea şi şansa de a fi bun cu adevărat?

Mi-e teamă însă că, înrăiţi de durerea pe care nu o com-pătimim, nu ne vom aminti acestea, ci vom continua să perpetuăm în mintea noastră aceleaşi stereotipuri ideologice care ni se vâră, de multe zeci de ani, înaintea ochilor. Orbiţi de ele şi nemaivăzând întunericul propriilor noastre suflete, nu facem din păcate decât să alimentăm, şi cu această tragedie, focul propriilor patimi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Noua judecată a lui Iuda sau Biserica, la bani mărunți

150243_tradarea-lui-iuda-detaliu„Eu Biserica o supra-ordonez Statului”, spunea Petre Țuțea în celebrul său interviu cu Vartan Arachelian. Și nu are cum să fie altfel, pentru orice creștin. Că doar nu despre Stat spunea Hristos că porțile iadului nu-l vor birui, și nu pentru întemeierea Statului S-a jertfit El pe Cruce. Biserica are întemeierea Jertfei Mântuitorului, și deci participă, de atunci, la eternitatea Lui. Iar Statul este doar o întemeiere umană, și nu a fost niciodată mai mult, nici măcar în vremea când capii lui erau unși de Biserică și „episcopi pentru cele dinafara Bisericii” (cum se considera împăratul Constantin cel Mare).

Pentru ce, atunci, se simte datoare Biserica Ortodoxă Română să răspundă părtinitoarelor și deșănțatelor „analize” ale așa-numitelor instituții mass-media (cum ar fi, de exemplu, ziarul Adevărul sau televiziunea Antena 1)? Căci acelea nu își întemeiază părerile și tribulațiile pe credință sau măcar pe grija pentru oameni. Ele își întemeiază aceste păreri fie pe interese (cum ar fi discreditarea Bisericii), fie chiar pe iubirea de bani (si de rating). Cum s-ar spune, aprigii „judecători” ai Bisericii sunt apologeții nu ai credinței și ai lui Hristos, ci ai lumii, ai lumii dragostei de pântece și iubirii de arginți. Simplificând lucrurile la maximum, Iuda îl judecă pe Hristos.

Împotriva lui Iuda nu a fost nicio apologie. Hristos nu S-a justificat înaintea apostolului căzut, ci a încercat să-l îndrepte pe acela, arătându-i că „împărăția Lui nu este din lumea aceasta”. La fel, si în cazul Bisericii azi, ea trebuie să arate că împărăția ei nu este din lumea aceasta, și că de fapt ea însăși nu este din lumea aceasta. Când spunem: „Capul Bisericii este Hristos”, aceasta nu trebuie să rămână o vorbă goală, căci această afirmație se cere mărturisită, nu doar enunțată. Altfel, am eșuat față de Hristos, am eșuat ca și creștini.

Ce trebuie să audă de la noi lumea actuală este că nu împărtășim căile ei. Și să știe că, pe măsură ce ea, lumea, se face din ce în ce mai nesimțită și mai închistată în materialismul ei, noi ne vom face mai simțitori față de har și mai ne-materialiști; că ne putem descotorosi de banii ei oricând, că pe noi nu ne-a chemat Hristos să fim contabili și cenzori, ci „lumină a lumii” și „dumnezei prin har”, „părtași dumnezeieștii firi”, nimic mai puțin.

Aceasta este și perspectiva cu care Hristos l-a confruntat pe Iuda. Iuda ar fi vrut de la Mântuitorul ca Acesta să fie ceva mai pragmatic, cu o atitudine ceva mai corespunzătoare, mai atent la mijloacele materiale. Chiar dacă Mântuitorul înmulțise în fața lui de două ori pâinile și peștii până când se săturaseră mii de oameni, Iuda tot nu s-a putut abține să nu-L certe pentru că a lăsat-o pe Maria să-i ungă picioarele cu mir. În fața lui se petrecea ungerea de îngropare a Mântuitorului (El i-a și spus-o), dar Iuda nu vedea decât banii „risipiți”.

La fel petrece, dar, și lumea actuală. În fața ei se derulează istoria mântuirii. Unii se sfințesc și izvorăsc lumină din lumina lui Hristos, alții se învârtoșează în păcate și patimi. Se pare că lumea, mai ales la acest sfârșit de veac, îi iubește mai mult pe cei din urmă. Nu se cade dar ca Biserica să se lase judecată de iubitorii de patimi; din contră, Ea este cea căreia Hristos i-a dat judecata lumii, prin sfinții Ei.

Să nu ne tulburăm dar când lumea ne numește hoți, profitori, avari, desfrânați, tâlhari. Ca și avva din Pateric, să ne tulburăm doar atunci când vom fi numiți eretici, căci chiar de avem toate păcatele, nu ne-am despărțit de Mântuitorul, și de aceea „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere»”.

Biserica este prin ea însăși mărturisitoare. Nu poate fi altfel, căci atunci ea încetează a mai fi Biserica lui Hristos. Deci chiar dacă nu putem să nu ne folosim de bani, să nu cedăm ispitei de a crede că aceștia sunt ceva important. Lumea vrea ca Biserica să vorbească de bani pentru a o face să nu vorbească de altceva, sau mai bine zis de Altcineva. Dar, oricât s-ar strofoca, nu vor reuși nici aceste „porți ale iadului” să o biruiască, în veci.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Jurnalul unui pelerinaj în Valea Plângerii. Partea a II-a

Pictura cu Cina cea de Taina din Catacombele Sfintei Domitilla din Roma (sec. IV)
Pictura cu Cina cea de Taina din Catacombele Sfintei Domitilla din Roma (sec. IV)

Roma

Precum Sfântul Apostol Pavel în Atena, căruia “i se îndârjea duhul în el, văzând că cetatea este plină de idoli”, călătorul ortodox în Roma poate fi supus unei trări similare. Și aceasta nu în legătură cu obiectivele păgânești – acelea aparțin unei istorii încă nerepetate – ci în legătură cu cele creștinești.

Vatican

Asaltul turistic nu poate începe altfel decât cu Vaticanul, locul unde se găsește mormântul Sfântului Apostol Petru, deasupra căruia a fost construită cea mai mare catedrală a creștinătății. Dar înainte de a ajunge acolo, trebuie întâi să treci de “hoardele” de ghizi și agenți turistici care te asaltează din toate direcțiile rostind ca pe o mantră nesfârșită expresia “Skip the line” (este vorba de coada de așteptare de la Muzeul Vaticanului). Odată depășite aceste obstacole, ajungi în Piața Sf. Petru. Acolo poți admira imensitatea pieței, fațada incredibil de mare a Bazilicii San Pietro și statuile papilor care decorează giganticele colonade care înconjoară piața. Apoi, fiindcă totul aici este gigantic, te așezi la uriașa coadă de intrare în bazilică. Aceasta pentru că, înainte de a intra, autoritățile Vaticanului trebuie să se asigure că n-ai venit să pui o bombă, așa că trebuie să fii verificat ca la aeroport.

Intrând în bazilică, realizezi că aceasta este într-adevăr enormă, aproape nepământeană în dimensiunile ei. Unele din capelele laterale par să fie mai mari decât Catedrala noastră Patriarhală. Este gigantic, nu pare să fie însă și grandios. O forfotă nesfârșită dă spațiului o ciudată senzație de gară decorată cu artă religioasă apuseană. Parcă n-ar fi o catedrală, ci doar o realizare arhitectonică ieșită din comun.

Ce ar fi ieșit din comun, ar fi să simți că ești în locul unde Sfântul Apostol Petru a fost răstignit, pentru dragostea lui Hristos, cu capul în jos. Nimic nu pare să îți sugereze așa ceva. Moaștele Sfântului Petru nu sunt aici, poate nu au fost niciodată. “Aici nu e loc de pelerinaj, doar de turism”, parcă șoptesc pereții și coloanele goale.

Într-un culoar lateral, pe o placă mare, de marmură, sunt trecuți toți papii Romei. Lista începe cu un nume mai mare decât toate celelalte. Poate că, pentru Vatican, această menționare a Sfântului Petru ca episcop prezumtiv al Romei este mai importantă decât realitatea martiriului său.

Cealaltă “atracție” a Vaticanului este reprezentată de Muzeu, aflat inevitabil la capătul unei linii nesfărșite de turiști. Înăuntru, unul dintre marile muzee ale lumii, constituit în mare parte din colecțiile imense adunate de papi de-a lungul secolelor.

Săli imense cu nenumărate obiecte de artă. În mare majoritate, exponate aparținând lumii păgâne, dar asortate cu artă mai recentă, creștină. Pe drum, Capela Sixtină (este ironic, într-un fel, dacă te gândești că este vorba de o capelă într-un muzeu, adică o capelă exponat).

Muzeul Vatican face parte din Valea Plângerii însă pentru un singur motiv major, și anume acela că, deși te afli într-un palat care face parte dintr-un stat creștin prin definiție, referința la credința creștină este aproape inexistentă (în afara multelor exponate care au de-a face cu papalitatea). Există un mic muzeu creștin care este aproape un fel de glumă. O singură sală, după trecerea din Capela Sixtină, cu câteva exponate puse mai mult la grămadă, majoritatea fără nicio relevanță. Aproape nimic din istoria veche a creștinătății Romei, orașul martirilor care s-au războit cu autoritatea imperială și au învins. În Vatican, aproape nicio referință la memoria martirilor. Săli peste săli cu tablouri cu papi, cu statui păgânești, cu zeități egiptene, chiar și o mare sală separată cu trăsurile și mașinile papilor. Dar pentru Sfinții Petru și Pavel, Ignatie al Antiohiei, Clement Romanul, Perpetua și Felicitas, Nereus și Achila și miriadele de sfinți, martiri și mărturisitori, nimic sau aproape nimic.

Colloseum

Intrând în Colloseum, parcă poți vedea cu ochii minții și parcă poți simți cu ochii duhovnicești faptul că în niciun loc de pe pământ nu pare să fi fost atât de evidentă încrâncenearea luptei dintre puterea lumească și împărăția duhovnicească. Aflat la câtiva pași de colina palatină, centrul puterii imperiale, Colosseumul a fost locul unde, deși zdrobiți de colții fiarelor sau arși în foc, martirii s-au luptat cu această putere lumească titanică și au învins.

Cum au învins? Intrând în giganticul amfiteatru, nu se poate să nu te stăpânească această întrebare. Cum, când pe băncile imensei arene erau zeci de mii de romani care vroiau să vadă doar sângele lor țâșnind, când împăratul cățărat pe locul său pământesc de onoare se delecta trimițând pe cei mai sfinți oameni la moarte ca pe un sport, cum reușeau ei, care erau ținuți în temnițe împreună cu animalele, ei înșiși nefiind mai mult decât niște animale pentru cei care îi stăpâneau, cum au izbutit ei să nu se îndoaie în fața acestei zdrobitoare puteri lumești? În această arenă, în care ochii turiștilor nu văd deseori decât ziduri goale și pietre care nu spun nimic, în această arenă nu s-au luptat martirii cu fiarele sau cu torționarii lor. Ei nu erau făcuți pentru o luptă atât de mică. Ei s-au luptat direct cu împărații, cu puterea și fala lor lumească, chiar în fieful acestora. Și au învins.

Vaticanul, după cum am văzut, pare să fi uitat aceasta. Nădăjduiam că în Colloseum, altarul de jertfă al atâtor și atâtor martiri biruitori, voi vedea amintirea biruinței lor undeva printre acele pietre fără viață. Ca de atâtea ori însă, m-am înșelat. Doar o cruce de fier și o inscripție este tot ce amintește de faptul că marele amfiteatru nu mai este în mâna unor păgâni. În rest, faptele împăraților păgâni care au dorit să-i zdrobească și să-i îngroape pe martiri pe și sub pietrele acelea sunt continuate cu succes de actualii stăpânitori lumești, care alungă acum nu trupurile de acolo (poate că or mai fi ceva moaște amestecate cu oase de animale pe sub zidurile acelea, cam ca la noi la Aiud), ci duhurile lor, pe care parcă nu le suferă a le strica atmosfera “istorică”, generatoare de mare profit. Poate acesta este motivul pentru care în Colloseum nu găsim un muzeu al martirilor creștini, ci un muzeu al istoriei păgâne a lumii. Martiriul nu vinde, păgânismul o face – am văzut aceasta inclusiv la Vatican.

San Clemente

În apropierea Colloseumului, la câteva sute de metri, se află biserica San Clemente. Numele ei vine de la Sfântul Clement Romanul, unul dintre primii papi ai Romei, ucenic al Sfinților Apostoli. Moaștele sale se află aici, aduse în secolul IX de Sfântul Chiril (fratele Sfântului Metodie). Din acest motiv, una dintre capelele bisericii are hramul Sfântului Chiril. Poate cel mai impresionant este faptul că aici sunt găzduite moaștele Sfântului Ignatie al Antiohiei, cel care a murit martir chiar în Colloseum, în anul 107.

Din păcate, nici moaștele Sfântului Clement, nici cele ale Sfântului Ignatie, nu sunt puse la închinare, ci sunt ținute în altarul bisericii. Se pare că închinarea la sfintele moaște nu este bineplăcută în Roma, poate pentru a nu expune deosebirea dintre moaștele sfinților vechi – ortodocși – și așa-zisele moaște ale “sfinților” recenți.

În fine, deși întristat de acest neajuns, am decis să cumpăr biletul de acces către zona “arheologică” a bisericii. Dedesubtul prezentei biserici se află biserica veche, din secolul IV, care a fost converită dintr-o o casă care a aparținut unui creștin din secolul I, folosită ca loc de adunare și rugăciune pentru primii creștini. Așadar am putut intra în locul în care se adunau primii sfinți ai bisericii din Roma, locul unde poate predicau chiar Sfinții Apostoli.

Dedesubtul acestei biserici vechi însă, se află un fost mithraeum, adică un sanctuar dedicat zeului Mithra, împreună cu o școală de mithraism, unde probabil erau școliți sacerdoții păgâni. Acest mithraeum, împreună cu întreg subsolul, au fost umplute cu pământ de către constructorii bisericii din secolul IV. Odată cu această construcție, acei creștini au îngropat și urmele păgânismului. Din păcate însă, ele au fost scoase la suprafață acum și sunt expuse pentru vizitare – și “apreciere” – tocmai de către urmașii acelor creștini, pentru care vasăzică aceste simboluri păgânești nu mai constituie urâciune.

Catacombele

În basmul nostru, “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Făt-Frumos, după ce ajunge în Valea Plângerii, stăpânit de dorul sfâșietor al părinților, al obârșiei sale pe care o uitase, face drumul înapoi. Ajungând acasa, nu mai găsește decât mormintele acestora.

Trecând prin Valea Plângerii, am ajuns și eu la mormintele părinților noștri. Nu erau acolo unde erau miile de turiști, sutele de ghizi și echipele de securitate. La fel ca și acum, mormintele creștine nu erau în preajma locurilor păgâne. Acolo, creștinii nu erau bineveniți.

Dacă fugi deci de obiectivele “căutate” (lumesc), poți ajunge la obiectivele căutate de creștini. Și deoarece creștinii nu erau bineprimiți în Roma antică, pentru a le găsi mormintele trebuie să ieși din orașul vechi, să mergi spre periferie, acolo unde creștinilor le era permis să se îngroape.

Catacombele sunt deci cimitirele creștinilor care, din lipsă de bani, au decis să-și construiască cimitirele nu orizontal, ca astăzi, ci vertical, în jos, în adâncul pământului. Sunt multe catacombe în Roma, dar nu multe se pot vizita (multe nici nu sunt explorate). Am ales să vizitez Catacombele Sfintei Domitilla din trei motive: sunt cele mai vechi (sec II-IV) și mai extinse, conțin încă morminte nedeschise, și în aceste catacombe se găsește o bazilică subterană din secolul IV.

Turul – printr-o mică secțiune a catacombelor – nu durează mai mult de jumătate de oră, dar este suficient pentru a înțelege că ai ajuns într-un loc cu totul și cu totul special. Mergând pe culoarele care trec printre mormintele săpate în piatră, ai senzația că mergi prin istorie. Pe pereți vezi scrijelituri creștine, cu simboluri despre care numai ai citit că se foloseau de către primii creștini. Peștele, monograma lui Hristos, și bineînțeles Crucea, toate zgâriate, cu două mii de ani în urmă, în întunericul subpământean în care au fost forțați să-și odihnească morții.

Bazilica subterană a fost construită în secolul IV chiar pe mormintele sfinților Nereus și Achila, care au fost îngropați acolo. Au fost și mulți alți sfinți îngropați în catacombe, nenumărați și neștiuți, și trecând pe lângă mormintele încă nedeschise nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva treci, închinându-te, pe lângă trupul unui sfânt, îngropat acolo la rândul lui de alți sfinți.

Într-o mică absidă, un mormânt al unui creștin mai bogat. Se vede din materialele folosite, dar și din pictura superbă și atât de impresionantă. Sfinții Petru și Pavel, pictați pe peretele de deasupra mormântului. Iar pe cupola micii abside, Mântuitorul Însuși împreună cu Soborul Sfinților Apostoli. Ce încheiere mai bună pentru această călătorie, decât să descoperi, în adâncul pământului, la căpătâiul unui creștin din primele veacuri, pe Sfinții Petru și Pavel, împreună, nedespărțiți, așa cum au rămas la noi, în Ortodoxie. Văzându-i nedespărțiți, împreună cu Mântuitorul și Soborul Sfinților Apostoli, în acea pictură cu totul canonică, pe pereții unui mic mormânt din străfundul pământului roman, am înțelesc că am ajuns acasă, acolo unde trebuia, acolo unde timpul nu are relevanță atâta vreme cât este Hristos cel care îl transfigurează și care ne unește pe noi, de acum, cu ei de atunci.

La periferia Romei, ca și creștinii primilor veacuri, în străfundul pământului, întorcându-mă din Valea Plângerii am descoperit, la fel ca Făt-Frumos, memoria. Memoria Ortodoxiei în pământul Apusului.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Jurnalul unui pelerinaj în Valea Plângerii

Jurnalul unui pelerinaj în Valea PlângeriiAtunci când călătorești spre vestul Europei, nu se poate să nu observi diferențele. Pentru mulți diferențele, sunt “în bine”: oamenii sunt mai “civilizați”, mai calmi, străzile sunt mai bune, clădirile sunt mai frumoase, orașele mai armonios dezvoltate. Într-un cuvânt, parcă ar avea tot ce ne lipsește nouă.

Aceasta este, bineînțeles, perspectiva cea mai facilă și cea mai evidentă, cea lumească, care se oprește în general asupra aspectelor care “bucură ochiul” sau care au legătură cu confortul vieții de zi cu zi.

Când ne interesează însă aspectele nelumești, duhovnicești, situația se schimbă dramatic. Pentru un creștin, călătoria în occident poate fi ca un fel de pelerinaj prin Valea Plângerii. În rândurile de mai jos am încercat să vă împărtășesc experiența mea recentă prin două vechi orașe creștine – Veneția și Roma.

Prima parte. Veneția

Iubitor de artă, dar mai ales de bogății, orașul pe apă este cu siguranță un obiectiv de ne-ratat. După cum se știe astăzi, Veneția s-a îmbogățit decisiv după ce dogele orașului, în colaborare cu papa, au pus la cale cucerirea și jefuirea Constantinopolului prin intermediul celei de a patra cruciade.

Bazilica San Marco

Numele bazilicii vine de la actualul protector al orașului, Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu. Ne putem întreba ce legătură are Sfântul Marcu, despre care știm că a predicat în Egipt, cu Veneția din Italia. Răspunsul este simplu: în anul 828 negustorii venețieni au furat moaștele Sfântului Marcu din Alexandria. Pentru a pecetlui această faptă de onoare, dogele a dispus construirea actualei bazilici.

Știind deci această istorie, nu vei fi foarte șocat să afli că, pentru o sumă modică ai șansa de a accede în “tezaurul” acestei biserici. În prima cameră a tezaurului, ai ocazia să admiri o parte din trofeele altei mare fapte “onorabile”, cucerirea Constantinopolului. Marea parte a exponatelor acestui tezaur sunt obiecte de cult “aduse” din orașul lui Constantin (“adus” este un eufemism, bineînțeles că nu găsești nicăieri cuvântul “jaf” sau “fratricid”).

Însă în cea de a doua cameră a tezaurului am trăit una din cele mai îngrozitoare experiente duhovnicești. Este un fel de “cameră a relicvariilor”. Grozăvia vine din faptul că raclele nu sunt goale; în acea cameră moaștele sunt puse în vitrină, la grămadă, în cutiuțele lor sfinte pe care nici nu poți citi numele sfinților. La grămadă: mâini, degete, oase, cruci cu lemnul Sfintei Cruci în ele, toate expuse ca niște curiozități. Povestea pe care ne-o spun ele este teribilă. În loc de închinare, ele sunt folosite ca atracție turistică. Ele nu sunt astfel doar necinstite, dar parcă sfinții ar fi fost întemnițați a doua oară, de această dată într-o biserică “creștină”.

Și ca să încheiem cu bazilica San Marco, mai trebuie menționat că, pentru o sumă ceva mai mare decât la tezaur ai posibilitatea de a accede pe terasă, unde poți admira “Caii Sfântului Marcu” (în realitate, sunt “Caii lui Constantin” – statuile a 4 cai, care în anul 1204 au fost “aduși” de dogele Veneției din hipodromul din Constantinopol). Foarte revelator, aș zice.

Catedrala din Torcello

Pe una din insulele lagunei venețiene, se află o catedrală ce datează dinainte de schismă. Se numește “Santa Maria Assunta” și este în fapt o veche bazilică bizantină din secolul VII ce conține cele mai vechi mozaicuri din regiune (sec. X-XI). Intrând în această biserică, poți realiza – vizual – modificările majore petrecute în occident după schismă. Aceasta pentru că, deși biserica este catolică și a fost renovată pe parcurs, este foarte familară. În primul rând, pictura este totalmente bizantină, adică plină de icoane, nu de tablouri. În al doilea rând, un aspect interesant, cupola altarului seamănă foarte mult cu cea din bisericile ortodoxe, pe ea fiind un superb mozaic din secolul XI ce o înfățișează pe Maica Domnului.

Dar cum mi-a fost dat ca în această călătorie să surprind multe aspecte revelatoare, nici această vizită nu a fost lipsită de un eveniment de acest tip. Înainte de a cumpăra biletul de acces în bazilică, am citit la intrare un anunt care informa turiștii de faptul că în acea zi, la ora 12, se va desfășura în catedrală o misă (liturghie catolică). Întrucât mai erau doar câteva minute până atunci, m-am întristat, gândindu-mă că din acest motiv nu voi mai putea vizita catedrala. Spre surpriza mea însă (nu știu dacă m-am bucurat sau nu), afișul menționa faptul că turiștii nu trebuie să fie îngrijorați, programul de vizitare nu va fi afectat în niciun fel. Cu alte cuvinte, slujitorii vor avea grijă să nu deranjeze turiștii deturnând biserica de la obiectivul ei principal. Și chiar așa s-a și petrecut. Fiind înăuntrul catedralei în vreme ce se apropia ora respectivă, am putut vedea cu câtă delicatețe se pregăteau slujitorii de o misă cât mai tăcută cu putință.

Veneția are multe obiective religoase. Multe catedrale și bazilici – practic în fiecare piațetă găsești una. Vizitând însă orașul plutitor mi-am dat seama repede că nu am suficienți bani încât să pot intra în ele.

(va urma – Roma)

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Scârbit de Europa

148938_gay-europe-lgbtConchita Wurst este poate cel mai simptomatic simbol (sau cel mai simbolistic simptom) al realităţii europene actuale. Mai mult, este, din nefercire, imaginea pe care acest continent şi-a ales-o să-l reprezinte. Este un veritabil chip, adică icoană, a fiinţei europene moderne. Mă gândesc chiar că, dacă ar fi trăit pe vremea lui Lot, ar fi făcut parte din delegaţia cetăţenilor din Sodoma care cerea, desigur cu spirit civic şi egalitar, sodomizarea îngerilor.

La ora la care scriu aceste rânduri, chipul hâd al acestui simbol se proiectează prin televiziune în casele familiilor din întreaga Europă. Mai trist este că acesta este promovat chiar şi de însăşi televiziunea noastră naţională, aceasta punând şi ea umărul la şubrezirea continuă a înţelesului natural al familiei şi al omului în general.

Cum s-a ajuns aici? Istoria este bineînţeles lungă, şi are a face cu apariţia în occident a umanismului, consecinţă a dispariţiei Duhului Sfânt din Biserica de Apus, biserică-stat care şi-a transformat teologia într-o simplă speculaţie filosofică. Odată ce a eşuat în latura sa teologică, Biserica a fost uşor împinsă, în decursul veacurilor, la periferia preocupărilor reale ale omului. Odată cu apariţia modernităţii, după Revoluţia Franceză, dispariţia lui Dumnezeu din viaţa occidentală a avansat fără întrerupere până azi. În fapt, nu asistăm la nimic nou, nu suntem martori decât la acutizarea sau desăvârşirea ateizării societăţii occidentale, pentru care dreptul la egoism este fundamental mai important decât orice principiu moral.

În acest context, de ce ne grăbim să îmbrăţişăm „valorile europene”? Mai mult, de ce aceste „valori europene” ne sunt fâlfâite pe sub nas ca un fel de ideal uman suprem? Care sunt aceste trâmbiţate „valori europene” la măsura cărora ni se spune că suntem prea retrograzi în gândire să ne ridicăm? Pentru o minimă înţelegere, haideţi să le recapitulăm puţin: evident, homosexualitatea, fără de care nu mai poate fi imaginată nicio societate avansată; apoi, imediat, căsătoriile homosexuale – idealul social suprem. Avortul este un drept câştigat „cu sânge”. Manifestarea neîngrădită a sexualităţii – aici deja nu mai încape discuţie, de aceea este imperativ să adoptăm sexualizarea copiilor (mă iertaţi, „educaţia sanitară”). În curând vom avea ocazia să vorbim făţiş, să facem dezbateri şi schimb de opinii – „civilizat”, nu-i aşa? – pe tema legalizării pedofiliei şi a infanticidului (dacă pare exagerată această perspectivă, să ne gândim că Universitatea din Bucureşti a decis acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer, celebru promotor al avortului şi infanticidului).

Mai sunt şi alte valori? Desigur, entuziaştii pro-europeni se vor grăbi să indice: morala creştină, caritatea, arta europeană, justiţia socială etc. Desigur, acestea au murit de mult, în continentul Lumii Vechi la fel ca şi în Lumea Nouă. Nu mai sunt decât umbre şi, pe alocuri, enclave. Să nu ne amăgim: Hristos S-a întors în vest în catacombe. Dacă ne mai jucăm mult de-a „contextul european” şi la noi, putem să ne apucăm de pe acum de săpat propriile galerii.

Europa, pentru mine, se aseamănă tot mai mult cu personajul mitologic de la care îşi ia numele. Este fecioara răpită şi sedusă de Zeus care, în fond, o transformă într-una din amantele sale. Aşa e şi Europa astăzi: sedusă de urâciunea păcatului ambalat frumos şi mirosind a flori parfumate, precum taurul în care se deghizase Zeus.

În spatele ambalajului însă, în spatele cuvintelor reinventate şi a noului civismul „cavaleresc” european se află acelaşi conţinut străvechi, aceeaşi păcătoşenie grotescă, acelaşi ispititor care înveleşte absurdul în staniol strălucitor dar până la urmă subţire şi străveziu. Şi pare că acest „tată al minciunii” începe să lucreze în Europa din ce în ce mai făţiş, manifestându-şi influenţa şi puterea din ce în ce mai tiranic. Puterea şi influenţa lui nu se bazează însă decât pe păcat, pe păcătoşenia oamenilor, pe patimile lor pe care le speculează, cum a făcut întotdeauna.

În aceste condiţii, nu mi-e teamă să spun că mă oripilează orice naţiune – sau continent – care se îmbracă cu nonşalanţă în veşmântul păcatului – şi mai ales al desfranarii. Şi de aceea, cu tristeţe mă declar scârbit de Europa.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.