Rugaciunile Bisericii noastre sunt datatoare de viata, intrucat ele expirma in scris duhul adancirii in dragostea pentru Dumnezeu. Fie ca vin din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, fie ca sunt compozitii mai recente ale Sfintilor Parinti purtatori de Duh, ele au menirea de a ne uni mintile in „vorbirea cu Dumnezeu”, asa cum este deseori numita rugaciunea.
Meditand la cuvintele acestor rugaciuni, vom constata ca putem descoperi in ele taine adanci, pe care uneori doar le intuim; iar zicerea acestor rugaciuni pare sa ia de fiecare data o alta forma in exprimarea si cugetul nostru, adancind aceste taine exprimate adeseori in putine cuvinte.
Cugetand asupra lor, vom putea descoperi ca deseori tindem sa ne fixam in unele stereotipuri pe care noi insine le generam, incercand sa „prindem in concepte” ceea ce nu este supus conceptualizarii, cum este Taina Sfintei Treimi. Aceasta iese la iveala foarte repede daca meditam cu putina atentie asupra cuvintelor „Rugaciunilor incepatoare”, a acelor rugaciuni pe care Biserica le-a randuit a fi rostite la inceputul majoritatii slujbelor ei.
Daca ne aruncam privirea asupra planului Rugaciunilor Incepatoare (In numele Tatalui…, mica doxologie, Imparate Ceresc…, Sfintei Dumnezeule…, Slava… si acum…, Preasfanta Treime…, Doamne miluieste (de trei ori), Slava… si acum…, Tatal nostru…), observam imediat cat de extinsa este pomenirea Sfintei Treimi, care se petrece pe tot parcursul acestor rugaciuni.
Al doilea lucru pe care il observam insa, si care pare ciudat, este ca exista o rugaciune catre Sfantului Duh („Imparate Ceresc”) si una catre Dumnezeu-Tatal („Tatal nostru”), dar nu gasim nicio mentionare explicita, in particular, a Fiului. Numele Domnului nostru Iisus Hristos nu apare nicaieri, in timp ce Duhul Sfant si Tatal au „rugaciunile Lor”.
Pentru lamurirea acestei probleme, trebuie sa apelam la gandirea celor care le-au scris si le-au formulat astfel. Rugaciunile incepatoare nu sunt rodul intamplarii, de aceea este evident ca la Sfintii Parinti vom gasi explicatia pentru faptul semnalat mai sus.
Comentand Rugaciunea Imparateasca, la cuvintele „Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta”, Sfantul Maxim Marturisitorul spune astfel: „Domnul invata in aceste cuvinte pe cei ce se roaga, ca se cuvine sa inceapa odata cu invatatura despre Dumnezeu. El da aici o invatatura tainica despre modul existentei Cauzei facatoare a lucrurilor, El Insusi fiind, dupa fiinta, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugaciunii e aratat ”Tatal”, ”Numele” Tatalui si ”imparatia” Tatalui, ca sa invatam de la inceput sa chemam si sa veneram Treimea cea una. Caci ”Numele” lui Dumnezeu si Tatal care subzista fiintial, este insusi Fiul cel Unul nascut; iar ”imparatia” lui Dumnezeu si Tatal, care de asemenea subzista fiintial, este Duhul Sfant”.
Iata asadar ca ceea ce consideram noi a fi o rugaciune „catre Tatal”, este o rugaciune catre Sfanta Treime. Si este firesc sa fie asa, daca ne aducem aminte ca nicio Persoana a Sfintei Treimi nu lucreaza niciodata singura, expresia patristica a desavarsirii oricarei lucrari dumnezeiesti fiind „de la Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant”.
Aceeasi invatatura o gasim negresit si in rugaciunea catre Duhul Sfant, daca privim cu atentie duhovniceasca. Duhul Sfant este numit „Duhul Adevarului”, iar daca ne amintim ca Hristos se numeste pe Sine „Calea, Adevarul si Viata”, aflam ca avem aici o referinta la „Duhul Fiului”. Duhul Adevarului, adica Duhul Logosului, al Ratiunii primordiale prin Care toate isi gasesc fiinta.
Nici numele de „Mangaietor” nu este strain de Fiul, caci El Insusi este Mangaietor. De aceea atunci cand Hristos le vorbeste ucenicilor despre trimiterea Duhului Sfant, le spune despre un „alt Mangaietor”. De altfel, intr-una din rugaciunile Bisericii noastre, il numim pe Hristos „Mangaietorule cel adevarat” (Acatistul Mantuitorului, Icosul 10).
Lucrarea Duhului Sfant este atat de impletita cu cea a lui Hristos, incat atunci cand Il numim „Vistierul bunatatilor” ne aducem imediat aminte de faptul ca Mantuitorul spunea despre Duhul Sfant ca „din al Meu va lua”. Duhul Se impartaseste pe Sine impartasind mangaierea Fiului si dragostea Tatalui. Lucrarea Lui ii face pe oameni sa prinda „chipul lui Hristos”, dupa cuvintele Sfantului Pavel. In aceeasi nota, il rugam pe Duhului Sfant „sa mantuiasca sufletele noastre”. Astfel, si pe El Il recunoastem ca Mantuitor, asa dupa cum pe Fiul Il recunoastem ca Mangaietor. Aflam astfel ca intreaga lucrare a Duhului este intreaga lucrare a Fiului, adica lucrarea intreaga a Tatalui – impartasirea iubirii dumnezeiesti. Nu prin necesitate sunt unite aceste trei lucrari, ci prin dragostea cea desavarsita si vesnica.
Ca sa intelegem aceasta mai desavarsit, este util sa ne referim si la rugaciunea „Preasfanta Treime, mantuieste-ne pre noi…”. Spunem „Doamne, curateste pacatele noastre; Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau„. Carei Persoane ne referim cand spunem „Doamne” sau „Stapane” sau „Sfinte”? Care dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este Domn, Stapan sau Sfant?
Se vadeste astfel impreuna-lucrarea Sfintei Treimi in orice rugaciune a Bisericii. Daca ne rugam Duhului sa se salasluiasca intru noi, aflam pe Tatal si pe Fiul. Daca ne rugam Fiului, El ni se impartaseste prin Duhul Sfant si prin vointa Tatalui. Daca ne rugam Tatalui nostru, Numele si Imparatia Sa ni se ofera spre partasie.
Rugaciunile incepatoare ne orienteaza deci spre imbratisarea impreuna-lucrarii Sfintei Treimi prin care vom putea ajunge, dupa cuvintele Sfantului Petru, „partasi dumnezeiestii firi”, impartasindu-ne in vesnicie de dragostea nemasurata a lui Dumnezeu.
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro