Necopii și nepărinți, acum și la Vaslui

150920_familie-vasluiAcești oameni nu au copii. Îmi imaginez că niciunul dintre nefericiții angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Vaslui, care au furat in toiul nopții, cu jandarmi și poliție, cei 9 copii ai familiei Munteanu din Dumești, nu au propriii copii. Este de neimaginat cum ar putea un părinte, în toate mințile, să dispună sau să participe la o faptă atât de mârșavă.

Nu, nu pot crede că au copii. Căci nu pot să-mi închipui un părinte care ar putea crede că i-ar fi mai bine copilului său dacă n-ar avea păduchi decât dacă n-ar avea părinți. Ce om în toate mințile poate contribui la un act atât de degradant? Orice familie săracă trebuie ajutată să iasă din sărăcie, iar nu să fie destrămată. Dar cu adevărat, s-a petrecut în cazul acestor oameni profeția Sfântului Antonie cel Mare, care spunea că “va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Este clar că cei nebuni sunt cei de la Protecția Copilului din Vaslui. Aceștia au pierdut nu doar măsura creștină, dreptarul evanghelic al iubirii aproapelui, dar au pierdut și înțelegerea psihologiei copilului. Ce poate fi mai traumatizant pentru copii decât să fie rupți de la sânul familiei lor? Până și animalele înțeleg nevoia copiilor de a fi cu părinții lor, mai mult decât orice. Să pierzi această înțelegere, crezând că poți înlocui părinții cu “familii adoptive” mai bogate, înseamnă mai mult decât să fii incompetent în a lucra în interesul copilului, înseamnă chiar să te apropii de pierderea calității de om.

Acești oameni nu au nici părinți. Cum s-ar putea uita în ochii propriilor părinți, după asemenea fapte? Părinților lor, care poate că s-au culcat nemâncați pentru ca ei să aibă ce să mănânce, care i-au vegheat și s-au rugat la căpătâiul lor când erau bolnavi, ce le pot spune ei, cum se pot justifica? Orice părinte, care este în toate mințile, jertfește totul pentru copilul său, și cere un singur lucru în schimb: să nu fie despărțit de acesta, sânge din sângele lui și cuget din cugetul lui și inimă din inima lui.

Ce să înțeleagă însă acești lucrători care nu au nici părinți nici copii? Știm ce înțeleg. Dacă am vrea să fim profunzi, am zice că înțeleg să asculte de tatăl minciunii. Iar dacă vrem să fim doar cotidieni, înțelegem că aceștia nu fac decât să se acordeze la duhul secularist al vremii. Acești nepărinți și necopii, angajați ai unui stat din ce în ce mai dezumanizat, nu au văzut în drama familiei Bodnariu din Norvegia (cărora li s-au răpit de către stat cei 5 copii) decât exemplul de urmat, fără milă, fără naționalitate, fără credință.

Știm însă care este sursa acestor abuzuri incredibile. De fapt, numai nouă, celor cu capul pe umeri, ni se par abuzuri. Pentru adepții filosofiei ce vine din “umanismul” secularizat apusean, aceste acțiuni sunt perfect normale. Pentru că această filosofie modernă învață – implicit dar și explicit, la vedere – că copiii nu sunt de fapt “ai părinților”, ci “ai statului”, părinții nefiind decât cei care i-au adus pe lume și care îi îngrijesc, momentan. Dacă părintele “nu corespunde” (și “a nu corespunde” poate însemna azi și a avea copilul păduchi sau a îngâna un cântec religios la școală), nu e problemă, se găsesc alții, cu bani, sau atei, numai buni de a prelua copiii altora. Din păcate este doar una dintre formele pe care le ia asaltul asupra familiei și, în ultimă instanță, asupra generațiilor ce vin.

Așadar, să ne rugăm și să îi și ajutăm pe cei în cauză să-și recupereze copiii furați de autoritățile statului. Și, mai mult, să facem tot ce putem să-i ajutăm pe cei din jur să conștientizeze că nu se pot culca pe-o ureche la gândul că suntem la adăpost de asemenea manifestări. De acum încolo, se pare, nu mai ducem o bătălie cu secularismul (statal sau ideologic) doar pentru sufletele copiilor noștri, ci și pentru viețile lor alături de noi. Se cuvine să fim buni păstori, unii față de alții, orice creștin față de cel de lângă el. Altfel, vom fi doar oi pierdute.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Tragedia care ne-a făcut mai răi

150411_club-colectivPărintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan şi el însuşi fără îndoială sfânt, le mărturisea ucenicilor săi experienţa trăită de el după Primul Război Mondial, spunându-le că, după marea catastrofă, omenirea nu a mai avut acea aşezare, acea pace, acea linişte pe care o avusese înainte. Şi ulterior, spunea părintele Sofronie, după Al Doilea Război Mondial simţul tragic şi deznădejdea au crescut şi mai mult. Se pare că, în ciuda aparenţelor, tragediile nu ne fac mai buni, ci mai răi.

Desigur, nouă, celor ce „ne solidarizăm”, ni se pare că devenim dintr-o dată mai buni, luând parte la suferinţa celor suferinzi, fie ei victime sau rude ale lor. Dar, neavând bunătatea în noi ca pe ceva organic, ca pe ceva ce am câştigat într-o luptă de zi cu zi, după puţină vreme acest sentiment dispare. Şi începem să „ne indignăm”. Pentru că trebuie să găsim vinovaţi. Pentru că avem nevoie ca toată suferinţa pe care am simţit că alţii o suferă să fie din vina cuiva, ca să ne putem satisface, de fapt, dorinţa de răzbunare.

Dacă dorinţa de răzbunare este ceva firesc în om (nu şi creştinesc), ceea ce vedem că se întâmplă în zilele acestea depăşeşte acest sentiment am spune natural. Pentru că, constatăm, oamenii nu mai doresc să se răzbune doar pe cei vinovaţi de tragedie în mod direct (organizatori, administratori, autorităţi competente), ci şi pe cei pe care îi detestă şi dispreţuiesc deja în sinea lor. Aşa se ajunge să fie blamaţi, spre exemplu, preoţii; sau catedrala.

Revenind la felul în care am devenit mai răi după tragedie, aceasta se poate observa cu ochiul liber la toţi cei neimplicaţi direct: în primul rând, toţi am devenit mai mânioşi şi mai agresivi. Cuprinşi de o „indignare proletară”, ne-am reamintit tot ce „trebuia” să ne reamintim ca să ne alimentăm mânia: politicienii, sistemul medical, şpăgile, dar şi: patriarhul, Biserica, preoţii, chiar şi ora de religie. Ce nu ne-am amintit însă: că avem o responsabilitate cotidiană faţă de cei de lângă noi, mai ales faţă de copiii noştri. Nu ne-am amintit că de fapt nu ne-a păsat de ei lăsându-i să-şi desfăşoare activităţile „de noapte” în locuri sordide pe care noi nu le ştim, nu ne-am amintit că nu i-am învăţat să se ferească de pericole de acest fel, nu ne-am amintit, în fond, că de fapt nu ne pasă de alţii, căci chiar vecinul de scară nu ne este decât un străin.

După ce va trece toată această emoţie colectivă care contribuie şi mai mult la zăpăcirea minţilor celor deja zăpăciţi de avalanşa de informaţii şi lipsa unui punct de sprijin, ne vom aminti oare ceea ce este important? Că a fi uman înseamnă în primul rând să vezi în cel de lângă tine pe fratele tău, că ai faţă de el o responsabilitate pe care nu poţi s-o arunci în cârca altora fără ca tu însuţi să-ţi pierzi umanitatea şi şansa de a fi bun cu adevărat?

Mi-e teamă însă că, înrăiţi de durerea pe care nu o com-pătimim, nu ne vom aminti acestea, ci vom continua să perpetuăm în mintea noastră aceleaşi stereotipuri ideologice care ni se vâră, de multe zeci de ani, înaintea ochilor. Orbiţi de ele şi nemaivăzând întunericul propriilor noastre suflete, nu facem din păcate decât să alimentăm, şi cu această tragedie, focul propriilor patimi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Noua judecată a lui Iuda sau Biserica, la bani mărunți

150243_tradarea-lui-iuda-detaliu„Eu Biserica o supra-ordonez Statului”, spunea Petre Țuțea în celebrul său interviu cu Vartan Arachelian. Și nu are cum să fie altfel, pentru orice creștin. Că doar nu despre Stat spunea Hristos că porțile iadului nu-l vor birui, și nu pentru întemeierea Statului S-a jertfit El pe Cruce. Biserica are întemeierea Jertfei Mântuitorului, și deci participă, de atunci, la eternitatea Lui. Iar Statul este doar o întemeiere umană, și nu a fost niciodată mai mult, nici măcar în vremea când capii lui erau unși de Biserică și „episcopi pentru cele dinafara Bisericii” (cum se considera împăratul Constantin cel Mare).

Pentru ce, atunci, se simte datoare Biserica Ortodoxă Română să răspundă părtinitoarelor și deșănțatelor „analize” ale așa-numitelor instituții mass-media (cum ar fi, de exemplu, ziarul Adevărul sau televiziunea Antena 1)? Căci acelea nu își întemeiază părerile și tribulațiile pe credință sau măcar pe grija pentru oameni. Ele își întemeiază aceste păreri fie pe interese (cum ar fi discreditarea Bisericii), fie chiar pe iubirea de bani (si de rating). Cum s-ar spune, aprigii „judecători” ai Bisericii sunt apologeții nu ai credinței și ai lui Hristos, ci ai lumii, ai lumii dragostei de pântece și iubirii de arginți. Simplificând lucrurile la maximum, Iuda îl judecă pe Hristos.

Împotriva lui Iuda nu a fost nicio apologie. Hristos nu S-a justificat înaintea apostolului căzut, ci a încercat să-l îndrepte pe acela, arătându-i că „împărăția Lui nu este din lumea aceasta”. La fel, si în cazul Bisericii azi, ea trebuie să arate că împărăția ei nu este din lumea aceasta, și că de fapt ea însăși nu este din lumea aceasta. Când spunem: „Capul Bisericii este Hristos”, aceasta nu trebuie să rămână o vorbă goală, căci această afirmație se cere mărturisită, nu doar enunțată. Altfel, am eșuat față de Hristos, am eșuat ca și creștini.

Ce trebuie să audă de la noi lumea actuală este că nu împărtășim căile ei. Și să știe că, pe măsură ce ea, lumea, se face din ce în ce mai nesimțită și mai închistată în materialismul ei, noi ne vom face mai simțitori față de har și mai ne-materialiști; că ne putem descotorosi de banii ei oricând, că pe noi nu ne-a chemat Hristos să fim contabili și cenzori, ci „lumină a lumii” și „dumnezei prin har”, „părtași dumnezeieștii firi”, nimic mai puțin.

Aceasta este și perspectiva cu care Hristos l-a confruntat pe Iuda. Iuda ar fi vrut de la Mântuitorul ca Acesta să fie ceva mai pragmatic, cu o atitudine ceva mai corespunzătoare, mai atent la mijloacele materiale. Chiar dacă Mântuitorul înmulțise în fața lui de două ori pâinile și peștii până când se săturaseră mii de oameni, Iuda tot nu s-a putut abține să nu-L certe pentru că a lăsat-o pe Maria să-i ungă picioarele cu mir. În fața lui se petrecea ungerea de îngropare a Mântuitorului (El i-a și spus-o), dar Iuda nu vedea decât banii „risipiți”.

La fel petrece, dar, și lumea actuală. În fața ei se derulează istoria mântuirii. Unii se sfințesc și izvorăsc lumină din lumina lui Hristos, alții se învârtoșează în păcate și patimi. Se pare că lumea, mai ales la acest sfârșit de veac, îi iubește mai mult pe cei din urmă. Nu se cade dar ca Biserica să se lase judecată de iubitorii de patimi; din contră, Ea este cea căreia Hristos i-a dat judecata lumii, prin sfinții Ei.

Să nu ne tulburăm dar când lumea ne numește hoți, profitori, avari, desfrânați, tâlhari. Ca și avva din Pateric, să ne tulburăm doar atunci când vom fi numiți eretici, căci chiar de avem toate păcatele, nu ne-am despărțit de Mântuitorul, și de aceea „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere»”.

Biserica este prin ea însăși mărturisitoare. Nu poate fi altfel, căci atunci ea încetează a mai fi Biserica lui Hristos. Deci chiar dacă nu putem să nu ne folosim de bani, să nu cedăm ispitei de a crede că aceștia sunt ceva important. Lumea vrea ca Biserica să vorbească de bani pentru a o face să nu vorbească de altceva, sau mai bine zis de Altcineva. Dar, oricât s-ar strofoca, nu vor reuși nici aceste „porți ale iadului” să o biruiască, în veci.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Jurnalul unui pelerinaj în Valea Plângerii. Partea a II-a

Pictura cu Cina cea de Taina din Catacombele Sfintei Domitilla din Roma (sec. IV)
Pictura cu Cina cea de Taina din Catacombele Sfintei Domitilla din Roma (sec. IV)

Roma

Precum Sfântul Apostol Pavel în Atena, căruia “i se îndârjea duhul în el, văzând că cetatea este plină de idoli”, călătorul ortodox în Roma poate fi supus unei trări similare. Și aceasta nu în legătură cu obiectivele păgânești – acelea aparțin unei istorii încă nerepetate – ci în legătură cu cele creștinești.

Vatican

Asaltul turistic nu poate începe altfel decât cu Vaticanul, locul unde se găsește mormântul Sfântului Apostol Petru, deasupra căruia a fost construită cea mai mare catedrală a creștinătății. Dar înainte de a ajunge acolo, trebuie întâi să treci de “hoardele” de ghizi și agenți turistici care te asaltează din toate direcțiile rostind ca pe o mantră nesfârșită expresia “Skip the line” (este vorba de coada de așteptare de la Muzeul Vaticanului). Odată depășite aceste obstacole, ajungi în Piața Sf. Petru. Acolo poți admira imensitatea pieței, fațada incredibil de mare a Bazilicii San Pietro și statuile papilor care decorează giganticele colonade care înconjoară piața. Apoi, fiindcă totul aici este gigantic, te așezi la uriașa coadă de intrare în bazilică. Aceasta pentru că, înainte de a intra, autoritățile Vaticanului trebuie să se asigure că n-ai venit să pui o bombă, așa că trebuie să fii verificat ca la aeroport.

Intrând în bazilică, realizezi că aceasta este într-adevăr enormă, aproape nepământeană în dimensiunile ei. Unele din capelele laterale par să fie mai mari decât Catedrala noastră Patriarhală. Este gigantic, nu pare să fie însă și grandios. O forfotă nesfârșită dă spațiului o ciudată senzație de gară decorată cu artă religioasă apuseană. Parcă n-ar fi o catedrală, ci doar o realizare arhitectonică ieșită din comun.

Ce ar fi ieșit din comun, ar fi să simți că ești în locul unde Sfântul Apostol Petru a fost răstignit, pentru dragostea lui Hristos, cu capul în jos. Nimic nu pare să îți sugereze așa ceva. Moaștele Sfântului Petru nu sunt aici, poate nu au fost niciodată. “Aici nu e loc de pelerinaj, doar de turism”, parcă șoptesc pereții și coloanele goale.

Într-un culoar lateral, pe o placă mare, de marmură, sunt trecuți toți papii Romei. Lista începe cu un nume mai mare decât toate celelalte. Poate că, pentru Vatican, această menționare a Sfântului Petru ca episcop prezumtiv al Romei este mai importantă decât realitatea martiriului său.

Cealaltă “atracție” a Vaticanului este reprezentată de Muzeu, aflat inevitabil la capătul unei linii nesfărșite de turiști. Înăuntru, unul dintre marile muzee ale lumii, constituit în mare parte din colecțiile imense adunate de papi de-a lungul secolelor.

Săli imense cu nenumărate obiecte de artă. În mare majoritate, exponate aparținând lumii păgâne, dar asortate cu artă mai recentă, creștină. Pe drum, Capela Sixtină (este ironic, într-un fel, dacă te gândești că este vorba de o capelă într-un muzeu, adică o capelă exponat).

Muzeul Vatican face parte din Valea Plângerii însă pentru un singur motiv major, și anume acela că, deși te afli într-un palat care face parte dintr-un stat creștin prin definiție, referința la credința creștină este aproape inexistentă (în afara multelor exponate care au de-a face cu papalitatea). Există un mic muzeu creștin care este aproape un fel de glumă. O singură sală, după trecerea din Capela Sixtină, cu câteva exponate puse mai mult la grămadă, majoritatea fără nicio relevanță. Aproape nimic din istoria veche a creștinătății Romei, orașul martirilor care s-au războit cu autoritatea imperială și au învins. În Vatican, aproape nicio referință la memoria martirilor. Săli peste săli cu tablouri cu papi, cu statui păgânești, cu zeități egiptene, chiar și o mare sală separată cu trăsurile și mașinile papilor. Dar pentru Sfinții Petru și Pavel, Ignatie al Antiohiei, Clement Romanul, Perpetua și Felicitas, Nereus și Achila și miriadele de sfinți, martiri și mărturisitori, nimic sau aproape nimic.

Colloseum

Intrând în Colloseum, parcă poți vedea cu ochii minții și parcă poți simți cu ochii duhovnicești faptul că în niciun loc de pe pământ nu pare să fi fost atât de evidentă încrâncenearea luptei dintre puterea lumească și împărăția duhovnicească. Aflat la câtiva pași de colina palatină, centrul puterii imperiale, Colosseumul a fost locul unde, deși zdrobiți de colții fiarelor sau arși în foc, martirii s-au luptat cu această putere lumească titanică și au învins.

Cum au învins? Intrând în giganticul amfiteatru, nu se poate să nu te stăpânească această întrebare. Cum, când pe băncile imensei arene erau zeci de mii de romani care vroiau să vadă doar sângele lor țâșnind, când împăratul cățărat pe locul său pământesc de onoare se delecta trimițând pe cei mai sfinți oameni la moarte ca pe un sport, cum reușeau ei, care erau ținuți în temnițe împreună cu animalele, ei înșiși nefiind mai mult decât niște animale pentru cei care îi stăpâneau, cum au izbutit ei să nu se îndoaie în fața acestei zdrobitoare puteri lumești? În această arenă, în care ochii turiștilor nu văd deseori decât ziduri goale și pietre care nu spun nimic, în această arenă nu s-au luptat martirii cu fiarele sau cu torționarii lor. Ei nu erau făcuți pentru o luptă atât de mică. Ei s-au luptat direct cu împărații, cu puterea și fala lor lumească, chiar în fieful acestora. Și au învins.

Vaticanul, după cum am văzut, pare să fi uitat aceasta. Nădăjduiam că în Colloseum, altarul de jertfă al atâtor și atâtor martiri biruitori, voi vedea amintirea biruinței lor undeva printre acele pietre fără viață. Ca de atâtea ori însă, m-am înșelat. Doar o cruce de fier și o inscripție este tot ce amintește de faptul că marele amfiteatru nu mai este în mâna unor păgâni. În rest, faptele împăraților păgâni care au dorit să-i zdrobească și să-i îngroape pe martiri pe și sub pietrele acelea sunt continuate cu succes de actualii stăpânitori lumești, care alungă acum nu trupurile de acolo (poate că or mai fi ceva moaște amestecate cu oase de animale pe sub zidurile acelea, cam ca la noi la Aiud), ci duhurile lor, pe care parcă nu le suferă a le strica atmosfera “istorică”, generatoare de mare profit. Poate acesta este motivul pentru care în Colloseum nu găsim un muzeu al martirilor creștini, ci un muzeu al istoriei păgâne a lumii. Martiriul nu vinde, păgânismul o face – am văzut aceasta inclusiv la Vatican.

San Clemente

În apropierea Colloseumului, la câteva sute de metri, se află biserica San Clemente. Numele ei vine de la Sfântul Clement Romanul, unul dintre primii papi ai Romei, ucenic al Sfinților Apostoli. Moaștele sale se află aici, aduse în secolul IX de Sfântul Chiril (fratele Sfântului Metodie). Din acest motiv, una dintre capelele bisericii are hramul Sfântului Chiril. Poate cel mai impresionant este faptul că aici sunt găzduite moaștele Sfântului Ignatie al Antiohiei, cel care a murit martir chiar în Colloseum, în anul 107.

Din păcate, nici moaștele Sfântului Clement, nici cele ale Sfântului Ignatie, nu sunt puse la închinare, ci sunt ținute în altarul bisericii. Se pare că închinarea la sfintele moaște nu este bineplăcută în Roma, poate pentru a nu expune deosebirea dintre moaștele sfinților vechi – ortodocși – și așa-zisele moaște ale “sfinților” recenți.

În fine, deși întristat de acest neajuns, am decis să cumpăr biletul de acces către zona “arheologică” a bisericii. Dedesubtul prezentei biserici se află biserica veche, din secolul IV, care a fost converită dintr-o o casă care a aparținut unui creștin din secolul I, folosită ca loc de adunare și rugăciune pentru primii creștini. Așadar am putut intra în locul în care se adunau primii sfinți ai bisericii din Roma, locul unde poate predicau chiar Sfinții Apostoli.

Dedesubtul acestei biserici vechi însă, se află un fost mithraeum, adică un sanctuar dedicat zeului Mithra, împreună cu o școală de mithraism, unde probabil erau școliți sacerdoții păgâni. Acest mithraeum, împreună cu întreg subsolul, au fost umplute cu pământ de către constructorii bisericii din secolul IV. Odată cu această construcție, acei creștini au îngropat și urmele păgânismului. Din păcate însă, ele au fost scoase la suprafață acum și sunt expuse pentru vizitare – și “apreciere” – tocmai de către urmașii acelor creștini, pentru care vasăzică aceste simboluri păgânești nu mai constituie urâciune.

Catacombele

În basmul nostru, “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Făt-Frumos, după ce ajunge în Valea Plângerii, stăpânit de dorul sfâșietor al părinților, al obârșiei sale pe care o uitase, face drumul înapoi. Ajungând acasa, nu mai găsește decât mormintele acestora.

Trecând prin Valea Plângerii, am ajuns și eu la mormintele părinților noștri. Nu erau acolo unde erau miile de turiști, sutele de ghizi și echipele de securitate. La fel ca și acum, mormintele creștine nu erau în preajma locurilor păgâne. Acolo, creștinii nu erau bineveniți.

Dacă fugi deci de obiectivele “căutate” (lumesc), poți ajunge la obiectivele căutate de creștini. Și deoarece creștinii nu erau bineprimiți în Roma antică, pentru a le găsi mormintele trebuie să ieși din orașul vechi, să mergi spre periferie, acolo unde creștinilor le era permis să se îngroape.

Catacombele sunt deci cimitirele creștinilor care, din lipsă de bani, au decis să-și construiască cimitirele nu orizontal, ca astăzi, ci vertical, în jos, în adâncul pământului. Sunt multe catacombe în Roma, dar nu multe se pot vizita (multe nici nu sunt explorate). Am ales să vizitez Catacombele Sfintei Domitilla din trei motive: sunt cele mai vechi (sec II-IV) și mai extinse, conțin încă morminte nedeschise, și în aceste catacombe se găsește o bazilică subterană din secolul IV.

Turul – printr-o mică secțiune a catacombelor – nu durează mai mult de jumătate de oră, dar este suficient pentru a înțelege că ai ajuns într-un loc cu totul și cu totul special. Mergând pe culoarele care trec printre mormintele săpate în piatră, ai senzația că mergi prin istorie. Pe pereți vezi scrijelituri creștine, cu simboluri despre care numai ai citit că se foloseau de către primii creștini. Peștele, monograma lui Hristos, și bineînțeles Crucea, toate zgâriate, cu două mii de ani în urmă, în întunericul subpământean în care au fost forțați să-și odihnească morții.

Bazilica subterană a fost construită în secolul IV chiar pe mormintele sfinților Nereus și Achila, care au fost îngropați acolo. Au fost și mulți alți sfinți îngropați în catacombe, nenumărați și neștiuți, și trecând pe lângă mormintele încă nedeschise nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva treci, închinându-te, pe lângă trupul unui sfânt, îngropat acolo la rândul lui de alți sfinți.

Într-o mică absidă, un mormânt al unui creștin mai bogat. Se vede din materialele folosite, dar și din pictura superbă și atât de impresionantă. Sfinții Petru și Pavel, pictați pe peretele de deasupra mormântului. Iar pe cupola micii abside, Mântuitorul Însuși împreună cu Soborul Sfinților Apostoli. Ce încheiere mai bună pentru această călătorie, decât să descoperi, în adâncul pământului, la căpătâiul unui creștin din primele veacuri, pe Sfinții Petru și Pavel, împreună, nedespărțiți, așa cum au rămas la noi, în Ortodoxie. Văzându-i nedespărțiți, împreună cu Mântuitorul și Soborul Sfinților Apostoli, în acea pictură cu totul canonică, pe pereții unui mic mormânt din străfundul pământului roman, am înțelesc că am ajuns acasă, acolo unde trebuia, acolo unde timpul nu are relevanță atâta vreme cât este Hristos cel care îl transfigurează și care ne unește pe noi, de acum, cu ei de atunci.

La periferia Romei, ca și creștinii primilor veacuri, în străfundul pământului, întorcându-mă din Valea Plângerii am descoperit, la fel ca Făt-Frumos, memoria. Memoria Ortodoxiei în pământul Apusului.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Jurnalul unui pelerinaj în Valea Plângerii

Jurnalul unui pelerinaj în Valea PlângeriiAtunci când călătorești spre vestul Europei, nu se poate să nu observi diferențele. Pentru mulți diferențele, sunt “în bine”: oamenii sunt mai “civilizați”, mai calmi, străzile sunt mai bune, clădirile sunt mai frumoase, orașele mai armonios dezvoltate. Într-un cuvânt, parcă ar avea tot ce ne lipsește nouă.

Aceasta este, bineînțeles, perspectiva cea mai facilă și cea mai evidentă, cea lumească, care se oprește în general asupra aspectelor care “bucură ochiul” sau care au legătură cu confortul vieții de zi cu zi.

Când ne interesează însă aspectele nelumești, duhovnicești, situația se schimbă dramatic. Pentru un creștin, călătoria în occident poate fi ca un fel de pelerinaj prin Valea Plângerii. În rândurile de mai jos am încercat să vă împărtășesc experiența mea recentă prin două vechi orașe creștine – Veneția și Roma.

Prima parte. Veneția

Iubitor de artă, dar mai ales de bogății, orașul pe apă este cu siguranță un obiectiv de ne-ratat. După cum se știe astăzi, Veneția s-a îmbogățit decisiv după ce dogele orașului, în colaborare cu papa, au pus la cale cucerirea și jefuirea Constantinopolului prin intermediul celei de a patra cruciade.

Bazilica San Marco

Numele bazilicii vine de la actualul protector al orașului, Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu. Ne putem întreba ce legătură are Sfântul Marcu, despre care știm că a predicat în Egipt, cu Veneția din Italia. Răspunsul este simplu: în anul 828 negustorii venețieni au furat moaștele Sfântului Marcu din Alexandria. Pentru a pecetlui această faptă de onoare, dogele a dispus construirea actualei bazilici.

Știind deci această istorie, nu vei fi foarte șocat să afli că, pentru o sumă modică ai șansa de a accede în “tezaurul” acestei biserici. În prima cameră a tezaurului, ai ocazia să admiri o parte din trofeele altei mare fapte “onorabile”, cucerirea Constantinopolului. Marea parte a exponatelor acestui tezaur sunt obiecte de cult “aduse” din orașul lui Constantin (“adus” este un eufemism, bineînțeles că nu găsești nicăieri cuvântul “jaf” sau “fratricid”).

Însă în cea de a doua cameră a tezaurului am trăit una din cele mai îngrozitoare experiente duhovnicești. Este un fel de “cameră a relicvariilor”. Grozăvia vine din faptul că raclele nu sunt goale; în acea cameră moaștele sunt puse în vitrină, la grămadă, în cutiuțele lor sfinte pe care nici nu poți citi numele sfinților. La grămadă: mâini, degete, oase, cruci cu lemnul Sfintei Cruci în ele, toate expuse ca niște curiozități. Povestea pe care ne-o spun ele este teribilă. În loc de închinare, ele sunt folosite ca atracție turistică. Ele nu sunt astfel doar necinstite, dar parcă sfinții ar fi fost întemnițați a doua oară, de această dată într-o biserică “creștină”.

Și ca să încheiem cu bazilica San Marco, mai trebuie menționat că, pentru o sumă ceva mai mare decât la tezaur ai posibilitatea de a accede pe terasă, unde poți admira “Caii Sfântului Marcu” (în realitate, sunt “Caii lui Constantin” – statuile a 4 cai, care în anul 1204 au fost “aduși” de dogele Veneției din hipodromul din Constantinopol). Foarte revelator, aș zice.

Catedrala din Torcello

Pe una din insulele lagunei venețiene, se află o catedrală ce datează dinainte de schismă. Se numește “Santa Maria Assunta” și este în fapt o veche bazilică bizantină din secolul VII ce conține cele mai vechi mozaicuri din regiune (sec. X-XI). Intrând în această biserică, poți realiza – vizual – modificările majore petrecute în occident după schismă. Aceasta pentru că, deși biserica este catolică și a fost renovată pe parcurs, este foarte familară. În primul rând, pictura este totalmente bizantină, adică plină de icoane, nu de tablouri. În al doilea rând, un aspect interesant, cupola altarului seamănă foarte mult cu cea din bisericile ortodoxe, pe ea fiind un superb mozaic din secolul XI ce o înfățișează pe Maica Domnului.

Dar cum mi-a fost dat ca în această călătorie să surprind multe aspecte revelatoare, nici această vizită nu a fost lipsită de un eveniment de acest tip. Înainte de a cumpăra biletul de acces în bazilică, am citit la intrare un anunt care informa turiștii de faptul că în acea zi, la ora 12, se va desfășura în catedrală o misă (liturghie catolică). Întrucât mai erau doar câteva minute până atunci, m-am întristat, gândindu-mă că din acest motiv nu voi mai putea vizita catedrala. Spre surpriza mea însă (nu știu dacă m-am bucurat sau nu), afișul menționa faptul că turiștii nu trebuie să fie îngrijorați, programul de vizitare nu va fi afectat în niciun fel. Cu alte cuvinte, slujitorii vor avea grijă să nu deranjeze turiștii deturnând biserica de la obiectivul ei principal. Și chiar așa s-a și petrecut. Fiind înăuntrul catedralei în vreme ce se apropia ora respectivă, am putut vedea cu câtă delicatețe se pregăteau slujitorii de o misă cât mai tăcută cu putință.

Veneția are multe obiective religoase. Multe catedrale și bazilici – practic în fiecare piațetă găsești una. Vizitând însă orașul plutitor mi-am dat seama repede că nu am suficienți bani încât să pot intra în ele.

(va urma – Roma)

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Scârbit de Europa

148938_gay-europe-lgbtConchita Wurst este poate cel mai simptomatic simbol (sau cel mai simbolistic simptom) al realităţii europene actuale. Mai mult, este, din nefercire, imaginea pe care acest continent şi-a ales-o să-l reprezinte. Este un veritabil chip, adică icoană, a fiinţei europene moderne. Mă gândesc chiar că, dacă ar fi trăit pe vremea lui Lot, ar fi făcut parte din delegaţia cetăţenilor din Sodoma care cerea, desigur cu spirit civic şi egalitar, sodomizarea îngerilor.

La ora la care scriu aceste rânduri, chipul hâd al acestui simbol se proiectează prin televiziune în casele familiilor din întreaga Europă. Mai trist este că acesta este promovat chiar şi de însăşi televiziunea noastră naţională, aceasta punând şi ea umărul la şubrezirea continuă a înţelesului natural al familiei şi al omului în general.

Cum s-a ajuns aici? Istoria este bineînţeles lungă, şi are a face cu apariţia în occident a umanismului, consecinţă a dispariţiei Duhului Sfânt din Biserica de Apus, biserică-stat care şi-a transformat teologia într-o simplă speculaţie filosofică. Odată ce a eşuat în latura sa teologică, Biserica a fost uşor împinsă, în decursul veacurilor, la periferia preocupărilor reale ale omului. Odată cu apariţia modernităţii, după Revoluţia Franceză, dispariţia lui Dumnezeu din viaţa occidentală a avansat fără întrerupere până azi. În fapt, nu asistăm la nimic nou, nu suntem martori decât la acutizarea sau desăvârşirea ateizării societăţii occidentale, pentru care dreptul la egoism este fundamental mai important decât orice principiu moral.

În acest context, de ce ne grăbim să îmbrăţişăm „valorile europene”? Mai mult, de ce aceste „valori europene” ne sunt fâlfâite pe sub nas ca un fel de ideal uman suprem? Care sunt aceste trâmbiţate „valori europene” la măsura cărora ni se spune că suntem prea retrograzi în gândire să ne ridicăm? Pentru o minimă înţelegere, haideţi să le recapitulăm puţin: evident, homosexualitatea, fără de care nu mai poate fi imaginată nicio societate avansată; apoi, imediat, căsătoriile homosexuale – idealul social suprem. Avortul este un drept câştigat „cu sânge”. Manifestarea neîngrădită a sexualităţii – aici deja nu mai încape discuţie, de aceea este imperativ să adoptăm sexualizarea copiilor (mă iertaţi, „educaţia sanitară”). În curând vom avea ocazia să vorbim făţiş, să facem dezbateri şi schimb de opinii – „civilizat”, nu-i aşa? – pe tema legalizării pedofiliei şi a infanticidului (dacă pare exagerată această perspectivă, să ne gândim că Universitatea din Bucureşti a decis acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer, celebru promotor al avortului şi infanticidului).

Mai sunt şi alte valori? Desigur, entuziaştii pro-europeni se vor grăbi să indice: morala creştină, caritatea, arta europeană, justiţia socială etc. Desigur, acestea au murit de mult, în continentul Lumii Vechi la fel ca şi în Lumea Nouă. Nu mai sunt decât umbre şi, pe alocuri, enclave. Să nu ne amăgim: Hristos S-a întors în vest în catacombe. Dacă ne mai jucăm mult de-a „contextul european” şi la noi, putem să ne apucăm de pe acum de săpat propriile galerii.

Europa, pentru mine, se aseamănă tot mai mult cu personajul mitologic de la care îşi ia numele. Este fecioara răpită şi sedusă de Zeus care, în fond, o transformă într-una din amantele sale. Aşa e şi Europa astăzi: sedusă de urâciunea păcatului ambalat frumos şi mirosind a flori parfumate, precum taurul în care se deghizase Zeus.

În spatele ambalajului însă, în spatele cuvintelor reinventate şi a noului civismul „cavaleresc” european se află acelaşi conţinut străvechi, aceeaşi păcătoşenie grotescă, acelaşi ispititor care înveleşte absurdul în staniol strălucitor dar până la urmă subţire şi străveziu. Şi pare că acest „tată al minciunii” începe să lucreze în Europa din ce în ce mai făţiş, manifestându-şi influenţa şi puterea din ce în ce mai tiranic. Puterea şi influenţa lui nu se bazează însă decât pe păcat, pe păcătoşenia oamenilor, pe patimile lor pe care le speculează, cum a făcut întotdeauna.

În aceste condiţii, nu mi-e teamă să spun că mă oripilează orice naţiune – sau continent – care se îmbracă cu nonşalanţă în veşmântul păcatului – şi mai ales al desfranarii. Şi de aceea, cu tristeţe mă declar scârbit de Europa.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Rana

patimiÎn trupul lui, rana se deschisese, prin loviturile de bici pe care le aplicau cu dibăcie băieții noștri. Eram acolo, nu aveam cum să nu fiu. Nu cred că lipsea vreunul – nu, nu avea cum să lipsească. Când îi pârâia carnea chiar mă gândeam dacă nu m-ar putea lăsa și pe mine să dau cu biciul ăla, măcar o dată.

Rana se deschisese. Nu ne-am putut abţine să nu ne uităm în ea. Cercetam cu atenție, doar-doar vom găsi dovada că ce zicea nu e o făcătură. Nu era însă nimic dumnezeiesc înăuntru. Doar sânge, vene, oase. Le-am mai văzut pe toate, de multe ori. În rana deschisă ne-am dat seama definitiv că nu e decât un om.

Erau unii care credeau că atunci când se va deschide rana, din ea va țâșni lumină, și aer proaspăt. Că din ea vor țâșni porumbei albi, ca acela care a stat deasupra lui la Iordan. A ieșit însă mult puroi. Nu sânge, nu, sângele era ascuns și curgea altfel. Din rana lui a ieșit ceva ciudat, ceva de un negru ireal, cum nu mai văzusem. Părea că în carnea lui se cuibărise însuși întunericul, însăși moartea. Și un miros îngrozitor, cum nu mai mirosise niciodată în lume. Rana lui nu, nu mirosea a sfințenie, ci a viclenie și lăcomie, a desfrâu, a ură și invidie, mirosea a crimă, a blasfemie. Rana lui mirosea a rău, parcă el fusese nu un profet, nu un drept, ci cel mai din urmă păcătos care a trăit pe pământ.

Și apoi l-am pus pe cruce, i-am bătut câteva piroane. Când m-am uitat la el, nu mai avea chip. Fața lui nu mai era față, mâinile lui nu mai erau mâini, picioarele lui nu mai erau picioare, nu mai avea nici trup. Era doar o putreziciune răstignită pe un lemn. Când s-a dat la o parte pielea, lumea întreagă a văzut cum colcăiau șerpii prin trupul lui.

Și apoi a murit și din rana lui a ieșit un întuneric cum nu s-a mai văzut. Întunericul a cuprins toată lumea, și a stăpânit-o cum nu mai fusese stăpânită niciodată.

… Și atunci am văzut, în întuneric am văzut. Întâi, era o sclipire, ca o stea, care venea din mijlocul crucii, și apoi a fost o lumină; și în lumină, când ea s-a întins peste tot, erau case de lumină, dealuri de lumină și oameni de lumină. În lumină mă uitam la mine și nu mă mai vedeam. Unde fusesem eu, era altul, care semăna cu mine dar nu eram eu. Nu, nu puteam să fiu chiar eu, aș fi știut.

Rana se deschisese. Eram la picioarele crucii, și pe cruce nu mai erau șerpi. Puroiul se scursese tot, acum nu mai era decât apă și sânge și lumină. Când a fost dusă în mormânt, lumina s-a dus și ea, cu tot cu rana ei, care rămăsese deschisă.

Rana este deschisă și astăzi, mai deschisă decât niciodată, nemaisemănând însă cu o rană, ci mai mult cu o fântână, sau mai mult cu un pântec. Nu mai este o rană a urii, este o rană a dragostei, iar întunericul care se ascunde sub ea este mai luminos decât soarele.

Acum este mult mai târziu, mai târziu ca niciodată, iar undeva, între timp, m-am întâlnit cu acela care nu eram eu. De fapt, eu însumi m-am transformat în cel care nu eram eu. Și mi-am dat seama că, de fapt, mi-am primit în dar adevăratul eu. Îmi eram străin mie, dar acum străinul m-a regăsit pe mine.

Rana se deschisese, și din ea am răsărit și eu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Toleranţa şi intoleranţa românilor

dobrogeaSe vorbeşte mult despre toleranţă. Şi mai mult, din motive binecuvântate sau rău-cuvântate, despre intoleranţă şi, mai concret, despre intoleranţa românilor.

Una dintre problemele abordării acestui subiect este raportarea noastră la noţiunea de “român” sau, şi mai complicat, la cea de “români” sau “popor român”. Aceasta, consider, vine din faptul că de cele mai multe ori, pentru mulţi din cei ce se pronunţă asupra subiectului, “românul” nu este niciodată el însuşi. Probabil că, pentru mulţi, românul sau românii despre care vorbeşte sunt cei care îi iau locul de parcare, care nu-i dau prioritate la trecerea de pietoni sau îl înghesuiesc în metrou.

Făcând însă aceasta, orice astfel de judecător al problemei se poziţionează în mod opus “românului”. El, pare-se, nu face parte din această categorie decât în mod abstract. Şi de aceea chiar dacă vorbeşte despre “cât de intoleranţi sunt românii”, el însuşi se dezvăluie ca un adevărat intolerant.

Toleranţa adevărată, însă, nu se lasă siluită. A fi tolerant înseamnă, în primul rând, a arăta o anumită doză de dragoste şi de compasiune faţă de celălalt. Înseamnă a nu vedea într-un homosexual un bandit absolut, ci o fiinţă umană al cărei chip a fost schimonosit de păcat şi de a cărui vindecare se vor bucura “toţi îngerii din cer”, după cum ne asigură Hristos. Înseamnă, de asemenea, a nu-l înjura pe cel care nu îţi dă prioritate când aceasta “ţi se cuvine”, gândindu-te că, într-un fel sau altul, în spatele acţiunii lui “nedrepte” se ascunde cu siguranţă o suferinţă, fie ea concretă şi palpabilă, fie, mai probabil, o suferinţă sufletească care i-a deformat modul de manifestare.

Din acest punct de vedere, mi se pare că poporul nostru a dat dovadă, dintru început şi până astăzi, de o toleranţă extraordinară, de o dragoste de aproapele aproape nemaiîntâlnită în lume. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne gândim numai la situaţia din Dobrogea, unde sute şi chiar mii de ani oameni de toate rasele, religiile şi naţiile au convieţuit în pace şi linişte, tolerându-se unii pe alţii fără duşmănie. Sau ne mai putem aduce aminte de modul în care aceşti ţărani români, care au trăit mereu pe marginea sfinţeniei (şi care poate de aceea au fost atât de urâţi de comunişti şi de neo-marxiştii de astăzi), modul minunat în care aceştia i-au tratat pe piloţii americani care le bombardau oraşele şi casele în al doilea război mondial. Cum i-au îngrijit, cum i-au ascuns de germani, cum le-au arătat o dragoste pe care urmaşii acelor piloţi o răsplătesc astăzi cu superioritate şi dezgust.

Nu în cele din urmă, ce poate fi mai mărturisitor pentru toleranţa chiar extremă a acestui popor decât faptul că tolerează în sânul lui mulţimea de “militanţi” şi “luminători” ai ideologiilor seculare de toate provenienţele, în condiţiile în care aceştia au ca scop limpede distrugerea fundaţiilor cele mai sfinte ale românilor? Au venit şi ei, ca şi “Darius al lui Istaspe”, cerând “pământ şi apă” la fel ca şi acela, şi poporul român nu i-a urât, cum nu l-a urât nici pe marele cuceritor persan despre care vorbeşte Eminescu. Dar, la fel cum Darius s-a întors “cu buza umflată” din campania sa împotriva tracilor de la nordul Dunării, nici aceşti înainte-mergători ai dezumanizării umaniste nu vor avea în cele din urmă succes, atâta vreme cât pe acest pământ se vor mai găsi sfinţi cu trecere la Dumnezeu.

Dar nu trebuie să uităm faptul că Dumnezeu iubeşte această toleranţă atâta vreme cât ea nu se transformă în ignoranţă, în ignorarea păcatului şi efectelor propovăduirii acestuia. Toleranţa este toleranţă atâta vreme cât ea are în vedere binele celui tolerat. Atunci când eu îl “tolerez” pe celălalt doar pentru ca să mă cuibăresc în “căldurica” ignorării soartei aproapelui, atunci nu se mai numeşte toleranţă, nu mai este bineplăcută lui Dumnezeu ci reprezintă o încălcare flagrantă a datoriei noastre de a ne iubi aproapele.

Despre transformarea acestei “toleranţe” prost înţelese într-o veritabilă zeitate modernă care stăpâneşte tările şi societăţile moderne cu o mână de fier s-a scris mult şi se va mai scrie. Trebuie doar să remarcăm că, dacă a rezistat atâtea mii de ani pe aceste meleaguri, şi dacă s-a învrednicit de dragostea lui Hristos, una dintre caracteristicile acestui popor a fost că nu a îmbrăţişat această falsă toleranţă, ci a transformat-o prin ospitalitate în dragoste care duce la îndreptare. De aceea, în cuminţenia sa, poporul nostru a condamnat fără echivoc, întotdeauna (poate acum mai puţin explicit, din păcate), păcatul şi l-a combătut, după expresia Sfântului Apostol Pavel, “până la sânge”.

Fără această luptă, fără să arătăm dragoste faţă de aproapele şi faţă de viitorul copiilor noştri, fără să arătăm adevărata toleranţă care merge până la sacrificiul personal pentru binele celuilalt, fără acestea nu vom putea rămâne “popor creştin”, aşa cum am fost până acum. Poporul acesta, şi vigoarea sa, nu se întemeiază ca în cazul altor “state” pe principii raţionale laice (cum ar fi “libertate, egalitate, fraternitate”, oricât de nobil ar suna), ci pe jertfelnicia sfinţilor care au trăit şi au murit (de multe ori ca martiri) pe acest pământ. Se întemeiază pe evlavia dulce a poporului, care se răsfrânge atât de minunat în colindele româneşti, se întemeiază pe eroismul şi credinţa domnitorilor noştri jertfelnici la care ne uităm acum ca la nişte adevăraţi întemeietori de neam (Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) şi se mai întemeiază pe creşterea copiilor în duhul dragostei lui Hristos, educaţie naturală autentic creştină şi îmbisericită care a existat mereu în acest neam, de la creştinarea lui.

De aceea nu ne putem permite să le pierdem pe acestea în numele unei idei abstracte de “toleranţă” în spatele căreia se ascunde de fapt adevărata intoleranţă, atee, fără Dumnezeu, fără mamă, născută nu din trăire ci din ideologie.

Nădăjduind deci că cei toleraţi de noi în sânul nostru (precum seculariştii) vor înţelege ce dar imens le face acest popor iubitor de străini, nădăjduim de asemenea că vom avea puterea să spunem lucrurilor pe nume, să le dorim deci tuturor mântuire de răutate, iar nu perpetuarea acesteia. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Pentru confortul dumneavoastră

147462_bogatul_nemilostiv_si_saracul_lazar“Nu oferiţi bani sau foloase materiale cerşetorilor din metrou. Aveţi dreptul la o călătorie civilizată, iar încurajarea acestora conduce la disconfortul dumneavoastră în timpul călătoriei”.

“Nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii”.

Contrastul între cele două mesaje este, cred, izbitor. Primul se poate auzi în staţiile metroului bucureştean. Al doilea aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu sunt multe de comentat despre această discrepanţă. Poate numai faptul că, în vreme ce Sfântul Ioan lupta pentru mântuirea auditorilor săi, compania de metrou (şi nu numai ea) luptă împotriva acestora, încurajându-le zgârcenia şi mândria, în numele “confortului”.

Justificările pe care le auzim (şi le folosim, de ce să nu recunoaştem) foarte des sunt două: cea mai celebră este “domne’, ăştia câştigă mai mult decât tine, sunt organizaţi în reţele de cerşetorie şi e doar o afacere, sau hoţie, căreia tu îi cazi în plasă”; a doua, la fel de uzitată, sună aşa: “eu nu încurajez nemunca. Să meargă să muncească dacă vor să câştige”.

Desigur, ambele justificări ar putea fi perfect valabile. Spun “ar putea fi”, pentru că există o mică, o nebăgată în seamă, problemă. “Problema” acestor construcţii logice este aceeaşi, şi pe vremea Sfântului Ioan şi în vremea noastră: Mântuitorul Iisus Hristos. Merită să observăm, citind Evangheliile, că Mântuitorul nu face niciodată cazuistică, nu intră în “jocul justificărilor”, ci spune simplu, concis şi fără echivoc: “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Mt. 5, 42). Hristos nu ne încarcă cu “probleme de conştiinţă” inutile, astfel încât să ne chinuim mintea cu judecăţi care nu sunt ale noastre: cine merită, cine e hoţ, cine e adevărat cerşetor şi cine e fals. Dacă ar fi făcut acestea, ne-ar fi aruncat într-o luptă fără sfârşit cu himerele adevărului lumesc. Hristos ne sfătuieşte, părinteşte, să dăm fără să facem tot felul de supoziţii şi scenarii. Nu e sănătos pentru nimeni, nici pentru noi (care anevoie putem scăpa de a cădea în judecarea aproapelui), nici pentru sărmani. “Celui care cere de la tine, dă-i”.

