Profetii tai, lume

Încă dintru început, conștiințele oamenilor au fost formate prin atașarea acestora de anumite învățături. A început în paradis, atunci când Adam a aderat, prin Eva, la învățătura șarpelui. Și de atunci până astăzi, de cele mai multe ori omul a aderat la cele mai rele învățături, promovate de alți oameni care lui i s-au părut demni de urmat, după cuvântul psalmistului: “Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”.

Cei care au ascultat glasul Domnului, l-au ascultat de asemenea prin intermediul altor oameni, care sunt numiți de Scriptură profeți. Profeția, în accepțiunea modernă, are înțelesul de prevestire a unor lucruri ce vor urma. Dar cuvântul grecesc προφήτης nu are doar înțelesul de dezvăluire a lucrurilor care vor urma, ci și acela de a revela înțelesul ascuns al lucrurilor prezente. Astfel, dacă privim cu atenție la activitatea profeților din Vechiul Testament, vedem că misiunea lor principală era aceea de a spune lucrurilor pe nume, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Profeții dezvăluiau astfel, uneori poetic, alteori mai abrupt, prăpastia care se căsca între voia lui Dumnezeu și faptele oamenilor. Acesta era rolul lor principal.

Profeții sunt deci trâmbițe, aducând lumii mesaje. Unele dintre aceste mesaje sunt de dincolo de lume, fiind în fapt glăsuirea Duhului Sfânt. Altele, însă, sunt din lumea aceasta și sunt glăsuirea stăpânitorului ei.

Din Biserica noastră nu au lipsit niciodată profeții, căci profeții Bisericii sunt sfinții ei, care primesc de la Dumnezeu harisma lămuririi adevărului, ca dar al Duhului Sfânt. Din ziua Cincizecimii și până astăzi, de la predica Sfântului Petru și până la predica părintelui Iustin Pârvu, sfinții Bisericii ne-au tâlcuit adevărul, ne-au profețit nu doar viitorul, dar mai ales prezentul.

 

 

Profeții lumii

E bine însă să nu uităm că, dupa cum zice Scriptura, “cuvântul Crucii”, care pentru noi este puterea lui Dumnezeu, pentru “cei ce pier” este nebunie. Și astfel se explică de ce ultimele sute de ani au fost împânzite de profeți “nebuni”, care tâlcuiesc cele ale lumii acesteia în cele mai eronate moduri, pierzându-se ei și mai ales pierzându-i pe toți cei ce îi urmează. De altfel, și în vremea profeților din Vechiul Testament se petrecea același fenomen. Profeții falși din vremea lui Ieremia, care le profețeau evreilor că nu vor fi cuceriți de babilonieni, sunt aceiași care după ce au fost duși în robie le profețeau că vor fi eliberați numaidecât.

Una din caracteristicile oricărui profet fals este acela că învățătura pe care o răspândește este una facilă, pe “placul” celui ce o ascultă, am putea chiar spune “la modă”. De cele mai multe ori, această învățătură justifică cele mai nefirești atitudini. Cuvintele falsului profet mângâie auzul celui împătimit, dar zgârie auzul celui ce caută viața adevărată. Inflația de profeți mincinoși ne dezvăluie astfel că sunt din ce în ce mai puțini cei care caută viața veșnică.

Friedrich Nietzsche a fost un filosof care deseori este numit ca fiind “cel mai mare” al secolului XIX. Gândirea lui a influențat major nu doar filosofia modernă și post-modernă, ci și gândirea politică a statelor lumii. El este, fără îndoială, un profet – a oferit lumii viziunea sa asupra vieții și multă lume l-a urmat și îl urmează și astăzi. Nietzsche scria, în prefața la “Dorința de putere” (The Will to Power): “Ceea ce vă relatez este istoria următoarelor două secole. Descriu ce urmează, ceea ce nu mai poate să se desfășoare diferit: ascensiunea nihilismului“. De asemenea, el explică ceea ce este în fapt nihilismul: “Că nu există niciun adevăr; că nu există nicio stare absolută a lucrurilor – niciun ‘lucru în sine’. Acesta este el însuși nihilism, și la modul cel mai extrem”.

Activitatea profetică a lui Nietzsche s-a încheiat cu 12 ani înainte de moartea sa, atunci când a căzut în demență. Pierderea rațiunii, care s-a manifestat fizic începând cu 1889, s-a manifestat însă mai devreme, în scrierile sale, în care a abandonat rațiunea în favoarea unei filosofii a morții. Unul dintre cei mai mari profeți ai lumii moderne a întrupat chiar literal cuvântul psalmistului: “Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!”.

Cazul lui Nietzsche este foarte instructiv, pentru că pune în perspectivă tipul profetului lumii acesteia. Din punct de vedere religios, el este un om înșelat; însă fundamental el este un om chinuit, deseori cuprins nu de intentii rele ci orientat greșit din punct de vedere existențial.

La fel ca și Nietzsche, Stephen Hawking este și el un om chinuit. Suferind de o boală neurologică care îi afectează neuronii motori, el este aproape complet paralizat, comunicând cu lumea printr-un dispozitiv de generare a vocii. Și el este un profet al lumii moderne, în ciuda – sau poate datorită – condiției sale de sănătate. Un profet, ca și Nietzsche, al inexistenței lui Dumnezeu, un dogmatist al lumii actuale pentru care Dumnezeu a murit, adică a fost exclus din viața ei. Am putea spune că Hawking este urmașul de drept al lui Nietzsche.

 

Roadele

Dacă lumea și-ar însuși învățătura simplă dar deosebit de sănătoasă conform căreia “pomul se cunoaște după roade”, ar discerne mult mai ușor între adevărații și falșii profeți. Ar observa cu ușurință roadele acestor falși profeți, care învață că “Dumnezeu a murit” (Nietzsche), sau că “Dumnezeu nu este necesar” (Hawking), sau că motivația fundamentală a acțiunilor omului este fantezia sexuală (Freud). Roadele lor sunt o societate în care dragostea adevărată a dispărut, în care boala cea mai mare este plictiseala, în care mințile oamenilor sunt continuu manipulate și agitate de o continuă sete de experiențe “noi”, sete care însă nu se mai este ostoită de nimic, întrucât nimicul este singurul produs spiritual al lumii actuale.

Văzând aceasta, lumea ar căuta poate pomul bun, care face roade bune, ar căuta oamenii care te odihnesc, care nu îți oferă ambalaje, ci substanță. Ar descoperi că profeții adevărați sunt cei care nu pe ei se propovăduiesc, nu lor își fac reclamă, ci pe ei înșiși se jertfesc în numele Unuia care le-a rănit inimile cu dragostea cea desăvârșită.

Aceștia sunt profeții noștri, oameni jertfelnici, plini de Duh Sfânt, la a căror simplă vedere sufletul tresaltă ca atunci când vede pe cineva iubit, presimțind harul sălășluit în ei. Dragostea lor pentru semeni este atât de mare încât ni se pare că este ca și cum părintele respectiv ar fi trimis de Dumnezeu doar pentru noi, pentru problema noastră, pentru alinarea durerii noastre. Și în fapt aceasta este dragostea adevărată: să îl prioritizezi pe cel de lână tine, viața și suferința lui. Dragostea adevărată nu caută idealuri abstracte, nu vrea să “salveze lumea”, generând tot felul de gânduri bolnăvicioase. Dragostea adevărată este prin cel de lângă noi, și acesta este motivul pentru care alergăm, atât de mulți, la profeții noștri, la părinții noștri.

Este datoria noastră de creștini să îi contrapunem pe aceștia profeților mincinoși, pentru ca lumea să privească chipurile lor blânde și luminoase, în care se reflectă adevărul credinței. “Lumina luminează în întuneric”, de aceea profeții noștri, dacă putem face ceva, nu vor rămâne necunoscuți de cei cu care intrăm în legătură. Vestitori ai adevărului, precum Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, Părintele Paisie Aghioritul, Valeriu Gafencu, Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Rafail Noica și nenumărați mulți alții.

Noi suntem deci cei ce trebuie să ne ridicăm în picioare și să strigăm: “Profeții tăi, lume, au mintea bolnavă, îmbolnăvită de chinul lepădării dragostei. Iată în schimb chipurile pline de bucurie ale adevăraților profeți! Dacă vrei să auzi un glas profetic, ascultă-i pe cei ce te iubesc!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro