Papa, Big Bangul şi creştinismul

147020_papa_evolutieAcum câteva zile, papa Francisc a declarat că Big Bangul, fenomenul presupus a sta la originea universului, este adevărat. Şi cum teoria Big Bangului este un produs al teoriei evoluţiei, papa consideră că şi aceasta este la fel de adevărată. Ne-am putea imagina că papa a devenit ateu, la fel cu cei care au emis şi susţin în mod curent aceste teorii. De fapt, arată papa, Big Bangul şi evoluţia se împacă “de minune” cu învăţătura creştină, atâta vreme cât creştinul consideră aceste fenomene “ghidate” de Dumnezeu.

Nu vom intenţiona să intrăm aici în disputa evoluţionism/creaţionism, dar trebuie să notăm faptul că, dacă această dispută a produs o certitudine în ultimele decade, aceasta este faptul că “evoluţionismul creştin” este o teorie eşuată atât din punct de vedere teologic cât şi ştiinţific. Credinţa într-o evoluţie “creştinată” este o monstruozitate, o aberaţie din toate punctele de vedere, şi în lumea ortodoxă sunt multe studii şi cărţi foarte bine documentate pe această temă.

Pentru lumea occidentală însă, aceste declaraţii ale papei sunt deosebit de plăcute, gâdilându-i plăcut urechea (şi şi mai mult, orgoliul), la fel ca şi cele referitoare la homosexuali, apărute nu cu mult timp în urmă. Ambele serii de declaraţii/atitudini nu sunt însă decât produsul de marketing al unei Biserici care se dovedeşte din ce în ce mai aproape de apostazia făţişă.

De unde, ne putem întreba, această nevoie aproape organică a catolicismului de a fi pe placul societăţii occidentale, mai mult decât pe placul lui Dumnezeu? Căci dacă ne uităm în ultima 1000 de ani de “autonomie” a Bisericii Catolice faţă de Ortodoxie, nu putem să nu ne minunăm de toate gogomăniile inventate sau susţinute de catolicism, la cel mai înalt nivel. De la celebrele tribunale inchizitoriale care ucideau în numele credinţei, la nu mai puţin celebrele “indulgenţe” care dăruiau celor vii rugăciuni ale celor morţi (şi care indulgenţe sunt, în continuare, în vigoare); de la infailibilitatea papală la folosirea pâinii nedospite, de la dogma “imaculatei concepţii” la îngrozitorul cult al “inimii lui Iisus” şi la câte şi mai câte inovaţii dogmatice şi de cult; de la susţinerea geocentrismului împotriva evidenţei ştiinţifiice şi până la adopţia teoriei evoluţioniste, adopţie ce se petrece în ziua de azi.

Nevoia Bisericii Catolice de a adera la credinţele necreştineşti ale lumii contemporane provine, dincolo de ambiţiile de stăpânire pământească (să nu uităm că papa este “suveran pontif”), din greşita raportare a ei la lume; cu această lume, catolicismul pare a fi încheiat o a doua “căsătorie”, adulteră, în detrimentul legământului ei cu Dumnezeu (uitând de altfel cum se raportau la aceasta Apostolii, care “trebuiau să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni”).

Cumva, catolicismul a decis că datoria creştinismului nu este aceea de a se identifica ca “turmă mică” prin “osebire” faţă de lumea supusă stăpânirii patimilor, ci că pentru a mântui lumea Biserica are nevoie să adopte şi să se scalde în toate patimile şi blasfemiile ei. Şi, în fapt, dacă stăm să analizăm, aceasta este una dintre ultimele pârghii pe care catolicismul le mai are în lumea occidentală pentru a-şi atrage susţinerea populară. Nimeni nu se mai uită acum către Biserica Catolică pentru a aştepta de la aceasta să îi arate drumul drept către cer. Toată lumea se bucură acum când catolicismul curbează acest drum întorcându-l spre pământ. Catolicismul numeşte aceasta, în mod amăgitor, “întoarcere spre oameni”, însă oamenii ar trebui să realizeze că această întoarcere nu este pentru a chema poporul spre drumul mântuirii, ci pentru a-l închide în imanent, în moartea veşnică care se află la capătul existenţei acestei vieţi trăite fără Dumnezeu.

În urmă cu un an, într-un alt articol, am consemnat părerea unui părinte duhovnicesc contemporan (Nectarie Moulatsiotis) conform căruia papa Francisc ar putea fi “profetul mincinos” din Apocalipsă. Chiar dacă la acea vreme probabil multă lume s-a scandalizat de declaraţiile părintelui, istoria ultimului an, şi chiar a ultimelor două săptămâni, aruncă o altă lumină asupra acestora.

Întru încheiere, ca să punem într-o lumină şi mai clară populismul declaraţiilor papei Francisc, reamintim faptul că, urmând confirmării existenţei bosonului Higgs în 2012 şi cercetărilor din ultimii ani de la CERN, oamenii de ştiinţă înclină să creadă că Big Bangul ar fi fost de fapt imposibil. În aceste condiţii, ataşarea Bisericii Catolice de evoluţionism şi Big Bang seamănă din ce în ce mai mult de modul în care ea se agăţa cu dinţii, în Evul Mediu, de geocentrism.

Desigur că Biserica Ortodoxă, în urma ultimelor declaraţii ale papei, va fi acuzată că nu e “modernă”, că nu “aderă” la marile înfăptuiri ştiinţifice etc. Aceşti acuzatori ar trebui însă să ştie şi să nu uite faptul că Ortodoxia nu a uitat de menirea ei în lume, care este aceea de a sfinţi şi mântui oamenii arătându-le adevăratul drum către cer, chiar cu riscul de a fi de neînţeles pentru cei ce luptă împotriva lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Despre oameni şi roboţi

147008_om_robotO fiinţă umană lipsită de posibilitatea de a greşi nu mai este fiinţă umană, ci fiinţă robotizată. Însă lumea modernă, în mecanismele ei economico-sociale, funcţionează mai bine cu roboţi. Prin nu se ştie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia că omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinţă potrivită pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele şi procedurile ei, încearcă să şlefuiască chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate că acesta este principalul motiv pentru care asistăm în zilele noastre la încercarea de eliminare din umanitate a posibilităţii eşecului. Sau poate că nu e. Poate că, de fapt, suntem noi cei care ne dorim să nu mai avem de-a face cu oameni care pot greşi şi pe care îi putem ierta, şi căutăm să extirpăm din cei din jur posibilitatea greşelii, ca pe un “defect din fabricaţie”. Poate că dacă am fi mai sinceri cu noi înşine, am recunoaşte faptul că, în fond, nu ne place să iertăm. De aceea, în mod fatal, răbdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iartă şi uită”, ci în cele mai multe cazuri este doar o necesitate practică.

Simptomul clar al acestei mentalităţi este dispoziţia noastră de a accepta o supraveghere continuă, totală, a tuturor aspectelor vieţilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia că oamenii devin “mai buni” dacă le restricţionăm posibilitatea de a greşi, ca şi cum nebunul legat în cămaşă de forţă ar deveni sănătos prin această restricţie.

“Ceea ce trebuie însă să ştim,”, spunea Mircea Vulcănescu, ”cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit”.

Nu degeaba spune psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”. Posibilitatea de a greşi, sădită adânc în condiţia noastră încă din creaţie, reflectă una dintre frumuseţile primordiale existente în om. Libertatea totală, neîngrădită, de a alege să faci binele atunci când poţi să nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertăţii este de fapt posibilitatea exprimării dragostei adevărate, care uneşte contrariile eliminând distanţele şi barierele dintre fiinţe. În această libertate se vădeşte, deci, înrudirea noastră cu Dumnezeu care dăruieşte fiinţei umane acest mod de existenţă mai presus de mecanicismul şi imanenţa acestei lumi.

Şi atunci, de-abia atunci, înţelegem grozăvia nelegiuirii noastre, prin faptele şi vorbele noastre descoperindu-ne de atâtea ori luptători împotriva acestei libertăţi a fiinţei umane, acestei demnităţi atât de frumoase cu care ea este înzestrată, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi să devenim mai umani, mai buni, mai drepţi, de vreme ce îi tratăm pe cei din jur ca pe nişte roboţi? Dar pesemne că mulţi dintre noi nu mai vrem decât să supravieţuim…

Dar chiar dacă am fi uitat de Hristos, chiar dacă nu ne-ar păsa decât de noi şi de familia noastră, şi acolo găsim aceeaşi învăţătură. Căci şi experienţa părinţilor arată că parcă mai mult îşi iubesc copiii atunci când aceştia greşesc şi se căiesc decât atunci când nu greşesc. În acest act atât de simplu, pe care îl săvârşeşte de atâtea ori în fiecare zi, părintele dovedeşte şi descoperă, în mod implicit, aceeaşi frumuseţe a libertăţii umane prin care se manifestă iubirea.

Ne-au mai rămas deci doar aceste alternative: fie să ne adâncim în masa amorfă a lumii roboţilor umani, fie să încercăm să “creştem oameni”, cum zicea Mircea Vulcănescu. Să creştem noi înşine ca oameni, şi să îi ajutăm şi pe alţii să crească ca fiinţe umane, învăţând să apreciem cu toţii valoarea imensă a posibilităţii greşelii, fără de care nu există nici iertare, nici dragoste.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ispitele şi îndoielile Domnului

The-Passion-of-the-Christ-2Multă vreme am avut senzaţia, sub influenţa gândirii mele secularizate cu care am venit spre Hristos, că Domnul, ca Fiinţă divino-umană, a pătimit cele lumeşti altfel decât un om obişnuit. Şi, într-un fel, pare că aşa şi stau lucrurile, atâta vreme cât Sfinţii Părinţi au exprimări precum aceasta: “Pătimea dumnezeieşte ca să zic aşa, căci suferea de bună voie deoarece nu era simplu om şi săvârşea minuni omeneşte, căci le săvârşea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar tot cu ajutorul Sfinţilor Părinţi am realizat că gândirea mea era extrem de simplistă, căci Părinţii, urmând Scripturii, ne învaţă că Domnul a fost supus tuturor condiţiilor omeneşti. Adică foamea lui era reală, setea lui era reală, oboseala lui era reală. Postul său de 40 de zile din pustiul Carantaniei a fost întru totul real, adică simţit fizic în adevărata lui natură, nu a fost doar un exerciţiu “îndulcit” de lucrarea sa dumnezeiască. Dacă ar fi fost aşa, dacă şi-ar fi folosit puterea dumnezeiască pentru binele propriu, pentru depăşirea unor situaţii doar în propriul folos, nu doar că ar fi relativizat aceste pătimiri şi în fapt le-ar fi anulat ca fapte omeneşti, dar El însuşi ar fi lucrat egoist; Mântuitorul niciodată, în nicio situaţie, nu S-a gândit la Sine.

Revenind, aceeaşi gândire simplistă, care exagerează manifestarea divină în trăirea omenească a Mântuitorului, tinde să desconsidere, în cazul Domnului, una din părţile esenţiale a condiţiei omeneşti, şi anume ispita. “Desigur, Mântuitorului i-a fost uşor să reziste ispitelor, că doar era Dumnezeu”, afirmă această gândire simplistă (şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, nu o dată am avut tentaţia să gândim aşa – şi la tot pasul suntem supuşi acestei ispite).

Dar este exact invers! Mântuitorului i-a fost mult mai greu, infinit mai greu decât nouă. Această realitate o exprimă în cuvinte cutremurătoare Sfântul Vasile al Kineşmei, vorbind despre chinurile din Grădina Ghetsimani: “Pentru a înţelege cauza ascunsă a acestor suferinţe sufleteşti, trebuie neapărat să ne amintim că Domnul a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Cu cât e mai înalt şi mai curat sufletul omenesc, cu atât resimte mai chinuitor orice păcat de care îşi dă seama. Aceste chinuri provocate de conştiinţa păcatului sunt uneori insuportabile până şi pentru noi. Şi atunci, cum trebuie să fi fost chinul şi întristarea sufletului drept, fără de păcat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur păcat oarecare, ci toată marea fără de sfârşit a răului adunat în istoria omenirii! Toate fărădelegile trecutului, prezentului şi viitorului, cu toată cruzimea lor de necrezut, cu toată murdăria poftei trupeşti, cu toată josnicia minciunii şi trădării, toată mârşăvia viciului, tot ce a întinat vreodată ungherele cele mai ascunse ale pământului multpătimitor: toate acestea erau trăite atunci de Mântuitorul cu un dezgust şi o groază de o putere înfricoşătoare şi cu o întristare de negrăit pentru omul căzut”.

Mai mult decât atât, dacă pătrundem, ghidaţi de Părinţi, în adâncul cutremurător al simţirilor Mântuitorului din acele clipe înfricoşătoare, vom descoperi că imaginea noastră “pudibondă” despre Domnul este departe de înţelegerea realităţii. Adevărul este că nici nu putem să ne apropiem de perceperea nivelului infernal de ispitire suferit de Mântuitorul. Cu adevărat, nu a existat o clipă mai îngrozitoare decât aceea, în care tot iadul s-a dezlănţuit asupra Domnului, ca să-L facă, de se va putea, să schimbe cursul faptelor Sale, “să Se cruţe” şi să renunţe astfel la lucrarea înfricoşătoare dar mântuitoare pe care urma s-o realizeze.

Tot Sfântul Vasile este cel care, luminat de Duhul Sfânt, pătrunde în adâncimea chinurilor aduse de ispitirea Domnului, învăţându-ne că în acele clipe, în care Domnul se lupta din toată fiinţa Sa, “cu sudori de sânge”, diavolul a pornit împotriva Sa un rechizitoriu menit a-L convinge de inutilitatea jertfei Sale, inutilitate dovedită cu prisosinţă de nimicnicia celor pentru care se jertfea. “Vei spune: «Nu sunt toţi aşa!» Ba toţi sunt aşa! Tot neamul omenesc este aşa. Până şi ucenicii Tăi iubiţi! Du-te şi uită-Te la ei, vezi ce fac şi cum îndeplinesc rugămintea Ta de a priveghea împreună cu Tine! Ei ştiu că acum Îţi este nespus de greu şi că ai atâta nevoie de sprijinul lor, de rugăciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te şi uită-Te la ei, să vezi cum priveghează şi cum se roagă pentru Tine!”. Ucenicii, bineînţeles, dormeau. Neamul omenesc, pentru care Mântuitorul se răstignea, dormea. Câtă tristeţe trebuie să fi simţit Domnul la vederea acestei jalnice privelişti. Fără îndoială că aceasta i-a mărit durerea, şi ispitirea diavolească l-a întristat peste măsură, “până la moarte”.

Sfântul Vasile ne face însă atenţi la o realitate pe care altminteri ne este greu, în puţina noastră înţelegere, s-o percepem sau s-o admitem: îndoiala Mântuitorului. Sfântul Vasile nu se fereşte de aceasta, nu se sfieşte să admită că Mântuitorul a fost bântuit, în acele clipe groaznice, de îndoieli. Cine desparte îndoiala de ispitirea Mântuitorului dovedeşte că nu este gata să admită până la capăt umanitatea Domnului. Ce chin mai mare ar fi putut exista pentru Mântuitorul decât îndoiala pe care i-o semăna în suflet ispititorul, care încerca să-i prezinte, din toate puterile sale infernale, inutilitatea jertfei sale? Numai Lui, care era gata să se jertfească în deplinătatea dragostei Sale, i-a fost dat să bea până la capăt paharul acestor suferinţe. Aceasta este cheia înţelegerii chinului Domnului, că până în ultima clipă a bătăliei, în firea sa umană a existat posibilitatea îndoielii, a răzgândirii, a fugii de misiunea încredinţată Lui de Tatăl. Dacă nu ar fi existat această posibilitate, ce biruinţă ar fi fost? Pentru ce s-ar fi chinuit Domnul dacă toate îndoielile ar fi fost cu neputinţă?

Sigur că nu putem înţelege exact cum a putut exista îndoiala în mintea fără de păcat a Domnului, dar Sfânta Scriptură, tâlcuită de Părinţi, ne arată că aceasta a fost realitatea luptei înfricoşătoare a Mântuitorului.

“Aşa şoptea ispititorul, şi Mântuitorul Se ruga în întristare de moarte, în chinul insuportabil al îndoielilor şi şovăielilor!
Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta (Mt. 26, 42).
Cu cât mai grea şi mai încordată era lupta lăuntrică, cu atât mai înflăcărată era rugăciunea Lui, şi sudoarea Lui, care cădea pe pământ, era ca picurii de sânge.
Şi rugăciunea fierbinte a săvârşit lucrarea sa minunată: I s-a arătat un înger din Cer şi L-a întărit. S-au risipit norii îndoielilor, s-a terminat cu nehotărârea, a încetat chinul de nedescris al şovăielilor. Nădejdea în ajutorul Tatălui nu a înşelat. O cale dreaptă şi limpede se întindea înaintea ochilor, şi Mântuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El ştia de acum că altă cale nu-i, că singura cale sigură, care duce la ţintă, este calea crucii şi a pătimirilor. Ştia şi că aceasta e voia Tatălui şi că nu ispiteşte soarta nădăjduind în Sine, ci împlineşte datoria ascultării de Fiu.
Alegerea căii s-a lămurit definitiv. În conştiinţa omenească a Domnului s-a făurit hotărârea ultimă, neclintită. S-a săvârşit un mare moment în lucrarea mântuirii noastre.
Atunci când Domnul vine pentru a treia oară la ucenicii adormiţi, în cuvintele Lui se simte deja convingerea liniştită şi hotărârea liberă de îndoieli” (Sfântul Vasile al Kineşmei, Învăţături din Evanghelie pentru omul modern, Sophia, vol. 2).

Pentru noi, cei de astăzi, care suntem atât de departe de asumarea crucii, înţelegerea faptului că Mântuitorul însuşi a fost supus îndoielii, este o revelaţie şi un ajutor nemijlocit. Printr-o înţelegere mai profundă a pătimirilor Mântuitorului, a imensului zbucium lăuntric care ne-a mântuit nu fără a birui întregul iad al ispitei şi îndoielii, ne deznădăjduim mai puţin. Şi în acelaşi timp ne despărţim încet-încet de monofizitismul raţionalist modern, care pierde din înţelegere taina firii umane a Mântuitorului înlocuind-o cu o concepţie mecanicistă, lumească.

În cele din urmă, slăvindu-L pe Cel care a biruit desăvârşit sălbăticia firii umane şi sălbăticia plină de ispite şi îndoieli a puterilor iadului, ne închinăm cu bucurie Celui a cărui putere “se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Crimăgânditul la Masterchef

crimaganditDin ce în ce mai mult vedem instaurându-se şi în Romania una dintre fanteziile profetice ale lui Orwell, şi anume crimăgânditul. Zilele acestea el a beneficiat de o nouă încarnare, grotescă, în gestul “principial” al unui soldat român care a refuzat, în cadrul emisiunii de morală nouă “Masterchef”, să ia parte în continuare la mascarada prin care era promovat agresiv un homosexual.

Numele celui care a comis ultimul exemplu de crimăgândit este Florin Valea. Episodul ieşirii sale din concurs este relevant pentru modul în care se gândeşte – sau se doreşte a se inocula acest mod de gândire – în lumea televizată a zilei de azi.

Scena ieşirii

“Scena ieşirii” este atent pregătită regizoral şi se desfăşoară după cum urmează (sublinierile ne aparţin): prezentatorul emisiunii începe prin următoarea frază care pune în scenă întregul episod: “Dar din păcate în timp ce unii dintre concurenţi ar face orice să rămână în concurs, unul dintre ei este alungat de propriile prejudecăţi”. După câteva cadre menite să scoată în evidenţă “problema” (adică Florin Valea), soldatul declară, răspicat: “Motivul, după cum am spus, ţine de principiile mele personale. Nu mi se pare normal să… nu ştiu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar mă deranjează, nu ştiu, bărbaţi îmbrăcaţi în femeie, cu perucă, cu care – eu ştiu – peste un timp, dacă m-aş califica mai departe ar trebui să fac o echipă – nu-mi doresc, din acest motiv [plec]”.

Dacă s-ar fi oprit aici şi imediat ar fi fost prezentată ieşirea concurentului fără alte artificii, episodul n-ar fi fost de fapt atât de scandalos. Dar realizatorii emisiunii vor să pună în scenă o veritabilă execuţie propagandistică a crimei de a avea principii opuse celor oficiale. Astfel, sunt prezentate câteva mini-interviuri cu alţi concurenţi, stimulaţi să se disocieze de soldatul dizident şi să arate astfel că ei “gândesc liber”, aşa cum se cuvine. Astfel, unul dintre ei conchide: “Băi Florine, tată, nu ai venit unde trebuie“, în timp ce altul exprimă cu precizie, cu argumente, doctrina oficială a partidului televiziunii: “Din partea mea, atâta timp cât se află şi transsexuali în România şi continuă să apară şi pe la televizor şi peste tot, eu n-am nicio problemă” (am subliniat argumentul decisiv).

Desigur, din mitralierea necesară nu lipsesc “chefii”, care lovesc fără milă: “Tu eşti militar, lupţi pentru drepturile oamenilor, ale tuturor oamenilor” se arată indignat unul, în vreme ce altul este pietrificat de principiile respectivului concurent: “Eu n-am cuvinte… E ruşine mare, e ruşine”.

Totul culminează cu scena ieşirii, similară într-un fel unei degradări militare (cea mai mare dezonoare pentru un militar). Pe un podium sunt plasaţi concurenţii “salvaţi”. Soldatul iese prin faţa lor, în timp ce aceştia îl apostrofează. În cele din urmă, Florin Valea iese din emisiune, iar prezentatorul trece mai departe, nu înainte de a se referi la soldatul “dezertor”, în derâdere, ca la un “concurent cu principii“. Ulterior, homosexualul primeşte aplauzele tuturor concurenţilor.

Principiile interzise

Analiza acestui episod grotesc, care aduce parcă cu episoadele din Vieţile Sfinţilor, când martirii erau supuşi oprobiului confraţilor şi conaţionalilor lor pentru crima de a crede în Altcineva şi în altceva decât ei, ne scoate la lumină o realitate tulburătoare: crimăgânditul este aici, printre noi, este un delict nu doar penal, dar mai ales social şi moral.

Cât de deranjant, cât de alarmant este faptul că un om este condamnat pentru principiile sale, care nu sunt altele decât acelea ale unui creştin, care refuză să aibă “părtăşie” cu cei alienaţi? Şi ce poate fi mai revoltător decât faptul că, pentru a ilustra crima de gândire a celui în cauză, este pus în scenă acest teatru penibil, care aminteşte de demascările şi reeducările comuniste, în care cei “reeducaţi” trebuiau să înjure şi să-şi scuipe confraţii de suferinţă. Nu mai avem mult până când unui asemenea dizident i se va cere, ca în vremurile nu de mult uitate, să-şi facă “autocritica” şi să-şi înfiereze în public propria gândire.

Dar lucrurile nu se opresc, din păcate, aici. Problema cea mare nu este doar aceea că nu mai avem voie să avem principii, sau că nu mai avem voie să le exprimăm. Efectul devastator al acestei adevărate cenzuri a gândirii este acela că, în societate, nu vor mai exista mijloace prin care să poată fi exprimate adevăratele principii morale şi acestea, dispărând din discuţia publică, vor dispărea şi din realitate. Astfel, ostracizarea publică a celor care îşi susţin principiile, coroborată cu eliminarea din limbajul public al cuvintelor tranşante (acum se impun: “gen” în loc de “sex”, “LGBT” în loc de “lesbiene şi homosexuali”, “diversitate” în loc de “perversiune”, “libertate de alegere” în loc de “avort”, “relaţie non-monogamă” în loc de “adulter” etc.), va face ca cuvintele lui Orwell, pe care le cităm mai jos, să devină realitate:

“Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cuun sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate”.

Florin Valea nu este un martir creştin. Nu ştim dacă este creştin şi nici n-a fost ucis pentru credinţa şi principiile lui. Dar a fost asasinat public pentru delictul de a ţine mai mult la ceea ce este înăuntrul său decât la ceea ce i se impune din afară în numele câştigului material. Dacă însă delictul său de opinie s-ar fi petrecut peste 10 ani, probabil ar fi intrat la închisoare. Şi nu e greu de imaginat că ura faţă de principiile morale va fi în viitor atât de mare, încât promotorii fanatizaţi ai “imoralităţii devenite normalitate” nu vor mai suferi nici măcar existenţa fizică a oamenilor cu principii fireşti. Şi atunci vor fi valabile, ca şi acum de altfel, cuvintele de neşters ale Mântuitorului: “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.