“Da, bine, dar sunt banii mei munciţi cu greu. Mie nu mi-a dat nimeni nimic, tot ce am dobândit am dobândit prin muncă”, auzim la fel de des. Dar ar fi bine să auzim şi ce zice, iarăşi, Sfântul Ioan Gură de Aur: “Banii nu îi câştigi ca să-i cheltuieşti pe plăceri, ci ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Sau poate crezi că ceea ce ai este al tău? Nu. Chiar dacă ai câştigat totul prin muncă cinstită sau chiar dacă ai primit banii moştenire de la tatăl tău, averea ta este a lui Dumnezeu, Care ţi-a încredinţat-o ca să o foloseşti potrivit legilor sfinte. Adică să ţii pentru tine doar ce ai nevoie şi restul să dai săracilor”.

Pe de altă parte, cât de făţarnici suntem noi care îi acuzăm pe alţii că sunt “cerşetori falşi”, sau “leneşi”, iar noi suferim din plin şi mai abitir de aceleaşi patimi? Dacă ei sunt falşi, eu sunt şi mai fals. De câte ori nu ne rugăm lui Hristos să ne miluiască (şi ne miluieşte) deşi suntem cu totul falşi, că nu facem ce am promis şi nu suntem cine ne considerăm? De câte ori nu suntem noi înşine dominaţi de lene, atât material cât şi spiritual? Noi care îi acuzăm pe alţii că sunt leneşi şi că de ce nu se duc la o muncă fizică, cât de dispuşi suntem noi să facem acea muncă? Şi le cerem altora să ducă poveri pe care noi înşine nu suntem dispuşi să le purtăm.

Dacă oamenii ar privi această problemă, a cerşetoriei, cu ochii Sfântului Ioan Gură de Aur, ar înţelege că, de fapt, toate aceste discuţii sunt la fel de inutile ca praful aşternut peste cele peste un milion de maşini din Bucureşti. Sunt inutile, pentru că nu zidesc şi nu folosesc nimănui. Dacă aş avea dragostea pe care mi-o doreşte Sfântul Ioan, m-aş apleca asupra săracilor cu dragostea reală a lui Hristos, nu cu făţărnicia care mă caracterizează, şi odată cu milostenia materială s-ar transmite şi o parte din dragostea aceasta, iar milostenia s-ar transforma, aşa cum se şi cuvine, în mijloc de mântuire, atât pentru mine cât şi pentru săraci.

Şi nu merită să lupţi pentru asta, nu merită să doreşti ca toţi oamenii să simtă dragoste pentru ceilalţi, chiar şi pentru cei ce vor să-i fure? Nu merită ca societatea să promoveze asta, iar nu “confortul”, zgârcenia şi orgoliul?

Este potrivit să închei tot cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, poate cel mai iubitor de săraci creştin pe care l-a cunoscut Biserica, până acum:

“Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Spune-mi, dacă ai şti că oraşul nostru peste un an va fi distrus, dar nu şi alt oraş, unde ţi-ai zidi casa: în acest oraş sau în altul? În altul, fără îndoială. Ei, atunci nu zidi în această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul. Dar ce tot spun? Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea, zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ”.

Paul Cocei

***

Fragment din Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei:

Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrînd să ispitească îndurarea Sfîntului, şi-a schimbat hainele şi alergînd pe altă cale, iarăşi a întîmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicînd: “Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: “Stăpîne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: “Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicînd: “Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Împotriva lumii

147332_viata-adevaratului-calugar-1Pentru lume, a fi împotriva ei reprezintă o crimă de neiertat. Şi la fel ni se poate părea şi nouă, daca nu înţelegem mai întâi ce este lumea. Ce înţelegem noi, ca şi creştini, prin “lume”, de ajungem să ne raportăm deseori la ea ca la ceva rău, nociv, de care trebuie să ne lepădăm ca să ne mântuim?

În Epistola sa către corinteni, Sfântul Apostol Pavel arată că Dumnezeu “a dovedit nebună înţelepciunea lumii acesteia”; “întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu”. De aceea “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”. “Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Pavel nu face aici decât să urmeze şi să teologhisească ceea ce primiseră toţi Apostolii de la Mântuitorul Însuşi. Acesta le zicea, cu inima întristată “până la moarte”, în cuvântarea de despărţire: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”.

Este firesc deci ca lumea să-i urască pe cei care o vădesc de păcat şi de nebunie. Şi este la fel de firesc ca noi, ca şi creştini, să fim fundamental împotriva lumii, cum şi Mântuitorul şi Apostolii au fost. Dar ei, trebuie să remarcăm, nu au fost niciodată împotriva omului, a cărui mântuire au căutat-o şi pentru care S-a jertfit Mântuitorul. Despre oameni – semenii lui – scria Apostolul Pavel că ar fi dorit să fie el însuşi anatema de la Hristos pentru ca să se mântuiască ei, de s-ar fi putut.

Deci vedem cum, încă dintru început, dragostea de oameni a Mântuitorului şi a celor mai mari Apostoli s-a împletit cu împotrivirea viscerală faţă de lume. Sute de ani mai târziu, Sfântul Isaac Sirul lămurea acest aspect, explicând această opoziţie duhovnicească prin faptul că “«lumea» este un nume cuprinzător care îmbrăţişează şi patimile… Căci când voim să numim patimile în întregime, le numim lume… Unde acestea se opresc din mers, acolo a murit lumea”.

De aceea este firesc să dorim “moartea lumii” (expresie dragă ucenicilor părintelui Serafim Rose), adică moartea laturii păcătoase a omenirii, moartea acelei părţi a existenţei care este robită patimilor şi care aduce omului şi omenirii tirania morţii. Dorim “moartea lumii” mai ales din noi, căci ştim care este “stăpânitorul acestei lumi” şi dorim, ca şi în cazul Mântuitorului, ca acesta să nu aibă “nimic în noi”. Neaflând el lumea în noi, nu va avea ce stăpâni. Căci acolo se va fi aflat Duhul Sfânt, curăţind acest templu al fiinţei noastre.

Şi deşi este necesar să ne împotrivim lumii mai ales înăuntrul nostru, suntem datori să ne împotrivim ei şi în afară, acolo unde se duce bătălia nu doar pentru sufletul propriu, ci pentru sufletele tuturor semenilor noştri. Împotriva lumii ducem o luptă aprigă (iarăşi, nu împotriva oamenilor, ci pentru ei), întrucât nu luptăm împotriva “trupului şi sângelui”, “ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Cu acest “război nevăzut” suntem toţi datori, nu ne putem eschiva fără a cădea noi înşine în stăpânirea lumii.

Să nu ezităm deci să spunem lucrurilor pe nume, doar de frica unor “repercusiuni” sau de teama de a fi batjocoriţi, umiliţi, marginalizaţi. Pe acestea toate Mântuitorul şi toţi sfinţii le-au îmbrăţişat şi le-au privit ca mijloace pentru mântuire.

Deci, cu toată dragostea pentru om: “Moarte lumii!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.