“Te luau de pe stradă și te băgau în fabrică, îți dădeau un loc de muncă”
Din ce în ce mai des auzim acest fel de sentințe despre regimul comunist dinainte de 1989, și ce este de fapt tragic este că ele se aud la fel de des din gura tinerilor, nu a celor bătrâni. Poate că pentru un om care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în perioada comunistă o anumită nostalgie, chiar dacă bolnăvicioasă, este explicabilă. Dar ce explicație găsim pentru prezența acestei gândiri la cei tineri, care nici măcar n-au “beneficiat” de acele bune tratamente comuniste?
Explicația este, în fapt, tocmai aceasta: nu au niciun fel de experiență a perioadei comuniste. Dar mai grav este faptul că nu doar că nu o au, dar nici nu-i interesează să afle despre ea în mod concret. Cât de puțini sunt cei în gura cărora auzim și reversul, mult mai întâlnit în fapt: “Te luau de pe stradă și te băteau până leșinai, pentru vina de a nu gândi ca ei”?
Există dealtfel, în societatea românească, dar și în “satul global”, o lipsă cronică de cunoaștere și de dorință de cunoaștere a realității comunismului. Tânărul este nostalgic pentru că nu cunoaște nimic din istoria acelor perioade. Nu a auzit nimic la televizor sau la radio – sau aproape nimic – despre Radu Gafencu, Virgil Maxim, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, Arsenie Boca, Gheorghe Iscu, Ioan Ianolide și celelalte zeci de milioane de “beneficiari” ai perioadei comuniste, pentru care acea perioadă nu are nimic în comun cu ceea ce crede tânărul post-revoluționar că s-a petrecut în vremurile acelea.
Să nu ne amăgim însă: nu este (doar) vina lui. Este și vina noastră, și mai ales vina unor generații întregi care au întors ochii de la realitate, din diverse motive. Unii s-au transformat în călăi, alții în delatori, alții în profitori, unii în martiri, dar cea mai mare parte dintre ei au îmbrățișat ignoranța, adică ignorarea tuturor acestor realități care, ca un tăvălug care nu se mai oprea, au nivelat conștințele majorității celor ce au fost supuși acelor vremuri.
Și dacă pentru această ignorare, în decursul acelor vremuri, poate nu sunt de condamnat în măsura în care am fi tentați să o facem noi – majoritatea au făcut-o ca să salveze sau să protejeze viețile copiiilor, nepoților, cunoscuților etc. –, tăcerea și lipsa de recunoaștere a adevărului în vremurile actuale este mult mai condamnabilă. Ea echivalează cu o crimă morală. Comuniștii au încercat uciderea spiritului uman, trecerea lui în domeniul materialității, iar dacă generațiile actuale refuză să spună lucrurilor pe nume, să recunoască adevărul, oricât de dureros ar fi, împlinesc în fapt lucrarea foștilor noștri stăpânitori, arătând că aceștia nu au stăpânit doar trupurile, ci mai ales mințile noastre.
Avem datoria, cei care am trăit puțin dar și cei care am trăit mult sub comunism, să nu uităm, să nu ne refugiem în comoditatea mentală a prezentului, ci să ne amintim și să le amintim și altora, educându-i. Este una dintre puținele oportunități, întrucât statul român și în general statele foste comuniste par să nu aibă niciun interes să o facă, fiind probabil conduse, în mare măsură, de foști favorizați și de “tinere speranțe” comuniste.
Acești comuniști în piei de democrați care se vor mai menține încă multă vreme în conducerea problemelor statului și societății vor fi greu de demascat. Nu aici însă stă problema reală, poate nici măcar la nivelul incriminării foștilor torționari, majoritatea la vârsta senilității. Bătălia cea mare, adevăratul război care trebuie câștigat, este la nivelul conștințelor acestor tineri atât de manipulabili încât să devină nostalgici comuniști – tocmai ei, care ar fi trebuit să aibă o minte mult mai limpede în judecarea acestor probleme.
Lor trebuie să li se spună adevărul fără menajamente, să li se explice fără echivoc faptul că cei ce visau la idealurile unei societăți egalitare sunt tocmai cei care i-au călcat în picioare fără scrupule pe toți cei care nu gândeau ca ei. Trebuie să afle, de la noi sau de oriunde, faptul că acest comunism pentru care sunt nostalgici este același sistem care a trimis la moarte, de cele mai multe ori la capătul unor torturi greu de imaginat, pe cei mai curați și inteligenți dintre tinerii acelor vremuri; că este același sistem care în Rusia instalase “cote” de ucideri pe fiecare regiune și care în Ucraina a ucis într-o singură iarnă, prin înfometare, 7 milioane de oameni, același sistem care în România construia “mărețele realizări socialiste” precum Canalul Dunăre-Marea Neagră îngropând sub el trupurile și destinele a mii și zeci de mii de preoți, intelectuali, academicieni, studenți, elevi și nu în ultimul rând, mame; că este de fapt singurul sistem care, pe parcursul aproape al unui întreg secol, a încercat să creeze un “om nou” fără conștiință, fără umanitate și mai ales fără Dumnezeu.
La capătul acestei robii, noi cei care i-am supraviețuit se cuvine să avem conștiința datoriei noastre de a nu uita, și de a pomeni, mai ales în public, amintirea iadului comunist așa cum pomeneau evreii amintirea Ierusalimului, jurând să nu-l piardă niciodată din memoria lor: “De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro.