Mare este bucuria Invierii. Pentru noi, crestinii, intr-un an bisericesc nu este bucurie mai mare decat in noaptea Invierii, care se transforma in dimineata, cand alergam cu totii la mormant sa il vedem gol, si sa primim vestea care i-a umplut de uimire pe ucenici: Hristos a inviat din morti.

Aceasta bucurie amestecata cu o uimire desavarsita mi se pare ca o putem percepe cel mai bine privind cu atentie la doua din icoanele „mai smerite” (in lipsa unui alt cuvant, mai fericit ales), si anume cele care se numesc „Coborarea de pe Cruce” si „Plangerea de Ingropare”. De ce aceasta? Pentru ca nu putem intelege bucuria ucenicilor fara a intelege drama lor, fara a patrunde in atmosfera acelor zile intunecate, cand „mirele s-a luat de la ei”.

Ucenicii credeau cu adevarat ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu. O marturiseste Petru („Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”) in numele celor doisprezece. Urmandu-i Lui, au vazut orbii primind vederea, leprosii curatindu-se, ologii mergand si mortii inviind prin singura vointa lui Iisus.

Acesta era Cel care le promisese ca la Judecata vor sta pe tronuri, judecand semintiile lui Israel. Le vorbise despre Imparatia Cerurilor, „care este in ei”. Le vorbise despre iertarea pacatelor, si traind langa El vazusera un alt fel de a trai, in apropierea lui Dumnezeu, hranindu-se nu doar cu paine, ci si „cu tot Cuvantul care iese din gura Lui”. Nu doar ca mortii inviau, dar ei insisi inviasera in preajma Lui, preschimbandu-se din pescari de pesti in pescari de oameni, gata de a se apropia de Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu.

Joi, inaintea Patimilor, au stat la masa cu El. Le-a vorbit multa vreme, privind la cer, dezvaluindu-le cu cuvinte simple dimensiunea cosmica a acelor clipe si a menirii lor in planul Lui cu privire la lume. Au stat la cina si au mancat Trupul Lui si au baut Sangele Lui. Trupul Lui, despre care El le-a zis ca „se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor”.

Si astfel privim in icoana Plangerii, si vedem cum s-a frant trupul Lui. Mama Lui ii saruta obrazul, dar obrazul Lui este mort. Fata Fiului lui Dumnezeu este lipsita de expresie, doar Maica Sa simte, dincolo de rigiditatea trupului, viata cea vesnica pe care a purtat-o in pantece si in inima. Maria Magdalena isi ridica mainile spre cer, Iosif din Arimateea ii saruta picioarele, iar Apostolul Ioan mana dreapta. Trupul Lui s-a frant, si doar un ucenic este langa el. Unde sunt ceilalti?

Scriptura nu mentioneaza unde sunt ceilalti ucenici. Nu mentioneaza, pentru ca risipirea lor este o indicatie clara a disperarii care i-a cuprins, a dezamagirii totale si finale. Aveau un vis, traisera un vis, parca traisera intr-o lume de basm, din care fugisera „toata durerea, intristarea si suspinarea”. Se apropiasera de izvorul vietii, fusesera indestulati de el, si acum nu mai aveau nimic. Totul s-a terminat. Sosise clipa disperarii, a domniei totale a intunericului.

Nu aveau nicio speranta a invierii. Aceasta se vede limpede din reactia total neincrezatoare a ucenicilor la auzul vestii. De ce ar fi crezut in inviere? Desigur, pentru ca le-a vestit-o Hristos. Dar noua ne vine usor sa zicem aceasta acum. Oare noi am fi crezut? Probabil ca nu. Oamenilor le vine greu sa creada in inviere si acum, dupa ce s-a petrecut.

Nu mai ramasese nimic, doar trupul frant al lui Iisus. Privim din nou in icoana Coborarii de pe Cruce: atarnat pe lemn, trupul lui Iisus nu mai are nimic din maretia divina. „Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!”. Cat de mult se coborase deja catre ei! El a ales insa un alt mod de a se cobori de pe cruce, unul pe care ei nu l-au inteles, care a umplut lumea de uimire si de intristare. Acesta a fost „ceasul lor si stapanirea intunericului”, cand femeile sunt mai curajoase decat barbatii si ii imbratiseaza picioarele si ii saruta obrazul, cand Nicodim ii scoate cuiele din picioare si Iosif din Arimateea ii pregateste mormantul. In cele din urma, s-a gasit si pentru El, in acea saptamana in care a fost nevoit sa doarma in Betania, un loc unde „sa-si plece capul” in Ierusalimul Sau cel iubit.

„Toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit. Soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat. Toate au patimit impreuna cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Tie”.

S-a lasat linistea peste Golgota. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit”? Ucenicii traiesc parasirea totala, asa cum Iisus a trait-o pe Cruce. Este intuneric peste tot, peste ei si peste cosmos. Este punctul cel mai de jos al istoriei lumii, si ei toti sunt martorii acestuia.

Privim in icoana si nimic nu ne duce cu gandul la cuvintele Sfantului Ioan Evanghelistul: „am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”. Trupul lui Hristos este golit, coborarea Sa in existenta umana este completa. Trupul este frant, si cine ar fi crezut ca aceasta moarte a Lui a biruit moartea noastra? Cine ar fi crezut ca, la doar cateva ore dupa ce L-au coborat, inert, in mormant, din acea groapa va irumpe lumina cea neinserata si bucuria nesfarsita a Invierii?

Dar Hristos a inviat, si bucuria celor intristati este fara seaman, bucuria celor obiditi, celor chinuiti de necazul mortii Sale atat de nedrepte. Pentru ei, bucuria este neasemanata, luminarea sufletelor lor este pregustarea raiului. Nu mai este loc de lepadare, nu mai este loc pentru moarte. „Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?”.

In troparul Invierii, cantam: „cu moartea pe moarte a calcat”. Aceasta ne arata ca in Invierea Sa este ascunsa vesnic, desi biruita, suferinta mortii Sale. Hristos a restabilit toate, i-a restaurat pe toti, i-a inviat pe toti. A naruit portile iadului, a deschis Imparatia Cerurilor, S-a inaltat intru slava. Dar El ramane vesnic rastignit, Rastignitul cel Inviat, a carui Cruce s-a facut „pom al vietii”, centrul istoriei lumii, noul ei inceput si capat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro