Tăcem

159520_domitilla_katakombe_fd_10Tăcem pentru că “priceperea duhovnicească fără curăția inimii este teologia diavolilor” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Și pentru că “teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog” (Evagrie Ponticul).

Tăcem față de lume pentru că nici Mântuitorul nu i-a răspuns nimic atunci când aceasta l-a invitat să se dea jos de pe Cruce. Nu a intrat în discuții sofistice cu ea, ci a tăcut la fel cum se cuvine să tăcem și noi în loc să intrăm în dialoguri “raționale” cu lumea.

Tăcem mai degrabă decât a îndemna la neascultare față de mai-marii Bisericii, știind că dezbinarea creștinilor este bucuria diavolului.

Tăcem mai degrabă decât să smintim credincioșii inventând teorii ce relativizează adevărurile Bisericii doar ca să ne justificăm teama.

Tăcem față de lume ca să nu ignorăm porunca Mântuitorului: “Nu aruncați cele sfinte porcilor”. Nu avem ce discuta cu necredincioșii despre Tainele credinței noastre.

Tăcem față de lume ca să nu cădem în ispita de a ne simți ofensați de injuriile pe care ni le aduc necredincioșii. E un semn de mândrie să credem că suntem apărătorii Bisericii – pe aceasta o apără Însuși Domnul.

Tăcem amintindu-ne că Biserica a fost la început o comunitate formată dintr-o mână de oameni, pe care Duhul Sfânt i-a înmulțit în ciuda prigoanelor sălbatice.

Tăcem amintindu-ne că și Mântuitorul a tăcut atunci când Pilat l-a întrebat “Ce este adevărul”, deși se afla în fața Lui.

Tăcem pentru că adevărul și rânduiala credinței noastre nu se negociază cu nimeni din această lume.

Tăcem căutând mai degrabă viața în duh, amintindu-ne că “viața fără de cuvânt mai mult folosește decât cuvântul fără viață. Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără. Dar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Sf. Isidor Pelusiotul).

Tăcem binecuvântând chiar și această prigoană care ne face să pătrundem mai ușor întru înțelegerea părăsirii pe care a trăit-o Domnul pe Cruce când a strigat: “Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?”.

Tăcem pentru că nu putem zice că ascultăm de Dumnezeu dacă nu Îl lăsăm mai întâi pe El să ne vorbească.

Tăcem pentru că credem că El va vorbi, iar dacă vom fi ocupați să ne întrecem în gâlcevi cu lumea, atunci când va vorbi nu-L vom mai auzi nici noi.

Tăcem, pentru că Însuși Mântuitorul a înviat în tăcere.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Sfânta Împărtășanie și teologia ignorării ei

159514_euharistia“Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi… Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.” (Ioan 6, 53, 55)

Suntem pironiți în case, despărțiți de harul Învierii, care nu este altul decât părtășia cu Viața cea adevărată, cu Hristos Mântuitorul pe care-l primim în Sfânta Euharistie. Nu ne plângem de milă, însă aceasta este realitatea ce trebuie mărturisită cu bărbăție: că nu am fost despărțiți de o întrunire lumească, nu ne-a fost furat dreptul de a ne distra, sau de a fi într-un loc unde “ne simțim bine”. Nu, suntem pironiți în case ca pe o cruce pe care trebuie să o purtăm. Nu ne vom da jos de pe ea, dar nici nu vom încerca să îndulcim adevărul, realitatea, precum nici Mântuitorul nu a vrut să primească băutura anestezică.

De ce să ne ferim de adevăr? Dacă nu mărturisim că viața noastră vine prin Sfintele Taine – mai concret prin Sfânta Împărtășanie, nu cumva încercăm să ne amăgim singuri? Dezvăluirea Mântuitorului despre Trupul și Sângele Său conține în ea și un avertisment crâncen. Da, este adevărat, Duhul suflă unde vrea. Dar cuvintele Domnului rămân. Dacă nu ar fi așa, ar fi mincinos.

Suntem în robie, precum iudeii în robia Babilonului, cărora li s-a luat – ca și nouă – accesul la Templu – deci la sursa vieții lor duhovnicești. Cuvintele lor de jale răsună la fel de actuale acum ca și atunci: “La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre… Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” (Ps. 136). Noi suntem îndemnați să ne cântăm cântarea prin balcoane, prin curți, la poartă – dar cu mare atenție să nu ne deranjăm vecinii care poate vor să se odihnească. Ce contrast îngrozitor!

Martirii creștini din toate vremurile – cel mai recent în perioada comunistă – au suferit o suferință mult mai grea decât noi. Sfâșietoare sunt relatările și aducerile aminte din vremea sărbătorilor trăite în temnițe. Chinuri groaznice aduse asupra lor de teribilul regim satanist care a vrut să-i macine la moara ateismului. Dar n-au reușit, pentru că Domnul era cu ei în celulele lor. Dar nici măcar ei, în acele condiții, nu s-au lepădat de Sfintele Taine, nu au dezvoltat o teologie pro-babiloniană care să-ncerce să împace “și capra și varza”. Au slujit Sfânta Liturghie, acolo, pe piepturile lor dezgolite, au cărat ani și ani Sfânta Împărtășanie uscată și cusută prin zeghele lor. Hristos era cu ei în celule pentru că ei au vrut așa, ei au vrut ca El să fie cu ei, în toată ființa Lui, știind că fără Trupul și Sângele Lui nu este nici Viață, în lumea aceasta și în cea ce va să fie.

Noi? Unii dintre teologii noștri aclamați spun sus și tare că “Biserica nu se poate lua la întrecere cu normele sanitare”. Iată, aici este capătul istoriei Bisericii. În această logică, și Sfinții Apostoli ar fi trebuit, cuminței, să asculte mai mult de oameni de Dumnezeu, și istoria să se încheie acolo. Nu s-a încheiat însă, pentru că cei care stăruiau dintru început “în frângerea pâinii și rugăciuni” au crezut cuvintelor Mânuitorului, că porțile iadului nu vor birui Biserica “în veci”.

Petre Țuțea: “Biserica eu o supra-ordonez Statului”. E drept, Petre Țuțea nu era teolog, nu era decât un mărturisitor ieșit din beznele comunismului luminând ca o făclie ce fusese ținută prea mult sub obroc. Nu era însă altă lumină decât lumina Învierii lui Hristos. Oare ce ar zice el în actualele condiții? Da, este nedrept, este nedrept ca noi, poporul dreptslăvitor – cum suntem pomeniți la Sfânta Liturghie – să le cerem lor, profesorilor și teologilor noștri, să se ridice la măreția acelui bătrânel fără dinți în gură care vorbea lumii despre Biserică din pijamalele sale în formă de zeghe. Dar le cerem totuși să se ridice la înălțimea momentului, să înțeleagă că vrăjmașul care ne vrăjmășește nu este acest amărât de Stat, ci este același, singurul, balaurul care și-a deschis gura sa cea mare și ne va înghite pe toți dacă îl vom lăsa.

Nu, nu va temeți, nu vă cerem să ieșiți cu piepturile dezgolite în Piața Unirii înaintea blindatelor. Dar vă cerem să mărturisiți cu tărie adevărul, să nu spuneți negrului alb. Și cu smerenie, din amărăciunea noastră, vă reamintim un alt cuvânt al Domnului: “cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Cine vrea să fie mic?

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Emil (nuvelă)

Întru rememorarea Sfântului Emilian de la Durostorum

Avocatul își ridică ochii din hârtiile ce-mpânzeau biroul mare peste care stătuse aplecat și-ncepu să-l studieze, gânditor.

Tânărul din fața lui nu avea față de infractor așa cum aveau îndeobște clienții lui. Fiind avocat din oficiu, de obicei primea tot felul de borfași mărunți, hoți de buzunare sau prostituate. Cam asta era. Dar băiatul, care n-avea decât nouăsprezece ani, nu părea să se-ncadreze în vreuna din categoriile acestea. Dar de vinovat era vinovat, clar.

“Ce l-o fi apucat?” se-ntrebă studiindu-l mai departe. Chipul băiatului păstra acea prospețime copilărească – avea încă tuleie de barbă, probabil nici nu se răsese vreodată. Ochi frumoși, albaștri și luminoși în spatele cărora se întrevedea o inteligență evidentă (în fond era fiul unui fost prefect, își aminti el). Avea și o anume blândețe chipul lui, dar și o stranietate, cum stătea acolo liniștit și împăcat după toată nebunia pe care o stârnise.

– Emil Popescu, nouăsprezece ani, necăsătorit, fără ocupație, fiul lui Sabin Popescu – fost prefect de Constanța și al Anetei Popescu – decedată, profesoară de religie la… mă rog, nu conteaza. Așa… așa… îngână avocatul în timp ce parcurgea rapid foaia pe care erau însemnate reperele biografice ale clientului său. Zice aici că ai luat bac-ul cu 9,86. Deci ești băiat deștept, de-aia mi-a și fost milă de tine și te-am luat. Restul, îți zic sincer, n-au vrut să se apropie de cazul tău. Zic toți că ceva e putred și-nclin să le dau dreptate, poate ceva politic… mă rog, o să vedem.

Stătu o clipă să cumpănească, apoi continuă.

– De obicei nu fac asta – adică să vorbesc despre vinovăția clientului. E mai ușor așa, eu apăr doar vinovați în ultima vreme. De vinovat ești vinovat, dar sunt și eu curios. Ce te-a apucat, de ce-ai făcut-o?

Tânărul zâmbi – însă nu era un zâmbet ironic sau superior, ci era un surâs blând, cald.

– Dacă-mi dați voie, răspunse Emil, aș dori întâi să vă contrazic puțin. Nu sunt vinovat.

Avocatului îi sări imediat țandăra.

– Mă iertați, n-am intenționat să vă supăr, reluă tânărul cu un calm desăvârșit, în ciuda exploziei avocatului său. Poate nu m-am exprimat cum trebuie. N-am zis că n-am făcut ce am făcut, am zis doar că sunt nevinovat. Sau așa mă simt.

– Mda, nu prea-nțeleg ce vrei să zici cu asta, dar mă rog. O să lămurim mai târziu. Zi-mi însă ce-ai avut cu statuile-alea. Nu pari genul vandal, așa…

– Domnule avocat, mă iertați că vă întreb. Sunteți credincios?

Luat prin surprindere, avocatul nu răspunse imediat. Mai multe gânduri, amintiri și variante de răspuns îi străfulgerară mintea, niciuna dintre ele pe deplin satisfăcătoare.

– Mmm, nu cred… nu știu, răspunse ezitând. Adică cred ă există ceva, dar nu așa, adică… înviere și de-astea. Așa… ca o forță.

Dându-și seama ce se-ntâmplase, tresări brusc și se răsti scurt:

– Dar ce legătură are cu statuile-alea ale tale dacă sunt eu sau nu credincios?

– Are, răspunse Emil blând. Totul are legătură cu faptul dacă sunteți sau nu credincios. Și mai ales statuile acelea care nu sunt ale mele din fericire, ci din contră.

Se opri, cu aerul că vorbise prea mult. Nu era defel prea vorbăreț, după cum avea să constate și Radu mai târziu.

– Bine, s-o luăm altfel. Trebuie să mă lămuresc cumva, e foarte important pentru a te putea apăra. Deși mi se pare că pe tine nu prea te interesează.

– Aveți dreptate într-un fel, domnule Greceanu. Nu mă interesează atât de mult să am un apărător – are cine să mă apere. Mă interesează în schimb să am un mărturisitor.

– Un mărturisitor? Cum adica?

– Adică cineva care să fie martor apropiat la ce va urma. Și mă bucur că dumneavoastră veți fi acela.

Răbdarea avocatului trecuse de limită. Era un tip destul de coleric, deși nu se considera astfel. În plus îi era și foarte foame, așa că oricum ar fi vrut să isprăvească repede. Regretă brusc că se oferise să preia cazul; se ridică în picioare și se apucă să strângă toate actele și să le vâre în servietă în grabă, alandala, așa încât aceasta nu mai putea fi închisă. O băgă la subraț și dădu să plece fără nicio vorbă.  Se întoarse însă în pragul ușii și spuse, mânios:

– Dacă n-ai nevoie de apărător înseamnă că n-ai nevoie de mine. N-ai decât să te apere cine crezi tu. Adio!

Ușa se trânti în urma lui. După el intră gardianul care-l conduse pe Emil înapoi în celulă, de unde nu mai ieși până dimineață.

În zori, imediat după micul dejun, fu adus înapoi în sala în care vorbise cu avocatul său. Urma să aibă loc audierea de către procuror. Aceasta era deja în sală, bătând nervos din picior. Era un bărbat înalt, bine făcut, trecut de prima tinerețe, îmbrăcat într-un costum bleu-marin impecabil; la mână purta un ceas de aur. Nici nu se ridică de pe scaun când fu adus Emil.

– Luați loc, zise el direct. Eu sunt procurorul care se va ocupa de cazul dumneavoastră. Numele meu este Cornel Ivanov.

Scoase pachetul de țigări și-și aprinse una, oferindu-i și lui Emil, care refuză impasibil. Trase adânc în piept și-ntrebă:

– Avocatul dumneavoastră obișnuiește să întârzie așa, de obicei?

– Nu pot ști, răspunse Emil. Dar acum nu cred că va veni.

– A pățit ceva? Eu de ce n-am fost anunțat? Incredibil…

– Nu vă neliniștiți, nu vine pentru că el crede că a renunțat la caz. Putem vorbi și fără dânsul, nu vă faceți griji.

– Dacă vreți așa, desigur, n-aveți decât. Însă trebuie să dați o declarație înainte.

După ce declarația fu semnată, procurorul porni camera de filmat instalată pe masă și demară audierea.

– Cum vă numiți? Spuneți-vă numele întreg.

– Emilian Cristian Popescu.

– Ce vârstă aveți?

– Nouăsprezece ani.

– Unde aveți domiciliul?

– În București.

– Aveți antecedente penale?

– Nu.

Întrebările de acest gen continuară încă vreo câteva minute, înainte de a se ajunge la subiectul audierii.

– Cred că cunoașteți motivul arestării dumneavoastră. Sunteți acuzat de vandalizarea corpului statuar aflat în Piața Constituției din București. Totodată sunteți acuzat de ultraj împotriva bunelor moravuri și atentat la proprietatea statului.

Emil nu spuse nimic.

– Înțelegeți pentru ce sunteți acuzat?

– Înțeleg, răspunse Emil laconic.

– Vă rog să declarați cum vedeți dumneavoastră evenimentele petrecute și dacă vă recunoașteți vinovăția.

Emil făcu o pauză înainte de a vorbi, lăsând capul în piept. Apoi ridică privirea spre procuror și spuse:

– Recunosc că am atacat și dărâmat, pe cât mi-a stat în putință, statuile idolești, după cum s-a văzut. Iar în ce privește vinovăția… înaintea lui Dumnezeu nimeni nu e nevinovat, însă știu că acastă faptă Îi este bineplăcută.

– La obiect, domnule, la obiect! Fapta și legea sunt importante. Ați distrus statuile, ați recunoscut. Nu sunteți deci vinovat pentru distrugerea lor? Nu ăsta e adevărul?

Emil tresări, însă tăcu.

– Dar vorbește, domnule! izbucni procurorul care începuse să nădușească.

– Dacă ați cunoaște Adevărul, spuse Emil calm, nu m-ați mai întreba despre vinovăție. Dar pentru că mă întrebați, vă răspund. După cum știți, în urmă cu o lună, în Piața Constituției au fost așezate trei statui, reprezentând trei femei tinere parțial dezbrăcate. Numele lor – care sunt scrise și pe soclu, sunt: Rațiunea, Mândria și Eliberarea. Ele au fost instalate ca omagiu adus Revoluției Franceze și a contribuției acesteia la fundația Statului Român. Iar, dacă vă aduceți aminte, în discursul său la inaugurare, președintele țării a spus că acestor trei puteri, acestei Treimi (așa a zis – “Treimi”) le datorăm totul.

Procurorul dădea semne de nerăbdare, dar nu-l întrerupse.

– Și la final, reluă tânărul după o mică pauză, cei doi președinți și-au plecat capetele în fața lor ca în fața unor idoli, precum păgânii din vechime. Eu, continuă Emil privind în ochii procurorului, recunosc că sunt cel care a distrus acești idoli făcuți de mâini omenești, și nădăjduiesc ca oamenii din toată lumea să caute a scăpa de sub stăpânirea acestor zeități, cu ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Apoi Emilian plecă capul, tăcând. Tăcu și procurorul, consternat. Nu se așteptase la asta. Privea la Emil cu un soi de dispreț amestecat cu milă, ca la un lunatic rătăcit pe stradă. Apoi, cu un gest brusc, opri camera de filmat.

– Ascultă meștere, zise el, știu cum stă treaba, lasă vrăjelile-astea. Vrei să scapi nebun. N-o să scapi, îți zic io’. Am băgat la bulău sute ca tine, ce crezi că ești primul sau ce? Crezi că nu știu că tac-tu e cumpărat de ruși? Bă proștilor, v-ați găsit să faceți voi mișto de mine acu’ mă?

Plesnind de furie, se ridică în picioare și-i repezi lui Emil un pumn, dărâmându-l cu tot cu scaun.

– Mama voastră de nenorociți! Pe vremea lu’ Ceașcă băteam trei ca tine pe zi băi animalule. Te-ai găsit tu, un gunoi de bani gata, să-ți bați joc de simbolurile statului. Las’ că vezi tu, și tu și tac-tu.

Luă camera și ieși, lăsându-l pe Emilian zăcând pe podea.

Se trezi înapoi în celulă, amețit. Îl durea tare rău capul, dar pe buzele spare îi înflori un surâs și ochi-i deveniră mai luminoși ca niciodată. Remarcă asta și colegul lui de celulă, Silviu, un băiat mai mare ca el cu trei ani, condamnat pentru viol.

– Ce-i cu tine frate, te bucuri că ți-ai furat-o sau ești cu capu’?

Emil nu răspunse. Continuă să stea întins, privind raza de soare care intra printre gratiile ferestrei. Stătu așa multă vreme, până când fu anunțat de vizita duhovnicului său, pe care-l rugase la telefon să vină să-l împărtășească.

Spre seară avu însă o surpriză – fu chemat din nou în camera de discuții, unde-l aștepta de această dată avocatul ce-l părăsise cu o zi în urmă. Părea puțin schimbat față de ajun, în orice caz era mai calm, deși ochii îi trădau o oarecare nervozitate.

– Am auzit că ai fost audiat de procuror fără avocat… fără mine adică. Nu e bine, ar fi trebuit să refuzi.

Făcu o pauză apoi continuă. N-am reușit să obțin înregistrarea. Sper că n-ai vorbit prea mult. Ce i-ai zis?

– Domnul procuror mi-a cerut să-i zic adevărul, dar nu i-a plăcut să-l audă.

– Văd. Urmele loviturii încă i se vedeau pe chip, avea o buză spartă și obrazul stâng îi era vinețiu. Să-ți zic o chestie, continuă avocatul. Ești vedetă. La televizor, pe internet, la radio, chiar și pe stradă lumea vorbește doar de tine. Dar asta nu e totuși cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru e altu’: după discuția ta cu procurorul s-a decis să mai deschidă un capăt de acuzare: fanatism religios. Zic acuma că n-ar fi treabă politică, că de fapt ești fundamentalist. Asta e mult mai grav. Nu știu dacă cunoști treaba asta, dar dacă ești clasificat ca terorist religios, conform legii 418 din 2023 poți fi încarcerat pe orice perioadă și procesul poate fi întârziat ani și ani…

Emilian surâse din nou, de data aceasta însă arăta puțin straniu din pricina loviturii.

– Domnule Greceanu, nu-mi fac griji. Știam că mă va costa viața. Dar este un preț mic, chiar infim.

– Cum domnule, viața dumitale valorează atât de puțin? Ești tânăr, ai zeci de ani înainte de care să te bucuri, să ai realizări, împliniri…

– Timp pierdut, domnule avocat. Viața omului este cel mai prețios lucru de pe lume, dar există lucruri și mai prețioase, care nu sunt din lumea aceasta. Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.

Chipul lui Emil strălucea cu o lumină nefirească care-l făcu și pe avocat să tacă. Cu o zi înainte ar fi insistat, i-ar fi zis cât de nebun era, cât de idioată este ideea asta de a vrea să mori ca să ajungi în nu-știu-ce rai, însă ceva îl oprea. Simțea că stă față în față cu ceva ieșit din comun, cineva care parcă venea din altă lume. Și mai era și visul…

Toată noaptea anterioară se zvârcolise, neputând să doarmă. Rămăsese teribil de enervat de impertinența acestui Emil, dar și deranjat de faptul că renunța la un client. Era prima oară în carieră când pățea așa ceva. Totuși, până la urmă erau chestiuni de serviciu, însă constatase după o vreme că de fapt nu astea-l deranjau, ci acea idee de “mărturisitor”. Ce vroia până la urmă să zică cu asta, era ceva real sau doar o bălmăjeală de adolescent? Chiar așa, făcea să-și piardă somnul din cauza unuia care nici nu-mplinise douăzeci de ani?

În fine, în cele din urmă îl luase somnul când deja era lumină afară. Avu impresia că ațipise doar un minut, imediat trezindu-se tulburat cum nu mai fusese de când se știa. Îl visase pe profesorul său de drept roman, care fusese și mentorul său până când într-o zi fusese găsit mort în propriul pat. Înfățișarea lui în vis era însă teribil de înfricoșătoare – avea fața și mâinile pline de bube din care se scurgeau puroi și sânge și mirosea a putreziciune și a pucioasă. În mâini ținea o balanță în care pe un taler erau cele trei statui, în vreme ce pe celălalt nu se vedea nimic; cu toate acestea, talerul gol atârna mai greu. Profesorul venea spre el, cu o expresie jalnică pe chip, ca și cum i-ar fi cerut ajutorul. El se dădu înapoi înfricoșat, și atunci profesorul începu să repete câteva cuvinte, cu un glas hârâit care parcă venea dintr-o hrubă. La început nu pricepu ce zice – părea mai mult un fel de mormăit, dar mai apoi începu să distingă ceva. Erau doar trei cuvinte în latină, pe care profesorul le repeta obsedant: caritas numquam excidit… caritas numquam excidit… caritas numquam excidit…

În cele din urmă nici nu mai băgă în seamă cuvintele. Profesorul se apropiase atât de mult încât mirosul devenise de nesuportat. Sufletul îi era plin de groază, se simțea ca și cum ar fi ajuns în iad. În cele din urmă, cu o ultimă zvâcnire de conștiință, observase că cele trei statuete erau de fapt vii. Se uitau la el cu priviri provocatoare, dansând lasciv; una dintre ele se și dezbrăcase de tot. Atunci se trezise, mai mult mort decât viu, scăldat într-o transpirație rece. Nici nu mai era în pat, căzuse pe podea. Nu se ridică imediat, mai stătu întins vreo câteva minute, cu ochi-i măriți de groază fixând tavanul camerei. Abia după vreo oră începu să-și revină cât de cât, deși nu scăpa de acea frică ce-l paraliza, și nici de duhoarea care-i rămăsese, se pare, în nări. Merse și deschise larg ferestrele și le lăsă așa multă vreme. Nu părea să aibă însă niciun efect – mirosul îngrozitor persista, și avea să-l însoțească, iată, până la această întâlnire, seara.

– Caritas numquam excidit, rosti el amintindu-și brusc cuvintele profesorului din vis de care și uitase până atunci.

– Într-adevăr, “dragostea nu cade niciodată”, traduse Emil, chipu-i strălucind parcă și mai tare la auzul acestor cuvinte. Mă bucur să aud cuvintele Sfântului Apostol Pavel, chiar și în latină.

Curios, Radu nu fu surprins. Ultimele douăzecișipatru de ore fuseseră atât de pline de lucruri neașteptate și stranii încât într-un fel se aștepta. Se-ntreba dacă e în toate mințile – sau poate că încă era într-un vis. Mai întâi întâlnirea cu tânărul fanatic religios, apoi mesageri de pe lumea cealaltă… era prea mult. Cu o zi înainte cu siguranță că ar fi râs de toate astea și-ar fi dat fuga să bea o bere cu băieții. Dar nu mai era cu o zi înainte…

Tocmai se pregătea să-i povestească lui Emil visul său când ușa se dădu în lături, iar în micuța încăpere pătrunseră vreo șase soldați mascați care-l înconjurară pe Emil. Doi dintre ei îi puseră cătușele și-i prinseră picioarele cu un lanț.

– Ce-nseamnă asta? strigă exasperat avocatul, dând să se ridice în picioare. Unul dintre militari îl așeză iute la loc.

– În locul tău n-aș face vreo mișcare greșită, se auzi o voce din spate, și în prag își făcu apariția procurorul.

– Emil Cristian Popescu, ești acuzat de fundamentalism religios și atentat la siguranța națională. Din acest moment ești transferat într-o locație de maximă securitate. Luați-l! se răsti soldaților, care se executară prompt.

Emil nu protestă și nu scoase un cuvânt. Când trecu însă prin dreptul avocatului, îi făcu cu ochiul.

 

Noaptea următoare fu din nou una agitată pentru Radu, de data aceasta datorită activității sale febrile. Dădu zeci de telefoane, făcu presiuni la toate ministerele de resort, își contactă toți prietenii avocați, dintre care unii lucrau în locuri sus-puse, într-un cuvânt se dădu de ceasul morții să afle ce se-ntâmpla cu Emil și cum ar fi putut să-l ajute. Se lovi însă de un zid impenetrabil. Tot ce află fu că ordinul venise de la cel mai înalt nivel. Știa ce înseamnă asta. Șita de mult că existau nivele văzute, dar și nevăzute. “Cel mai întal nivel” era și cel mai nevăzut.

Spre dimineață însă mai află o veste: înainte de prânz Emil urma să apară în fața unui complet de judecată secret. Așa era procedura – trebuia să aibă loc o înfățișare, chiar și secretă, pentru a putea fi începută ancheta specială într-unul din “locurile negre”, cum erau numite închisorile care nu existau de fapt. Întâmplarea făcea ca unul dintre prietenii lui, un fost coleg de facultate, pe care-l ajutase să intre în barou, era jurist în SRI. După multe rugâminți, amenințări și promisiuni, acesta îi obținu permisiunea de a participa la audiere; nu ca avocat, desigur, ci introdus în sală ca ajutor al prietenului său, care fusese cooptat în corpul de juriști ce urmau să fie prezenți din partea serviciilor secrete. Trebuia să semneze însă o declarație de confidențialitate. Dacă o încălca putea fi acuzat de trădare, căci tot ce se urma să se discute era considera secret de stat.

Radu se simțea ca prins într-un iureș, nici nu stătea să se gândească de fapt de ce face toate lucrurile-astea. Nu era vorbă că începea să fie credincios sau ceva de genul ăsta, însă simțea că trebuia să facă tot posibilul să nu-l abandoneze pe Emil. De ce? Nu știa.

Așa se face că a doua zi la prima oră intra în sala unde urma să aibă loc cel mai important proces din viața lui, la care nici măcar nu lua parte decât ca spectator. Și de fapt nici nu era un proces real, ci o audiere în fața judecătorilor.

Era întristat de faptul că nu-l putea ajuta pe Emil cu aproape nimic, însă – lucru curios – era mai împăcat acum decât în ajun. După ce terminase în noaptea anterioară cy chestiunile juridice, își amintise de cuvintele pe care le auzise în vis și care – zisese Emil – aparțineau lui Pavel din Tars. Cotrobăise o vreme prin bibliotecă până găsise în cele din urmă o Biblie mică, veche, cu paginile îngălbenite. O avea de la bunica lui, care insistase să o păstreze ca amintire de la ea.

O deschise la întâmplare, dându-și însă seama că asta n-avea cum să-l ajute să găsească vreo referință – mai bine ar căuta pe internet. Cartea se deschise însă la o pagină care avea un colț îndoit și ale cărei cuvinte erau parțial subliniate, cel mai probabil de către bunica sa. Era de fapt subliniat un capitol întreg și, spre surprinderea sa, al optulea verset începea exact cu cuvintele pe care le auzise. Ce coincidență ciudată – se gândi. Își bătu cu palma în frunte. Sigur că da! Probabil că bunica îi citea când era mic și-așa îi rămăsese în memorie versetul din vis. Totuși, încă mai simțea mirosul de putreziciune care continua să persiste în casă deși aerisise ore întregi. Izul vag îl scotea din sărite. Continuă să citească până la sfârșitul capitolului și se opri. Când puse cartea jos însă își dădu seama că se amăgea. Visul nu fusese doar un vis, simțea asta. Și citind cuvintele lui Pavel referitoare la dragoste i se păru că de fapt erau scrise despre Emilian: “Nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”.

Stătuse apoi și se gândise îndelung la toate. Tot nu-nțelegea de ce făcuse Emil acest gest atât de ieșit din comun, iar evenimentele ultimelor două zile îl făcuseră să realizeze că lucrurile sunt mai nuanțate decât i se păruseră până atunci. Cu acest gând adormise în cele din urmă, tot spre dimineață, însă nu mai visase nimic. Tot avu o surpriză însă: când se trezi constată că mirosul de iad dispăruse.

Iată deci starea de spirit cu care intrase în sală în acea zi fatidică: 18 iulie 2026, o dată pe care nu avea s-o uite niciodată.

Sala, care nu era foarte mare, era deja ticsită – în afară de procurori și juriști mai erau și reprezentanți ai armatei și ai serviciilor secrete, dar și ai președinției, guvernului, parlamentului etc. El era bine așezat, în spatele prietenului său, în primele rânduri.

Podiumul era gol, la fel ca și boxa acuzaților ce se afla în stânga. În jur, numai fețe încrâncenate. Toți știau că asistau la un moment istoric – era primul caz de fanatism religios terorist din istoria României, chiar dacă totul era ținut strict secret. Presa nu aflase nimic, decât că deținutul fusese mutat într-o închisoare de maximă securitate.

Și lumina era ciudată și contribuia la atmosfera aceasta apăsătoare, căci sala nu avea lumină naturală, fiind de fapt localizată în subsol – din motive de securitate, desigur.

În cele din urmă în stânga se deschise o ușă și prin ea fu adus în sală deținutul. Radu fu șocat de-a dreptul. Emil era într-o stare de nerecunoscut. Șchiopăta – de fapt nu putea merge decât într-un picior, fiind susținut de un gardian. Chipul îi era desfigurat, avea un ochi închis și buzele umflate. Fu așezat pe scaun în boxă; de-abia putea însă să stea, se vedea că avea și alte suferințe care nu erau atât de evidente.

În ciuda aspectului său jalnic însă, cei din sală păreau destul de indiferenți. Nu-și dădea seama dacă din nepăsare sau obișnuință, sau dacă nu cumva le era frică să-și arate compasiunea gândindu-se că puteau avea de suferit.

În pofida tuturor acestora, observă că pe chipul lui Emil se putea distinge încă acel surâs cald, acea liniște și chiar – i se părea – bucurie. Acum nu-l mai considera nebun, cum o făcuse în zilele anterioare, dar tot nu înțelegea cum poate fi cineva bucuros în condițiile acestea.

Mai trecură încă vreo douăzeci de minute până când în sală intră completul de judecători. Erau trei, unul mai bătrân decât celălalt, cu priviri plictisite ca și cum ar fi avut lucururi mai bune de făcut în timpul acesta. După ce se așeză toată lumea, fără să-i arunce nicio privire deținutului, șeful completului – un bătrânel cu chip acru, nas coroiat și privire de bețiv – se adresă procurorului:

– Sunteți pregătit? Dacă da, atunci începeți.

– Sunt, domnule președinte, răspunse procurorul ferm, cu aerul omului care de-abia aștepta să se-apuce de treabă.

Stând în picioare, procurorul avea alura mai degrabă a unui boxer. Radu se documentase puțin despre el în noaptea anterioară și știa astfel că Pârvulescu fusese într-adevăr boxer la Steaua înainte de Revoluție, înainte să fie numit procuror. Se pare că suferise o accidentare care-i încheiase cariera, deși aparent încă se mai pricepea să lovească destul de bine.

Onorată instanță, începu el, la concret. Întrucât procuratura consideră că acest om este suspect de apartenența la o grupare teroristă fundamentalistă, cerem să permiteți anchetarea lui în condițiile speciale ale legii 439/2023.

– Desigur. Înțeleg, făcu președintele parcă absent. Ă… da. Trebuie să întreprindem o scurtă audiere. Să începem. Ridică-te! i se adresă lui Emil, întorcându-se spre el.

Fără să crâcnească, acesta încercă să se ridice, dar piciorul beteag nu-i permitea, așa că de fiecare dată cădea înapoi pe scaun.

– De-ajuns, zice președintele. Făcu semn celor doi soldați care-l păzeau. Țineți-l în picioare. Nu este permis acuzaților să stea jos când li se adresează curtea. Așa. Spune-ți numele.

– Em… încercă tânărul să articuleze, dar nu reuși să scoată decât un fel de mârâieli. După ce se chinui puțin să-și controleze maxilarul, reuși până la urmă să vorbească, deși cuvintele ieșeau cu greutate printre buzele-i tumefiate.

– Emilian… Cristian Popescu, ono… onorată instanță.

Reușind să prindă ceva puteri, continuă:

– … dar de căutați numele meu cel desăvârșit, acela este cel de “creștin”.

– Lasă asta acum, vedem noi. Știi pentru ce te afli aici?

– Da, onorată instanță. Să mărturisesc.

– Ce să mărturisești? Te-am întrebat dacă știi de ce ești audiat astăzi?

Emil tăcu, liniștit.

– De ce taci? Știi sau nu știi?

– Depinde, răspunse într-un sfârșit Emil. Eu știu de ce, dumneavoastră nu cred că știți.

– Asta-i culmea! îi sări țandăra judecătorului. Mai ești și impertinent.

– Face pe nebunul, onorată instanță, interveni și procurorul. Vrea să…

– Tăcere! se răsti judecătorul. Mă-nveți tu pe mine?

Radu avea senzația că asista la o scenetă cu nebuni; ce vedea nu semăna deloc cu ce se-ntâmplă de obicei într-o sală de judecată.

– Acuzat, reluă președintele, ești acuzat de terorism de sorginte fundamentalistă și te-ncadrezi la categoria celor mai periculoși infractori. Ca atare, suntem aici să determinăm dacă permitem anchetarea ta în condițiile speciale ale legii. Înțelegi asta?

– Da, onorată instanță.

– Bun! Domnule procuror, puteți începe anchetarea. Pe parcursul acesteia, putem interveni și noi.

– Mulțumesc, domnule președinte.

Se întoarse spre Emil, care deja nu mai putea să stea pe niciun picior, așa încât era mai degrabă ținut în aer de cei doi gardieni.

– Domnule Popescu, este sau nu adevărat că în data de 16 iulie a.c., în jurul orei 11:20, ați atacat corpul statuar aflat în Piața Revoluției din București, dărâmând cu un baros două dintre statui și avariind-o pe cea de a treia?

– Într-adevăr, i-am dărâmat.

– Spuneți atunci curții care este motivul pentru care ați săvârșit această faptă. V-a ordonat cineva?

– Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare acești idoli. Emilian vorbea cu mare efort, dar pe chipul lui se citea o hotărâre de nestrămutat. Să știți însă, continuă el, că n-am adus nicio ocară. Dumnezeu a creat toate, iar acești idoli la care vă-nchinați și care n-au creat nimic, să piară!

Sala, care până atunci fusese tăcută, erupse. Indignarea era totală. Chiar și generalii (erau doi) se ridicară în picioare vociferând. Procurorul era calm, însă președintele, vizibil enervat, încerca să se controleze dar nu reușea. Totuși, bătu cu ciocanul și strigă: “Liniște! Liniște în sală!”. Audiența se calmă, deși mulți continuau să murmure. După ce se lăsă liniștea, președintele i se adresă acuzatului:

– Având în vederea declarațiile tale, dispunem suspendarea ședinței pentru trei ore, timp în care vei fi supus unei evaluăm psihiatrice, întrucât credem că vrei să scapi pe motiv de nebunie. Vom relua ședința la orele 14.

După ce bătu cu ciocanul, completul părăsi sala, iar Emil fu luat practic pe sus de către gardieni. Chiar dacă era vizibil epuizat, tânărul își păstra aceeași expresie de liniște și pace. Radu nu mai văzuse niciodată un om atât de împăcat cu propria soartă, mai ales în fața unei situații ca acestea. Chipul parcă-i strălucea și mai tare, aproape radiind în vreme ce părăsea sala.

După ce ieșiră din tribunal, prietenul său îi propuse să meargă împreună la masă, însă el n-avea poftă de mâncare și nici chef să vorbească, așa că se scuză și plecă acasă. Se simțea și foarte obosit, ar fi vrut să se-ntindă. Spre surprinderea lui însă, în fața casei îl aștepta un bărbat între două vârste, cu părul alb și-un aspect jalnic. Inițial se gândise că e cerșetor, însă când omul i se adresase își dăduse seama că nu era cazul.

– Bună ziua, zise el cu o voce ezitantă. Sunteți domnul avocat Radu Greceanu?

– Într-adevăr. Cu cine am onoarea?

Omul îi întinse mâna:

– Sebastian Popescu. Sunt tatăl…

– Tatăl lui Emil? Credeam că…

– Da, am fost plecat multă vreme. Dar m-am întors de cum am auzit de nenorocire. Nu știam cu cine să vorbesc, nu mă lasă să-l văd. Am aflat de dumneavoastră, că sunteți avocatul lui.

– Da… adică am fost… Haideți înăuntru, îl pofti Radu.

Înăuntrul totul era vraiște. Sufrageria era împânzită de tot felul de hârtii aruncate peste tot. Printre ele, fotografii ale lui Emil, unele dintre ele pe care tatăl său nu le mai văzuse de mult. Părea emoționat la vederea lor, deși nu copleșit.

Se așezară la masă.

– Sunteți credincios, domnule avocat? întrebă direct tatăl lui Emil.

Luat prin surprindere, Radu nici nu știu imediat ce să răspundă.

– Eu?… nu, nu, deși…

– Nici eu nu sunt, îl întrerupse bărbatul. Nevastă-mea era, Dumnezeu s-o ierte, dar eu nu, ne mai și certam din cauza asta câteodată. Acum îmi pare rău într-un fel – poate dacă eram și eu credincios l-aș fi înțeles mai bine. Așa…

D-l Popescu părea să aibă multe pe suflet, ca orice părinte care-și vede copilul implicat într-o nenorocire… Radu tăcu, iar bărbatul continuă.

– Nu ne-am înțeles prea bine niciodată, el era mai mult băiatul mamei, așa, știți… și apoi când ea a murit – acum trei ani – ne-am cam răcit. Pe vremea aceea eram prefect la Constanța, n-aveam timp de nimic. El a-nceput să meargă pe la mănăstiri… Apoi brusc: aveți idee de ce-a făcut ce-a făcut? E nebun?

– La început așa am crezut și eu, răspunse avocatul. Ba chiar m-am și enervat teribil. Dar apoi… mă rog, mi-am dat seama vorbind cu el că asta e cea mai puțin plauzibilă variantă. Chiar acum are loc o evaluare psihiatrică, dar sunt convins că îl va declara perfect sănătos.

– Așa ziceți? Dar atunci ce l-a apucat?

– Prea bine nu înțeleg nici eu, dar în astea două zile mi-am dat seama că sunt multe pe care nu le înțeleg. Totuși, se pare că de fapt a vrut să tragă un semnal de alarmă, el numește idoli aceste trei statui pe care le-a distrus, am impresia că se referă la faptul că societatea actuală li se-nchină ca unor dumnezei.

– Păi ce treabă au trei statui… ?

– Ele reprezintă de fapt valorile seculare, e un grupaj închinat revoluției franceze. În orice caz, ce pot să vă spun sigur e că el a făcut acest gest în deplină cunoștință de cauză, și nu e un gest necugetat. Dacă l-ați vedea v-ați mira cu siguranță de calmul și liniștea care-l stăpânesc… aproape supranaturale, încheie avocatul, uimit și el de observația pe care tocmai o făcuse.

Bărbatul nu mai răspunse, ci tăcu o vreme lăsând capul în pământ.

– Credeți c-aș putea face cumva să-l văd? reluă el ridicând privirea spre avocat, ca un strigăt de ajutor.

– Sincer să vă spun, acum nu lasă pe nimeni să-l viziteze. Nu am voie să vă zic prea multe – sunt legat de mâini și de picioare. Nici măcar eu, care sunt avocatul lui desemnat, nu pot luat contact cu el. Din nefericire, cazul este foarte politizat – sunt implicate multe părți – Uniunea Europeană, mai ales Franța, sunt sigur că ați aflat din presă. Și, începând de ieri…

Se opri. Își dădu seama că dacă ar fi continuat ar fi încălcat confidențialitatea. Nu știa cine-i poate asculta, până la urmă nu-l cunoștea deloc pe omul din fața lui, chiar dacă era tatăl lui Emil.

Bărbatul însă părea că nici nu ascultă. După ce mai stătu o vreme cu capul plecat, ca și cum ar fi cumpănit la ceva, se ridică în picioare.

– Îmi cer iertare pentru deranjul cauzat, zise el. Vă rog să mă contactați dacă aflați ceva mai multe despre el, țineți-mă la curent. Aveți aici numărul meu de telefon. O zi bună! încheie el întorcându-se și plecând după ce lăsase pe masă o carte de vizită.

“Ce om straniu”, se gândi Radu după ce-l conduse la ieșire. Ultimele sale cuvinte fuseseră rostite pe un ton mai degrabă profesional, de parcă ar fi vorbit de o problemă de serviciu, nu despre viața fiului său.

După ce mai zăbovi puțin, o porni înapoi spre sala de tribunal. Înainte de a pleca – parcă nu știa nici el ce-l împinsese – scoase dintr-un sertar o mică icoană pe care o avea de la bunica lui, o șterse de praf și o așeză sprijinită pe birou. Era o icoană ce înfățișa Fecioara cu Pruncul, însă era atât de veche încât chipurile abia dacă se mai distingeau. După acest gest straniu pentru el parcă se simțea mai liniștit în timp ce străbătea cele câteva străzi care-l despărțeau de tribunal.

Când ajunse, prietenul său era deja în sală, așa că luă și el loc în spatele lui. Sala se umbplu repede, iar când se făcu ora, Emil fu readus în sală purtat de gardieni, și imediat intră și completul, fără să-i mai lase să aștepte de această dată.

În sală era prezent și medicul psihiatru, care fu imediat chemat să-și prezinte raportul. Acesta folosi multe cuvinte întortocheate, de specialitate, pentru a prezenta concluzia în fond simplă: acuzatul nu este deloc nebun, ci perfect conștient de faptele sale și de ce i se întâmplă.

– Atunci, domnule procuror, vă rog să reluați interogarea acuzatului, spuse președintele ușor enervat.

– Vă mulțumesc, domnule președinte. Aș vrea să vă întreb din nou: cine sau ce v-a împins la această faptă?

– Cred că am mai răspuns la această întrebare, răspunse Emilian cu greu, făcând eforturi vizibile să nu se prăbușească. Dar o repet: Dumnezeu și sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc idolii.

De această dată Radu văzu că procurorul dă semne de iritare. O venă de la tâmplă deja îi zvâcnea.

– Deci susții că ai comis fapta din motive religioase, nu?

Nu fusese nevoie de multă vreme ca procurorul să treacă și el la tutuirea lui Emil.

– Nu, nu susțin asta deloc. Nu din motive religioase am făcut ce-am făcut, ci pentru că Mângâietorul, Duhul adevărului m-a inspirat. Duhul suflă unde vrea.

– Termină cu bălmăjelile-astea mistice, banditule! îi strigă procurorul, ceea ce-l făcu până și pe președinte să-ncerce a-l tempera.

După ce își rotii ochii prin sală exasperat, într-o încercare inutilă de a se calma, procurorul reluă, apropiindu-se de boxa acuzaților.

– Uite, să-ți zic ce cred eu. Nu te-a inspirat niciun duh, ci tovarășii tăi fundamentaliști împreună cu care plănuiești tot felul de atacuri la adresa democrației și statului de drept, ei te-au învățat ce să faci și ce să spui. Ce, crezi că nu știu? O să aflăm noi exact ce și cum, dacă onorata instanță hotărăște să avem mână liberă la anchetarea ta.

Privindu-l în ochi pe procuror, Emil, al cărui chip era din nou învăluit într-o lumină strălucitoare, răspunse:

– N-o să aflați adevărul, domnule procuror, deși m-am rugat mult lui Dumnezeu să o faceți. Viața mea e pe sfârșite. A venit vremea secerișului, iar dumneavoastră sunteți secerătorul. Lupta am luptat, cununa o am primit; Hristos, Maica Lui, sfinții și îngerii mă vor întâmpina. Pe dumneavoastră însă, pentru ce ați făcut și pentru ce veți face nu vă așteaptă decât gheena focului!

În acel moment se petrecură mai multe lucruri, concomitent. Întâi, Radu observă cum chipul lui Emil strălucea ca soarele, o clipă fuse aproape imposibil să-l privească. Dar apoi, când strălucirea se diminuă puțin, observă spre uimirea și consternarea lui cum deasupra capului îi apăruse o cunună care plutea, o cunună reală, din flori albe împletite și care strălucea ca aurul.

În timp ce el, încremenit de uimire, contempla aceste lucruri, procurorul, care-și ieșise din minți, începu să strige:

– Ce rai bă, Cristoșii mă-tii, nu te duci bă în niciun rai!

Și continuând să-njure și să-l blesteme, spre surprinderea tuturor și înainte ca cineva să-l poată opri, se repezi la Emil sărind în boxă și-l lovi cu toată puterea în față, doborându-l la pământ.

În acel moment toți săriră de la locurile lor. Cei doi gardieni îl apucară pe procuror trăgându-l de lângă Emil. Judecătorii se ridicară, vociferând, în vreme ce președintele țipa la aprod. Radu dădu direct fuga la Emil, ajunse la el primul sărind peste bănci și-mbrâncindu-i pe cei din drum.

Acesta zăcea într-o baltă de sânge. În cădere se lovise cu capul de una din treptele metalice aflate în spatele lui. Radu îl ridică de jos și-i susținu capul, încercând să vadă daca mai este conștient, însă Emilian murise. Pe chip îi rămăsese pentru totdeauna de-acum întipărit acel surâs cu care-l întâmpinase și-n prima zi, și în acel moment Radu se gândi că înțelegea acum ce însemnau cuvintele primite în vis.

Apoi, pe măsură ce oamenii începeau să-nțeleagă ce se întâmplase, plecară fiecare pe unde putea. El însuși fu tras de prietenul său care-l luă practic pe sus în vreme ce trupele speciale înconjurau trupul lui Emil. Nici nu știu cum se trezi în stradă, și apoi la el acasă.

 

În zilele ce urmară Radu încercă să dea de urma trupului neînsuflețit, dar se lovi de un zid. Abia câțiva ani mai târziu află ce se întâmplase, când într-o zi la ușa lui bătu o femeie în vârstă, purtând pe cap un batic. Aceasta îi istorisi o poveste incredibilă, pe care n-ar fi crezut-o dacă el însuși nu ar fi văzut cu ochii lui asemenea evenimente. Se pare că, panicați, torționarii lui au încercat să ascundă urmele și au dispus incinerarea trupului lui Emilian. Însă când l-au introdus în cuptorul încins, focul s-a stins. L-au scos afară, au reaprins furnalul și au încercat iar, și din nou focul s-a stins. A doua oară, istorisea femeia, în cuptor s-a făcut atât de frig încât le-ar fi luat câteva zile să-l reaprindă. Metalul însuși înghețase bocnă.

Toți s-au speriat și s-au panicat neștiind ce să facă. Ea însă, care lucra la administrația crematoriului, fiind creștină și dându-și seama că asistaseră la o minune, i-a convins să-l îngroape în apropiere, în cel mai mare secret. Din fericire, în apropierea crematoriului se afla o pădure, așa încât șase bărbați săpaseră groapa și-l înormântaseră acolo, nelăsând niciun semn distinctiv, ca să nu poată fi descoperit de autorități. Chiar și reprezentantul guvernului, care fusese trimis să se asigure de incinerare, fusese unul dintre cei ce săpaseră groapa. El părea cel mai impresionat de cele văzute și din când în când se oprea și se-nchina.

Nu spuseseră nimănui, niciodată, până în ziua aceea când, spunea femeia, la ușa ei apăruse un bărbat tânăr, cu o privire pătrunzătoare dar blândă, pe care nu-l mai văzuse niciodată, și care-i spusese să meargă să istorisească totul unui anume Radu Greceanu; îi descrisese exact unde avea să-l găsească. Cumpănise o vreme ce să facă, apoi se hotărâse să se supună, mai ales că trăia cu secretul tăinuit în suflet de atâția ani.

După ce ascultă mărturisirea femeii, Radu se ridică de pe scaun, se-ndreptă spre peretele dinspre răsărit și, îngenunchiind, se plecă până la pământ înaintea micii icoane în fața căreia ardea o candelă. Din ochi îi șiroiau lacrimi.

Întorcânduse apoi către femeie, îi istorisi la rândul lui toate evenimentele acelor trei zile care-l schimbaseră iată, în sfârșit, în mărturisitor, așa cum își dorise Emilian.

Paul Cocei

Frica ucide mai mult

Novel_Coronavirus_SARS-CoV-2 Spre finalul Apocalipsei, în penultimul capitol, Mântuitorul ne transmite un mesaj care ar trebui, mai ales în aceste zile, să ne pună pe gânduri dacă nu chiar să ne cutremure: “S’a făcut! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce însetează, Eu în dar îi voi da să bea din izvorul apei vieții. Biruitorul va moșteni acestea și Eu îi voi fi Dumnezeu și el Îmi va fi Mie fiu. Cât despre cei fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și vrăjitori și’nchinători la idoli și toți cei mincinoși, partea lor este’n iezerul care arde cu foc și cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua” (21, 6-8). Să luăm aminte cu atenție: în enumerarea finală a păcatoșilor, primii nu sunt menționați necredincioșii sau desfrânații sau cei mândri, ci fricoșii. Iar acești “fricoși” menționați aici (δειλοῖς în greacă) sunt de fapt lașii, cei care se sperie atât de ușor de lucrurile de care nu ar trebui să fie înfricoșați. Căci tot Mântuitorul ne atenționează: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeți-vă de acela care poate ca și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28).

Realitatea acestor zile este însă frica, frica deseori complet irațională. Teama de a nu avea hârtie igienică este anecdotică, însă ea nu este decât exemplul ilar al panicii, chiar demenței care pune stăpânire pe oamenii societății actuale când se confruntă cu acest virus “care ucide trupul”. Problema vine din faptul că omul actual, autonom față de Dumnezeu, nu-l cunoaște pe cel care poate ucide sufletul și nu-i vede faptele și chipul ascunse în chiar evenimentele acestor zile. Pentru că acest virus care vine peste noi ca o plagă precum acelea din Vechiul Testament, este folosit de vrăjmașul mântuirii cu mare dibăcie, iar tragedia este că oamenii nu sunt atenți la acestă acțiune a lui.

Cea mai mare realizare a vrăjmașului – prin intermediul virusului – este oprirea Sfintei Liturghii. Poate că nu realizăm cu totul magnitudinea acestui lucru care, dacă se realizează cu acceptul și participarea noastră ca și Biserică, ne transformă în apostați și ne expune pericolului cel mai grav, mult mai grav decât orice maladie. Sfântul Apostol Pavel le scrie tesalonicenilor despre Ziua cea înfricoșătoare a Domnului: “Să nu vă amăgească nimeni, cu niciun chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (2 Tes 2, 3-7). Ce-l oprește oare pe vrăjmaș să-și extindă acțiunea, tirania, asupra lumii? Nu poate fi decât Duhul Sfânt, și mai exact Sfânta Liturghie, Jertfa cea nesângeroasă după cum tâlcuiește, printre alții, și părintele Arsenie Boca: “Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile antihristului”.

Trebuie să fim responsabili, este adevărat. Trebuie să ne gândim la ceilalți – asta nu e o descoperire nouă pentru noi, este chiar inima credinței noastre, care “fără fapte moartă este”. Însă pentru ca acestea să fie drepte, trebuie să nădăjduim în Domnul. Ne putem închide în case, putem supraviețui oricărei molime, dacă însă lăsăm panica morții să ne cotropească sufletele, atunci ne va merge numele că trăim, dar vom fi în fapt morți (Apoc. 3, 1).

Revenind astfel la frică – ea este cea care ne închide azi bisericile, lipsindu-ne pe noi, creștinii – care suntem prada cea mai vânată a diavolului – de Pâinea Vieții, mai ales în aceste zile ale Marelui Post. Să nu pierdem din vedere că lupta vrăjmașilor nu este împotriva trupurilor, ci a sufletelor. Și tocmai în aceste condiții, în această situație care necesită luptă “până la sânge”, țările noastre așa-zise “creștine” (începând din păcate cu Grecia) își închid de bună voie bisericile, de frică, uitând că “lumea zace în cel rău”. Nu este alt răspuns potrivit aici, nu există altă tâlcuire: suntem confruntați cu o lucrare de amăgire, una dintre acele “amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării”, menționate de Sfântul Apostol Pavel (2 Tes. 2, 10). Și, din păcate, marea parte a creștinilor se dă la o parte din calea tăvălugului celui rău. Martirii nu au făcut așa. Poate că e vremea să citim Viețile Sfinților în altă notă, ca și cum le-am fi contemporani.

Nu vom cădea nici în cealaltă extremă a fricii. Vremea sfârșitului lumii nu a venit încă. Dar cu fiecare zi pe care o trăim în frică, venirea ei se accelerează. Iar pentru noi toți de fapt sfârșitul lumii este aproape, este moartea care ne pândește la fiecare pas. “După cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos. Dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la Venirea Lui” (1 Cor. 15, 21-22). Să ne căznim deci, cu toată puterea, în rugăciune și în cuvânt, să fim în ceata lui Hristos, nu în cea a fricoșilor. “Împărăția cerurilor se ia cu asalt”. Fricoșii nu iau cu asalt nimic.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Restrângerea libertății de exprimare, faza pe școală

crimaganditPresiunile asupra profesorilor, în legătură cu Referendumul din 7 octombrie, sunt oarecum normale. Asta pentru că școala nu se află din păcate pe piloni puternici, și adierile mediatice și politice o pot face să tremure destul de tare. În același timp, știm de ceva vreme tendința sistemului de a-i privi pe profesori și învățători doar ca simpli executanți, prelungiri mecanice ale marelui aparat politic de stat. Însă ce-am putea crede dacă am afla că într-o școală din România un director ar interzice cadrelor didactice (îndeosebi profesorilor de Religie) să susțină în spațiul virtual Referendumul?

Bineînțeles că este complet ilegal. Mai mult, este ne-constituțional (întrucât Constituția României garantează dreptul la liberă exprimare). Și, bineînțeles, este total imoral să tratezi astfel oamenii care lucrează în învățământ, atâta vreme cât internetul și timpul liber nu par să fie totuși echivalente cu sala de clasă.

Dar cel mai josnic lucru este să-i ceri acest lucru unui profesor de Religie. Ar fi josnic și dacă i-ai cere unui profesor de educație fizică să nu vorbească despre faptul că e mai bine să faci mișcare decât să mănânci pizza. Dar cu atât mai josnic este să-i ceri unui profesor de religie să nu vorbească despre familie ca despre pilonul sfânt al civilizației umane.

Pentru un creștin, cu atât mai mult pentru un profesor de Religie Ortodoxă, cel mai mare pericol public și cea mai mare teamă este să aceea de a se lepăda de Hristos. “Cu timp și fără timp”, creștinul îl mărturisește pe Dumnezeu ca Creator și Mântuitor al lumii. Un creștin nu va putea niciodată să conceapă o familie altfel decât compusă din bărbat și femeie, nu fără pericolul de a se lepăda de Hristos. Și atunci, să ceri de la un angajat creștin (profesor de Religie sau nu) să se abțină de la exprimarea propriei credințe este de fapt o condamnare la apostazie. El va trebui să aleagă: fie cu Hristos, fie cu conducerea școlii.

De fapt, nu știm care ar fi motivația acestei acțiuni. Este foarte posibil să fie politică, este posibil ca conducerea acelei școli să fie doar supusă unui bombardament ideologic manifestat în stil comunist. Este însă și posibil să fie vorba de un comportament temător față de “puternicii zilei” care stăpânesc și orizontala vieții cotidiene de pe întregul mapamond. Oricare ar fi motivația, este bine de reținut că politica de restrângere a libertății de exprimare nu a putut fi dusă până la capăt nici măcar de comuniști. Nimeni nu poate îngrădi harul Duhului Sfânt, dar se poate pune pe el însuși în calea Adevărului, și poate ajunge să i se potrivească cuvintele auzite de Sfântul Apostol Pavel din gura lui Hristos: “Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”.

În definitiv, singura noastră armă este Crucea, pe care trebuie să o primim dacă vrem să fim următori Mântuitorului, amintindu-ne mereu de cuvintele Lui: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10: 32-33). Mărturisirea lui Hristos ste de fapt singura noastră nădejde, dar nicidecum deșartă. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 33).

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ziua unei ocazii istorice

91054_nunta-traditionala“Toți profesorii și savanții sunt de acord că nevârstnicii nu știu pentru ce anume vor ceva. Dar că și adulții, ca și copiii, merg șovăind prin lumea asta, fără să știe nici de unde vin și nici încotro se duc, că se preocupă tot atât de puțin de adevăratele scopuri și sunt cârmuiți la fel cu pișcoturi și prăjituri și vergi de mesteacăn, asta nu vrea s-o creadă nimeni, deși eu socot că e un lucru evident”. Acest citat, aparținând lui Goethe (prin gura eroului său Werther), este vechi de aproape 250 de ani. Cu toate acestea, parcă niciodată nu a fost mai actual decât acum.

Pe măsură ce ne apropiem de crucialul referendum pentru revizuirea Constituției, “pișcoturile și prăjiturile” se înmulțesc cu nemiluita. De la pișcotul “referendumul este inutil, de ce prăpădim banii?” la prăjitura “referendumul este doar o repetiție politică”, meniul cu gust de dulcegărie al propagandei LGBT promovat pe toate canalele media este din ce în ce mai consistent.

Despre ce nu se vorbește de către propaganda anti-referendum este de fapt cel mai important aspect: ce se va întâmpla dacă referendumul nu reușește? Dar rezultatul este simplu de prevăzut. În fapt, propaganda homosexuală va prinde aripi, pentru că mesajul va fi clar: majorității românilor nu le pasă de subiect, nu sunt convinși că își doresc ca familia să fie constituită prin căsătoria între bărbat și femeie. Ca atare, cu siguranță că nu mult după referendum vom asista la legalizarea căsătoriilor homosexuale (la început ca “parteneriat”, apoi ca și căsătorie “în toată regula”). Probabil că imediat după, vor urma adopțiile de către cupluri homosexuale.

Iată dar care este miza adevărată. Demersurile pentru referendum ne-au adus într-un moment crucial, în care suntem chemați să ne ridicăm la nivelul istoriei și, aș îndrăzni să zic, la nivelul curajului strămoșilor noștri. Și nu trebuie să ne dăm sângele ca la Posada, sau Rovine, sau la Podul Înalt, sau la Oarba de Mureș nu cu mult timp în urmă. Dar prin faptul acesta mic de a ștampila o hârtie este posibil să punem o stavilă îndelungată propagandei seculariste și infame care nu are alt scop decât schilodirea morală (și nu numai) a copiilor noștri.

Așa că să încercăm să lăsăm la o parte politica, măcar pentru aceste două săptămâni, amintindu-ne că, indiferent cine este președinte, prim ministru etc., datoria noastră principală este față de bunăstarea (îndeosebi morală) a copiilor noștri. Dacă o vom face, poate că și ei, la rândul lor, se vor gândi mai bine la copiii lor, când va fi vremea. Dacă nu, ne vom trezi cândva niște bunici buimaci, incapabili să înțeleagă ce se întâmplă cu copiii și nepoții lor. Și ne vom aduce aminte că a fost o zi în istoria României când puteam face ceva.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Daca Sinodul va tăcea, pietrele vor vorbi

152195_91042_sinodecumenicUna dintre primele îndatoriri ale oricărui credincios este să își cunoască credința. Să știe în Cine crede, să știe de ce crede, și nu în ultimul rând, să-și mărturisească această credință cu fermitate, fără ocolișuri. Căci, ne spune Mântuitorul fără echivoc, “de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 33).

Și mărturisim, în fiecare Dumnezeiască Liturghie, rostind cu toții într-un glas, Crezul, această minunată alcătuire a Sfinților Părinți care, prin Duhul Sfânt care i-a luminat în timpul primelor două Sinoade Ecumenice, l-au formulat odată pentru totdeauna, ajutându-ne și călăuzindu-ne pe noi în cunoașterea și mărturisirea fermă a credinței adevărate.

Dar nu este suficient să cunoaștem și să ne mărturisim credința doar în locașul sfințit. Mărturisirea noastră, credința noastră, este piatra pe care Mântuitorul a clădit Biserica Sa, iar noi, poporul dreptslăvitor, suntem păstrătorii și garanții acestei credințe.

Știm – am aflat din presă – că luna aceasta urmează să aibă loc Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei (pregătit de vreo 100 de ani). Nu este primul, nu este probabil nici ultimul. Dar este posibil să fie primul sinod pan-ortodox (adică la care să participe toate Bisericile Ortodoxe) care să nu mărturisească explicit, în primul rând, recunoașterea sinoadelor anterioare și a hotărârilor acestora.

Ca să înțelegem mai bine problema, trebuie precizat faptul că, deși sinoade există în toate Bisericile locale (cum este și Sinodul BOR), acestea nu au autoritatea să decidă în materie de credință. Atunci când se ivește o problemă fundamentală pentru Biserică, cum sunt în principal ereziile, Sinodul Ecumenic – adică universal – al Ortodoxiei este cel care poate hotârî în privința acesteia. Așa s-a procedat în Biserică în toate cazurile, începând cu Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50, continuând cu cele 7 Sinoade Ecumenice și terminând cu Sinoadele Ecumenice mai recente, din vremea Sfântului Fotie cel Mare și Sfântului Grigorie Palama. Aceste două sinoade mai recente, deși nu au fost proclamate ca “ecumenice”, au fost vitale pentru păstrarea dreptei credințe ortodoxe (respingând prin luminarea Duhului Sfânt ereziile și inovațiile catolice care începeau să se insinueze și în Biserica noastră).

 Principiul cel mai important al oricărui Sinod este însă nu prezența neapărat a tuturor Bisericilor, sau a unor anumiți episcopi, sau a unui anumit număr de membri. Există o altă prezență care este necesară. Aceasta este prezența Duhului Sfânt. Încă de la Sinodul Apostolic, Sfinții Apostoli se exprimau astfel: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). La fel au procedat toți Sfinții Părinți care le-au urmat, și realmente acesta este singurul motiv pentru care s-a păstrat dreapta credință, în ciuda unor vicisitudini care păreau de cele mai multe ori insurmontabile.

Iar Duhul Sfânt nu se contrazice niciodată. De aceea primul semn că un Sinod este ortodox este faptul că recunoaște explicit hotărârile Sinoadelor anterioare, care au definit credința în felul în care o trăim. De aceea, faptul că în documentele viitorului Mare Sinod Panortodox nu se recunosc în mod explicit hotărârile Sinodelor VIII și IX ecumenice, adică cele din vremea lui Fotie cel Mare și Grigorie Palama, este un prim semn că este posibil ca acest Sinod să fie un eșec lamentabil, cum au mai fost și altele, sinoade pe care istoria le-a reținut ca “tâlhărești”.

Faptul că cele două sinoadele menționate – care au combătut cu tărie, prin luminarea Duhului Sfânt, ereziile devastatoare ale catolicismului (mai ales cel din vremea Sfântului Grigorie Palama, care a dovedit erezia “harului creat”) – sunt ignorate, coroborat cu documentele – de o teologie îndoielnică și interpretabilă – legate de relațiile cu celelalte “biserici” – ne face să credem că nu se încearcă, la acest Mare Sinod, decât forțarea apropierii nesănătoase (fără dreaptă credință) de celelalte confesiuni, îndeosebi de Biserica Catolică.

Dar, în toate vremurile s-a încercat alterarea purității credinței ortodoxe prin felurite mijloace (erezii, presiuni politice, prigoane). Însă Cel care a spus că nici porțile iadului nu vor birui Biserica, a lucrat prin Duhul Său, prin sfinții Săi. De aceea este firesc să ne rugăm și să nădăjduim ca Duhul Sfânt să fie prezent și în acest Mare Sinod, și să ne povățuiască întâi-stătătorii către mărturisirea fără echivoc a Ortodoxiei. Altfel, dacă nu o vor face ei, o vom face noi, poporul credincios, după promisiunea Mântuitorului, că “pietrele vor vorbi”. Aceste pietre sunt aceleași care nu a primit nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florenta (1438-1439), nici înaintea acestuia Sinodul tâlhăresc de la Efes (449), sau Sinodul iconoclast din 754, și nici alte și alte încercări sinodale de deviere a dreptei credințe ortodoxe.

Să nu se amăgească nimeni. Poporul ortodox nu va primi decât un Sinod Ortodox, cu hotărâri ortodoxe, care să emane adierea de-viață-făcătoare a Duhului Sfânt. În lipsa acesteia, sinodalii nu se vor întoarce din Creta decât cu litere care ucid.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Copilul, în familia lui

Rubliov - Sfanta TreimeMultă discuție este acum despre familie, și înțelesul ei. Viziunea dominantă actuală, post-post-modernistă, este aceea conform căreia, precum casa nu este decât “o mașină de locuit”, familia nu este decât o situație de conjunctură care leagă – sau nu – doi oameni unul de celălalt. Multe sunt motivele pentru care s-a ajuns aici, dar ele fundamental se reduc la unul singur: de-sfințirea familiei, odată cu de-sfințirea omului.

Dar pentru un creștin, această viziune reprezintă culmea degradării ființei umane sociale. Pentru că, pentru noi (și pentru natura umană în fapt) familia nu este doar o conveniență socială, doar un spațiu de manifestare în comun a egoismului, ci este mult mai mult. Este împlinirea omului, care se transformă în familie din individ în persoană, care se îngrijește nu doar de sine, ci mai ales de ceilalți. Însă și mai important, familia este chip al Sfintei Treimi, împlinind cuvântul sfatului creator: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. În familie omul devine Om, la fel cum cele Trei Persoane dumnezeiești sunt Un singur Dumnezeu, având o singură ființă.

De aceea, credem noi, locul copilului în familie este evident: el o completează și o unește, devenind vehicol al dragostei ce se transmite în ea de la un membru la altul. Acesta este chipul în care Dumnezeu a gândit lumea și familia, zicându-le primilor oameni: “Creșteți și vă înmulțiți”. Înmulțirea nu presupune doar adăugarea oamenilor, ci și creșterea lor – în iubire și desăvârșire – nu doar a copiilor, ci a tuturor membrilor familiei.

Iată deci că pentru noi, principala nevoie a oricărui copil nu este hrana, sau căldura, sau “condițiile” de trai. Principala sa nevoie este dragostea părinților. Atunci când părinții își iubesc copiii, familia devine realmente chip al Sfintei Treimi; și de aceea nu există familie în care atunci când copilul este iubit, dragostea aceasta a părinților să nu se întoarcă înapoi către ei, conducând la o unire care trece dincolo de lucrurile firești ale acestei lumi.

Locul copilului este deci în sânul familiei sale. Nu este alt loc mai bun pentru el în lume, atâta timp cât între el și părinți este măcar un dram de iubire. Iată de ce orice acțiune care îl separă de dragostea părinților săi este nu mai puțin decât o crimă și un păcat împotriva Sfintei Treimi. Copilul separat brutal de dragostea părinților săi, din orice motiv, este o ca o floare dezrădăcinată, care curând își pierde parfumul și, dacă nu este reunită rapid cu pământul din care a fost luată, se transformă, putrezind, într-o materie informă și rău mirositoare.

Avocații viziunii moderne, care consideră că plinătatea stomacului este mai importantă decât plinătatea inimii, au aceste păreri pentru că ei nu au contemplat niciodată lumea prin ochii lui Dumnezeu ca să vadă că împlinirea ei nu este aici, pe acest pământ căzut, ci în viața veșnică oferită și re-oferită de Hristos. Ar înțelege atunci că cel mai important pentru copil nu este să mănânce corect, să aibă loc de joacă corespunzător, să fie curățat și spălat regulamentar. Toate acestea sunt bune, dar ele nu-l scot pe copil din lumea aceasta. Ca să treacă dincolo, are nevoie de dragoste: dragostea lui Hristos, reflectată mai ales la început prin dragostea părinților pentru el.

Și este adevărat că Hristos îi iubește în mod deosebit pe orfani, și că în suferința lor se regăsește și suferința Lui, cea mântuitoare. Dar nu cred că îi iubește prea mult totuși pe oamenii care îi fac pe copii orfani.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Sataniști și antihriști

150648_followers„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul… Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume… Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul” (1 Ioan 2, 18, 22; 4, 3; II Ioan 1, 7).

Sunt grele aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Ioan, și cu atât mai grele pentru cine nu are nicio legătură cu Duhul lui Hristos, adică cine nu este în Biserică. Mulți dintre noi se vor sminti probabil auzind cuvintele acestea azi, când lumea a devenit atât de „delicată”. Nimeni nu vrea să-și imagineze astăzi că poate fi numit cineva din „societate” satanist sau antihrist. E drept, Sfântul Ioan nu se adresează în epistolele sale societății, ci creștinilor, care știau și din predanie și din propria „cercetare a duhurilor” cine sunt acei antihriști. Noi însă, am pierdut o parte din înțelegerea acelor creștini, înaintași ai noștri, și n-ar strica să încercăm să ne lămurim, mai ales în acest ceas târziu, ce este un satanist.

Ca să aflăm aceasta, cel mai simplu este să privim la evenimentele din viața Mântuitorului, și să ne întrebăm: oare sinedriștii, adică cei care i-au dorit moartea lui Iisus, erau sataniști? Sau cei care strigau în piață, îmbătați de sânge, „răstignește-L, răstignește-L”, erau aceia sataniști? Chiar dacă nu se închinau explicit lui Satan, eu zic că erau sataniști. Pentru că prin ei s-a făcut voia diavolului. Și chiar dacă Mântuitorul s-a rugat pentru ei să fie iertați, că „nu știu ce fac”, aceasta nu i-a ferit de a cădea sub influența Satanei atunci, și majoritatea chiar și după învierea Mântuitorului.

Deci nu doar cel ce se închină explicit diavolului este satanist, dar toți cei care se pun în slujba lui chiar și fără să o știe, și aceia pot fi numiți fără nicio greșeală sataniști, la fel cum cei care fac și prin care se face voia lui Hristos sunt numiți fără nicio greșeală creștini.

Dar Sfântul Apostol Ioan nu îi numește sataniști, ci folosește un cuvânt și mai dur și poate de neînțeles pentru omul vremurilor noastre: antihrist. Ce este și ce înseamnă antihrist? Antihrist nu înseamnă, cum poate părea, doar cineva care se opune lui Hristos, ci și cineva care se substituie lui Hristos, care îi uzurpă locul. Și Sfântul Ioan îl numește pe antihrist: mincinos, duh, amăgitor. Dar cheia înțelegerii este cuvântul său: „orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist”. Iată deci că orice om (căci și omul e duh) care nu mărturisește pe Iisus Hristos (ca Dumnezeu întrupat), este antihristic. Căci cu ce înlocuiește acest om închinarea care I se cuvine lui Hristos? Rareori cu o închinare fățișă către diavol, dar deseori cu o închinare către propria ființă.

Închinarea către sine: plăcerile lumești, cumpărăturile exagerate care vădesc dorința de stăpânire, manifestarea tiranică a propriei voințe, lăcomia de toate felurile, orgoliul și mândria de sine, desfrânarea și, peste toate, ca o „în-cununare”, necredința. Oare cei care strigă mantra „vrem spitale nu catedrale”, cui se opun ei? Oare ei strigă aceste lozinci în duhul lui Hristos, oare fiindcă ard de dragostea de oameni strigă ei aceasta? Oare pentru că au în ei pacea lui Hristos, care „covârșește toată mintea”, acesta este motivul pentru care se dezlănțuie? Oare ce duh este, însă, al răzvrătirii, al răzbunării, al răutății și nu în cele din urmă, al manipulării? Oare nu este acela „tatăl minciunii” cum îl numește Mântuitorul pe diavol, oare nu este de fapt duhul lui antihrist?

Așa încât, dacă vine vremea să zicem lucrurilor pe nume, dacă vine vremea ca lumea aceasta să nu mai vadă în Biserică (deci în noi cei credincioși) decât un balast social, atunci este vremea să fim și noi deschiși și cuvântul nostru să fie după cum ne învață și Mântuitorul: „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” și să spunem deci cu tărie: nu doar cei satanizați sunt sataniști, nu doar cei ce se opun fățiș sunt antihriști, ci toți cei care propovăduiesc între creștini necredința și mentalitățile necreștine. Nu trebuie să ne amăgim, și nu trebuie să uităm profețiile făcute de sfinții noștri, că Antihrist va fi un aparent hristos, va fi filantrop, va curma sărăcia, va aduce pacea lumească și va fi adulat de tot globul. Să nu ne amăgim deci: dacă el va fi astfel și va face acestea, la fel trebuie să fie și „înaintemergătorii săi”.

Și este și în interesul lor să le spunem acestea franc. Poate măcar unii se vor trezi din rătăcirea lor, vindecându-se. Deci, dacă ești antihrist, trebuie să știi că nu ai fost destinat să fii astfel, ci din contră, căci tot omul a fost creat și trăiește acum nu pentru altceva decât pentru a fi „fiu al luminii”, „lumină a lumii”, în care nu este întuneric.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Necopii și nepărinți, acum și la Vaslui

150920_familie-vasluiAcești oameni nu au copii. Îmi imaginez că niciunul dintre nefericiții angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Vaslui, care au furat in toiul nopții, cu jandarmi și poliție, cei 9 copii ai familiei Munteanu din Dumești, nu au propriii copii. Este de neimaginat cum ar putea un părinte, în toate mințile, să dispună sau să participe la o faptă atât de mârșavă.

Nu, nu pot crede că au copii. Căci nu pot să-mi închipui un părinte care ar putea crede că i-ar fi mai bine copilului său dacă n-ar avea păduchi decât dacă n-ar avea părinți. Ce om în toate mințile poate contribui la un act atât de degradant? Orice familie săracă trebuie ajutată să iasă din sărăcie, iar nu să fie destrămată. Dar cu adevărat, s-a petrecut în cazul acestor oameni profeția Sfântului Antonie cel Mare, care spunea că “va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Este clar că cei nebuni sunt cei de la Protecția Copilului din Vaslui. Aceștia au pierdut nu doar măsura creștină, dreptarul evanghelic al iubirii aproapelui, dar au pierdut și înțelegerea psihologiei copilului. Ce poate fi mai traumatizant pentru copii decât să fie rupți de la sânul familiei lor? Până și animalele înțeleg nevoia copiilor de a fi cu părinții lor, mai mult decât orice. Să pierzi această înțelegere, crezând că poți înlocui părinții cu “familii adoptive” mai bogate, înseamnă mai mult decât să fii incompetent în a lucra în interesul copilului, înseamnă chiar să te apropii de pierderea calității de om.

Acești oameni nu au nici părinți. Cum s-ar putea uita în ochii propriilor părinți, după asemenea fapte? Părinților lor, care poate că s-au culcat nemâncați pentru ca ei să aibă ce să mănânce, care i-au vegheat și s-au rugat la căpătâiul lor când erau bolnavi, ce le pot spune ei, cum se pot justifica? Orice părinte, care este în toate mințile, jertfește totul pentru copilul său, și cere un singur lucru în schimb: să nu fie despărțit de acesta, sânge din sângele lui și cuget din cugetul lui și inimă din inima lui.

Ce să înțeleagă însă acești lucrători care nu au nici părinți nici copii? Știm ce înțeleg. Dacă am vrea să fim profunzi, am zice că înțeleg să asculte de tatăl minciunii. Iar dacă vrem să fim doar cotidieni, înțelegem că aceștia nu fac decât să se acordeze la duhul secularist al vremii. Acești nepărinți și necopii, angajați ai unui stat din ce în ce mai dezumanizat, nu au văzut în drama familiei Bodnariu din Norvegia (cărora li s-au răpit de către stat cei 5 copii) decât exemplul de urmat, fără milă, fără naționalitate, fără credință.

Știm însă care este sursa acestor abuzuri incredibile. De fapt, numai nouă, celor cu capul pe umeri, ni se par abuzuri. Pentru adepții filosofiei ce vine din “umanismul” secularizat apusean, aceste acțiuni sunt perfect normale. Pentru că această filosofie modernă învață – implicit dar și explicit, la vedere – că copiii nu sunt de fapt “ai părinților”, ci “ai statului”, părinții nefiind decât cei care i-au adus pe lume și care îi îngrijesc, momentan. Dacă părintele “nu corespunde” (și “a nu corespunde” poate însemna azi și a avea copilul păduchi sau a îngâna un cântec religios la școală), nu e problemă, se găsesc alții, cu bani, sau atei, numai buni de a prelua copiii altora. Din păcate este doar una dintre formele pe care le ia asaltul asupra familiei și, în ultimă instanță, asupra generațiilor ce vin.

Așadar, să ne rugăm și să îi și ajutăm pe cei în cauză să-și recupereze copiii furați de autoritățile statului. Și, mai mult, să facem tot ce putem să-i ajutăm pe cei din jur să conștientizeze că nu se pot culca pe-o ureche la gândul că suntem la adăpost de asemenea manifestări. De acum încolo, se pare, nu mai ducem o bătălie cu secularismul (statal sau ideologic) doar pentru sufletele copiilor noștri, ci și pentru viețile lor alături de noi. Se cuvine să fim buni păstori, unii față de alții, orice creștin față de cel de lângă el. Altfel, vom fi doar oi pierdute.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.