Presiunile asupra profesorilor, în legătură cu Referendumul din 7 octombrie, sunt oarecum normale. Asta pentru că școala nu se află din păcate pe piloni puternici, și adierile mediatice și politice o pot face să tremure destul de tare. În același timp, știm de ceva vreme tendința sistemului de a-i privi pe profesori și învățători doar ca simpli executanți, prelungiri mecanice ale marelui aparat politic de stat. Însă ce-am putea crede dacă am afla că într-o școală din România un director ar interzice cadrelor didactice (îndeosebi profesorilor de Religie) să susțină în spațiul virtual Referendumul?
Bineînțeles că este complet ilegal. Mai mult, este ne-constituțional (întrucât Constituția României garantează dreptul la liberă exprimare). Și, bineînțeles, este total imoral să tratezi astfel oamenii care lucrează în învățământ, atâta vreme cât internetul și timpul liber nu par să fie totuși echivalente cu sala de clasă.
Dar cel mai josnic lucru este să-i ceri acest lucru unui profesor de Religie. Ar fi josnic și dacă i-ai cere unui profesor de educație fizică să nu vorbească despre faptul că e mai bine să faci mișcare decât să mănânci pizza. Dar cu atât mai josnic este să-i ceri unui profesor de religie să nu vorbească despre familie ca despre pilonul sfânt al civilizației umane.
Pentru un creștin, cu atât mai mult pentru un profesor de Religie Ortodoxă, cel mai mare pericol public și cea mai mare teamă este să aceea de a se lepăda de Hristos. “Cu timp și fără timp”, creștinul îl mărturisește pe Dumnezeu ca Creator și Mântuitor al lumii. Un creștin nu va putea niciodată să conceapă o familie altfel decât compusă din bărbat și femeie, nu fără pericolul de a se lepăda de Hristos. Și atunci, să ceri de la un angajat creștin (profesor de Religie sau nu) să se abțină de la exprimarea propriei credințe este de fapt o condamnare la apostazie. El va trebui să aleagă: fie cu Hristos, fie cu conducerea școlii.
De fapt, nu știm care ar fi motivația acestei acțiuni. Este foarte posibil să fie politică, este posibil ca conducerea acelei școli să fie doar supusă unui bombardament ideologic manifestat în stil comunist. Este însă și posibil să fie vorba de un comportament temător față de “puternicii zilei” care stăpânesc și orizontala vieții cotidiene de pe întregul mapamond. Oricare ar fi motivația, este bine de reținut că politica de restrângere a libertății de exprimare nu a putut fi dusă până la capăt nici măcar de comuniști. Nimeni nu poate îngrădi harul Duhului Sfânt, dar se poate pune pe el însuși în calea Adevărului, și poate ajunge să i se potrivească cuvintele auzite de Sfântul Apostol Pavel din gura lui Hristos: “Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”.
În definitiv, singura noastră armă este Crucea, pe care trebuie să o primim dacă vrem să fim următori Mântuitorului, amintindu-ne mereu de cuvintele Lui: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10: 32-33). Mărturisirea lui Hristos ste de fapt singura noastră nădejde, dar nicidecum deșartă. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 33).
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro.