In clase, prin ochiul camerei de supraveghere

Probabil ca unui caine de apartament, incuierea lui in casa de catre stapan i se pare o idee extraordinara, protejandu-l pe acesta de “lumea rea” de afara. Ce nu cunoaste insa cainele, care a fost transformat din animal intr-un fel de mobila simtitoare, este sentimentul libertatii, indeosebi al libertatii de expresie. Prin conditionarea primita, el isi cenzureaza si dreptul la libertate.

Autoritatile lucreaza – de multa vreme, dar acum mult mai intens – la instalarea in salile de clasa a camerelor de luat vederi prin care vor supraveghea activitatea elevilor si profesorilor din timpul orelor. Nu stiu ce este mai socant: lucrul in sine sau faptul ca societatea noastra nu reactioneaza.

Multi parinti sunt de parere ca este un fenomen pozitiv, caci copiii vor fi mai in siguranta sau nu vor mai lipsi de la ore sau nu vor mai fi asa obraznici. Care vasazica, parintii asteapta de la camerele de filmat sa le educe copiii.

Carei societati ii foloseste sa educe membri docili, cuminti din obligatie, invatati de mici cu supravegherea non-stop? Carui fel de oameni i se pare normal ca copilul lor sa traiasca cu constiinta ca este captiv intr-o cusca, ingradit cu forta nu doar de barele custii, ci si de gardienii supraveghetori care ii limiteaza libertatea de exprimare?

Nu asa ne-a invatat Hristos. Din contra, vedem ca Dumnezeu, in toata istoria mantuirii, nu forteaza pe nimeni. Ba din contra, El este cel fortat, Cel care rabda toate rautatile lucrand in nadejdea unui rezultat pozitiv, dar fara sa ingradeasca nicio clipa libertateatotala a spiritului pe care i-a daruit-o omului.

Nu ucideti duhul

Nimeni nu afirma ca nu sunt necesare masuri de control in scoli, dar mi se pare ca cei care propun – si realizeaza – instalarea camerelor in clase nu au nicio legatura cu pedagogia. Conform cuvintelor lor, camerele de filmat au un rol foarte pozitiv, pentru ca ii fac pe copii sa-si inhibe pornirile obraznice, si-i fac pe profesori sa se abtina de la abuzuri si de la activitati neconforme cu conduita profesionala. Dar prin aceasta masura, ei calca in picioare cu totul un element fundamental al invatamantului, si anume relatia speciala dintre elevi si profesor.

In sala de clasa, elevii si profesorul, simtind ca sunt intr-o zona ocrotita de intruziunile lumii de afara, se deschid unii catre altii. In acea sala de clasa, se cladeste o relatie afectiva, si pe baza acesteia invataturile si indreptarile corecte ale profesorului pot gasi drum direct catre sufletul copiilor. Dar guvernantii nostri au decis ca este cazul sa intre cu bocancii in sufletele lor. Au decis ca in actul de invatamant nu mai este loc pentru intimitate. Sala de clasa este destinata a deveni forum public; astfel, toti cei care au acces sa priveasca prin ochiul camerei – inclusiv parintii – vor putea sa-si satisfaca pofta de voaierism.

Multa lume e de acord cu supravegherea, dar niciunul dintre noi nu mai e de acord cu aceasta in momentul in care cel supravegheat este el. Nu trebuie sa fim pasivi la acest abuz. Nu doar elevii vor fi afectati, ci si profesorii, care vor fi fortati sa predea cu constiinta ca sunt priviti din spate, peste umar, de superiorii lor.

Daca aceste masuri vor fi adoptate, in cele din urma vom avea: profesori care fac pe “profesorii”, elevi care fac pe “elevii”, directori care se lauda cu realizarea supravegherii, parinti care stau linistiti la serviciu dand fuga din cand in cand pe internet sa-si urmareasca copilul. Dar undeva in acest iures al supravegherii nepedagogice, vom pierde, de fapt, batalia cu educatia. O vom fi inlocuit cu conditionarea.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Crestini, dar si demni!

Demnitatea martirica a poporului, in perioada comunista, a fost intrupata in cei care au fost capabili sa reziste si sa sufere in temnita chinurile si chiar moartea, si nu sunt putini acestia. Dar cei ramasi afara din temnite, si mai ales in ultimele decenii, au fost parca deposedati, incet-incet, de aceasta. Aproape o jumatate de secol, comunistii au incercat – si in mare parte au si reusit – sa innabuse demnitatea omului, chiar si a omului crestin.

Ce este insa demnitatea crestina, atata vreme cat stim ca virtutea capitala a unui crestin este smerenia? Este demnitatea lipsa de smerenie, este ea neascultare? Nu, nici pe departe, si aici este una dintre ideile gresite care s-au raspandit in ultima vreme intre noi.

Modelul nostru, pe care il urmam pana la moarte, nu este un set teoretic de norme. Noi nu traim crestineste dupa “manual”: “Asa da, asa nu”.

Noi traim crestineste pentru ca Il urmam pe Hristos, Dumnezeu-Cuvantul Intrupat, Care a fost zdrobit de tortionarii Sai. Calcat in picioare de oameni, jignit si scuipat de poporul Lui, umilit in cea mai mare masura posibila si in cele din urma rastignit, spanzurat pe o bucata de lemn pe care a transformat-o din unealta de blestem in unealta de mantuire.

Nu S-a plans. Nu le-a cerut indurare celor care il chinuiau. In toate acele momente, de la prindere pana la moarte, nu a spus un singur cuvant in plus. A spus probabil mai putine cuvinte decat contine acest articol. Si cu toate acestea, din El a razbatut si strabate si in noi in veci demnitatea Lui desavarsita in smerenie. Batut si umilit, S-a dovedit neinfricat in a suferi de bunavoie o moarte care nu era a Lui.

In Hristos vedem asadar ce inseamna impletirea dintre smerenie, ascultare pana la moarte si demnitate. Suntem grabiti in a predica si a imbratisa smerenia si ascultarea. Dar nu trebuie sa uitam demnitatea, caci fara ea smerenia si ascultarea noastra se pot transforma intr-o forma de frica mascata. Este usor sa ne deghizam frica de a fi demni, frica de a spune lucrurilor pe nume, imbracandu-le intr-o asa-numita “smerenie”, sau “ascultare”.

Sa nu ne inselam! Demnitatea nu trebuie confundata cu mandria, sau cu razvratirea. Nici pe departe, sa nu fie! Demnitatea este nobletea martirica a duhului crestin. Demnitatea se transmite de la discutia dintre Hristos si Pilat, se propaga prin neascultarea Apostolilor in fata puterilor zilei (“Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni”), se implineste in toti martirii crestini (“De ce sa ma lepad de Cel care nu mi-a facut niciun rau?” – Sf. Policarp), inclusiv in cei zdrobiti in temnitele comuniste.

Iar daca suntem un popor crestin, si nu doar o populatie crestina, atunci trebuie sa vorbim si despre o demnitate crestina nationala. Iar pe aceasta suntem datori sa o avem in cel mai inalt grad. Pentru ca numai astfel vom putea sa stam drepti, zicandu-le tuturor celor ce chinuie trupul plin de rani al natiunii: “Aceasta este tara noastra, pentru care stramosii nostri s-au jertfit, si de aceea toti tortionarii neamului sunt datori sa stie ca suntem aici, si nu vom pleca in veac!”. Suntem datori sa fim demni in fata tuturor celor ce gresesc. Nu pentru a-i chinui noi pe ei, ci pentru a ne arata a fi un popor, si nu doar o mana de oameni dezbinati.

Cine nu ii ia apararea copilului sau daca este chinuit de altul? Care parinte nu merge pana la capatul lumii pentru a face rost de cele necesare copilului sau? La fel suntem datori si noi nu doar fata de copiii nostri, ci si fata de cei lipsiti de aparare din acest popor. Cei obiditi, chinuiti, umiliti. Si daca nu vom fi demni in fata “mai-marilor” inseamna ca am fost biruti de frica – si nu frica lui Dumnezeu, ci frica de a fi barbati.

Nu am fost prezenti istoric la patimile Mantuitorului. Dar suntem prezenti la ele meta-istoric. Hristos este rastignit nu doar cu fiecare pacat al nostru, ci si cu fiecare om nedreptatit, chinuit, infometat si umilit. Ca popor, suntem ca intr-o vesnica saptamana a patimilor. Cine vom fi? Iuda, mergand spre moarte, sau vom fi unul dintre apostoli, precum Ioan, prezent la picioarele Crucii si alergand spre Invierea lui Hristos?

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Duhul apusean si teologia ortodoxa

Suntem intr-un plin razboi duhovnicesc. Acesta este un lucru destul de simplu de perceput. Trebuie doar sa privim la noi insine. Mai greu de perceput este insa, mi se pare, razboiul duhurilor care este purtat intre duhul Ortodoxiei si duhul teologiei apusene. Acest razboi este de asemenea duhovnicesc, si se poarta la nivelul neamurilor, pe parcursul veacurilor, la scara unei intregi istorii.

Acest razboi, se rezuma, simplificand putin lucrurile, la influenta pe care rationalismul apusean incearca sa o exercite asupra noastra – mai precis asupra gandirii teologice a Bisericii noastre. Si nu este putin lucru – trebuie sa realizam ca separatia dintre Biserica Ortodoxa si cea Catolica este mai ales la nivelul acestei gandiri.

Teologia ortodoxa nu este filosofie despre Dumnezeu, ci este expresia trairii in Duhul Sfant, in Biserica. Varful teologiei ortodoxe este in Sfanta Liturghie, iar nu in vreun “manual de teologie dogmatica”. Stim ca teologia catolica s-a transformat intr-o speculatie rationala asupra lumii si a relatiei lui Dumnezeu cu lumea, si de aceea suntem datori sa veghem si sa nu lasam acelasi lucru sa ni se intample si noua.

In acelasi pericol se afla Ortodoxia si in vremea Sfantului Grigorie Palama, atunci cand rationalismul apusean ameninta sa zdruncine intreaga viata a credinciosilor ortodocsi, surpand direct temelia invataturii Bisericii noastre. Biserica a triumfat atunci, prin straduintele si jertfele Sfantului Grigorie si a celorlalti dreptcredinciosi, si spectrul rationalismului a fost alungat. Cu toate acestea, teologia catolica a continuat sa exercite o influenta majora asupra teologiei noastre, mai ales dupa caderea Constantinopolului.

Iar aceasta influenta se intensifica, pe masura ce secularizarea se extinde si asupra Bisericii. S-a ajuns astfel ca idealul teologilor nostri sa fie acela de a-si face doctoratul la scoli protestante sau catolice. Intr-adevar, suntem datori sa fim deschisi si sa intram in dialog, dar doar atata timp cat stim foarte bine “ai cui suntem”; atata timp cat suntem atat de adanc inradacinati in Hristos, incat “exilul” in lumea protestanta sa duca la raspandirea duhului Ortodoxiei in randul aceleia, iar nu invers.

Biruinta pe care o reporteaza duhul apusean este asupra constiintelor noastre. Ea se manifesta cel mai flagrant prin rationalizarea credintei. In mintea noastra isi face loc, incet-incet, un duh al separarii si al indreptatirii. El ne face sa cautam a imparti si a categorisi. Ajungem in cele din urma sa nu mai avem o perceptie cosmica si duhovniceasca asupra lucrurilor – asupra oricarui lucru – , ci vom socoti fiecare lucru in micimea lui. Cand vom auzi cantandu-se “Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste” nu vom mai intelege ce inseamna “astazi” cu adevarat, ci vom crede ca suntem prezenti la o comemorare.

Consider ca este cazul ca nu doar profesorii, ci si – sau poate mai ales – studentii, impreuna cu noi toti credinciosii ortodocsi, “sa ia aminte sa nu cada”. Ii datoram lui Hristos dragoste “din tot cugetul, si din toata inima”, si suntem raspunzatori fata de toti cei carora le vorbim despre Dumnezeu, fata de toti acesti “frati mai mici ai Lui”, pe care Domnul ne-a atentionat sa nu-i smintim.

In acest razboi al duhurilor, sa cautam asadar duhul adevarat al Sfintilor Parinti, si nu doar litera lor. Pentru ca, sa nu uitam, “litera ucide, iar duhul face viu”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Profanarea colindelor

Colindele, desi sunt uneori scrise pe partituri si au versuri in limba romana, nu sunt muzica usoara. Nu sunt nici muzica culta, desi sunt deseori corale, mai ales in ultima vreme. Colindele sunt o muzica sacra.

Colindele ne vorbesc despre evenimente importante ale mantuirii: Nasterea Domnului, Intrarea in Ierusalim etc. Dar nu acest lucru le face sa fie sacre. Colindele sunt sacre pentru ca pornesc din Biserica si duc in lume lucrarea Bisericii. Sunt sacre pentru ca si prin ele, ca si prin alte lucrari ale Bisericii, Duhul Sfant graieste celor ce le asculta despre cele mai importante lucruri din viata lor. Ele sunt sacre si atunci cand sunt cantate de coruri bisericesti, si atunci cand sunt cantate – poate uneori mai putin rasunator – de catre copiii care ne bat la usa. Prin cantarea celor mici, ne aducem aminte de cuvintele profetice ale profetului David: “Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda” (Psalmul 8, 2).

Iar daca colindele sunt sacre, atunci inseamna ca poate exista si o profanare a lor. Si trebuie sa retinem ca aceasta profanare nu blasfemiaza muzica colindelor, ci mesajul lor, cuvantul lor care ni se impartaseste.

Este adevarat ca atunci cand eram copii (si la trup si la minte) mai indrazneam sa ne strigam unii altora cuvinte ca acestea: “Doamne miluieste, popa prinde peste!”. Dar eram copii, eram necopti; cei care ne auzeau, desi ne mustrau, intelegeau ca nu din rautate, ci din necunoastere ieseau cuvintele acelea.

Indraznesc sa spun ca nu la fel stau lucrurile si cu recentele “reclame” difuzate la toate televiziunile in perioada Nasterii Domnului. Un grup de necrestini au decis sa preia colindele noastre sacre si sa le schimonoseasca, sa le perverteasca si sa ni le arunce in fata cu convingerea – poate intemeiata – ca multi dintre privitori nu sunt crestini, asa ca amuzamentul ii va convinge ca blasfemiatorii le pot oferi preturi bune (care, nu-i asa, sunt “sufletul sarbatorii” craciunului).

Iata spre exemplu textului unui asemenea “colind comercial”: “Rom, Rom – Telecom / Rom, Rom – Telecom / Mergem sa ne abonam / Rom, Rom – Telecom / Pachetu-anului sa luam / Rom, Rom – Telecom / Cu 59 lei / Rom, Rom – Telecom / Calitate-asa cum vrei / Rom, Rom – Telecom / Ai net cu viteza mare / Rom, Rom – Telecom / 61 de canale / Rom, Rom – Telecom / Ai gratis si telefonul / Rom, Rom – Telecom / Sa vorbesti cat o da Domnul / Rom, Rom – Telecom”.

Am transcris textul de mai sus, desi poate nu era locul aici, doar pentru ca este util sa vedem cat de departe poate merge – si cat de penibil poate sa fie, totusi – un asemenea demers. Desigur ca autorul acestui text – si cei care l-au produs, aprobat si lansat – nu inteleg prea bine sacralitatea colindului, pentru ca nu inteleg sacralitatea Bisericii si sunt convins ca nu cred in Nasterea cea mai presus de fire a lui Hristos.

Dar chiar si necrestin, un roman ar trebui sa fie jignit de un asemenea demers, pentru ca chiar daca el nu este credincios, totusi cu siguranta ca bunicii si stramosii sai au fost. Si acesti bunici si stramosi ar fi fost probabil mai dispusi sa fie omorati – martirizati – decat sa scrie un asemenea text.

Nu cred ca acest stat laic va lua vreo masura. Credinta a parasit de multa vreme sufletele conducatorilor nostri. Si nici nu cred ca ar trebui sa fie nevoie sa ia vreo masura. Aceste murdarii blasfemiatoare se descalifica singure si poate cei care le-au produs vor avea intelepciunea sa nu le mai repete.

In cele din urma, nu stiu ce este mai trist totusi: aparitia acestor blasfemii, sau faptul naucitor ca acordurile lor au fost poate singurele “colinde” difuzate la televizor in aceasta perioada.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Ce este Ortodoxia?

Cel mai facil si banal raspuns la aceasta intrebare este: Ortodoxia este religia rasariteana a celor ce cred in Iisus Hristos. Si daca privim lucrurile ca un istoric, sau ca un om din afara Bisericii, este probabil singurul raspuns posibil.

Dar pentru noi, crestinii, acest raspuns este unul gresit. Nu pentru ca noi nu suntem ai lui Hristos, ci pentru ca Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia poate parea o religie, dar nu este o religie. Hristos nu a venit pe pamant, nu a murit si nu a inviat pentru a intemeia o religie, ci pentru a ridica omul la inaltimea si la taina vietii dumnezeiesti.

Ortodoxia este un mod de viata, adica este modul de viata al celor care il urmeaza pe Hristos. De aceea cei care se numesc ortodocsi dar nu traiesc conform denumirii, nu sunt in realitate ortodocsi, ci poate doar admiratori ai ortodocsilor. Nu este suficient sa sarbatorim Craciunul si Invierea ca sa fim ortodocsi. A fi ortodox inseamna a Il urma pe Hristos nu doar in Inviere, ci si pe Cruce. A fi ortodox inseamna nu doar a asculta predica de duminica, ci a o duce in inima si a o pune in practica in tot timpul vietii.

Parintele Rafail Noica, in doar cateva cuvinte, a expus poate in modul cel mai fericit acest “mod de viata”, atunci cand a spus ca “Ortodoxia este firea omului”. Cat de frumos este acest cuvant si cat de mult trebuie ca ii place lui Dumnezeu! A fi ortodox inseamna asadar a-ti alinia firea cu poruncile lui Hristos, readucand-o in armonie cu voia si lucrarea lui Dumnezeu.

Iar daca ne referim la viata Bisericii si la mijloacele prin care ea realizeaza aceasta “venire in fire” in om (Sfintele Taine) si daca avem in vedere scopul lucrarii Bisericii (tamaduirea sufletului), vom constata din nou cu usurinta ca orice catalogare a Ortodoxiei ca “religie” este cu totul eronata. Dupa cuvintele parintelui Ioannis Romanidis, “daca iudaismul si succesorul sau, crestinismul, ar fi aparut pentru prima oara in secolul al XX-lea, ar fi fost mai mult ca sigur caracterizate drept stiinte medicale legate de psihiatrie, si nicidecum drept religii, bucurandu-se de o stralucita influenta in societatea contemporana, datorita extraordinarelor succese repurtate in domeniul vindecarii bolilor personalitatii umane”.

Iata dar ca, in cele din urma, Ortodoxia este mai aproape de medicina decat de religie. Ortodoxia, ne arata Sfintii Parinti, este vindecarea sufletului, prin credinta in Iisus Hristos si prin lucrarea tamaduitoare a Sfantului Duh. De ce, atunci, nu are ea “o stralucita influenta in societatea contemporana”? Tocmai pentru ca Ortodoxia, din pacate, este mai mult vorbita decat traita, mai mult declamata si mai putin marturisita.

Pana cand pe cei din jur nu-i vom fi convins sa vada Ortodoxia ca pe adevarata viata a omului, inseamna ca in noi ei continua sa vada “religia” care ne are ca aderenti. Din clipa in care Hristos va fi prins chip in noi, lumea va putea incepe sa vada, prin noi, lucrarea Sfantului Duh, Cel ce ne transforma din robi in prieteni ai lui Dumnezeu. Sa facem asadar ca, atunci cand ne intalneste, lumea sa nu mai simta nevoia sa se intrebe: “Ce este Ortodoxia?”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro