Despre oameni şi roboţi

147008_om_robotO fiinţă umană lipsită de posibilitatea de a greşi nu mai este fiinţă umană, ci fiinţă robotizată. Însă lumea modernă, în mecanismele ei economico-sociale, funcţionează mai bine cu roboţi. Prin nu se ştie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia că omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinţă potrivită pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele şi procedurile ei, încearcă să şlefuiască chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate că acesta este principalul motiv pentru care asistăm în zilele noastre la încercarea de eliminare din umanitate a posibilităţii eşecului. Sau poate că nu e. Poate că, de fapt, suntem noi cei care ne dorim să nu mai avem de-a face cu oameni care pot greşi şi pe care îi putem ierta, şi căutăm să extirpăm din cei din jur posibilitatea greşelii, ca pe un “defect din fabricaţie”. Poate că dacă am fi mai sinceri cu noi înşine, am recunoaşte faptul că, în fond, nu ne place să iertăm. De aceea, în mod fatal, răbdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iartă şi uită”, ci în cele mai multe cazuri este doar o necesitate practică.

Simptomul clar al acestei mentalităţi este dispoziţia noastră de a accepta o supraveghere continuă, totală, a tuturor aspectelor vieţilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia că oamenii devin “mai buni” dacă le restricţionăm posibilitatea de a greşi, ca şi cum nebunul legat în cămaşă de forţă ar deveni sănătos prin această restricţie.

“Ceea ce trebuie însă să ştim,”, spunea Mircea Vulcănescu, ”cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit”.

Nu degeaba spune psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”. Posibilitatea de a greşi, sădită adânc în condiţia noastră încă din creaţie, reflectă una dintre frumuseţile primordiale existente în om. Libertatea totală, neîngrădită, de a alege să faci binele atunci când poţi să nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertăţii este de fapt posibilitatea exprimării dragostei adevărate, care uneşte contrariile eliminând distanţele şi barierele dintre fiinţe. În această libertate se vădeşte, deci, înrudirea noastră cu Dumnezeu care dăruieşte fiinţei umane acest mod de existenţă mai presus de mecanicismul şi imanenţa acestei lumi.

Şi atunci, de-abia atunci, înţelegem grozăvia nelegiuirii noastre, prin faptele şi vorbele noastre descoperindu-ne de atâtea ori luptători împotriva acestei libertăţi a fiinţei umane, acestei demnităţi atât de frumoase cu care ea este înzestrată, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi să devenim mai umani, mai buni, mai drepţi, de vreme ce îi tratăm pe cei din jur ca pe nişte roboţi? Dar pesemne că mulţi dintre noi nu mai vrem decât să supravieţuim…

Dar chiar dacă am fi uitat de Hristos, chiar dacă nu ne-ar păsa decât de noi şi de familia noastră, şi acolo găsim aceeaşi învăţătură. Căci şi experienţa părinţilor arată că parcă mai mult îşi iubesc copiii atunci când aceştia greşesc şi se căiesc decât atunci când nu greşesc. În acest act atât de simplu, pe care îl săvârşeşte de atâtea ori în fiecare zi, părintele dovedeşte şi descoperă, în mod implicit, aceeaşi frumuseţe a libertăţii umane prin care se manifestă iubirea.

Ne-au mai rămas deci doar aceste alternative: fie să ne adâncim în masa amorfă a lumii roboţilor umani, fie să încercăm să “creştem oameni”, cum zicea Mircea Vulcănescu. Să creştem noi înşine ca oameni, şi să îi ajutăm şi pe alţii să crească ca fiinţe umane, învăţând să apreciem cu toţii valoarea imensă a posibilităţii greşelii, fără de care nu există nici iertare, nici dragoste.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ispitele şi îndoielile Domnului

The-Passion-of-the-Christ-2Multă vreme am avut senzaţia, sub influenţa gândirii mele secularizate cu care am venit spre Hristos, că Domnul, ca Fiinţă divino-umană, a pătimit cele lumeşti altfel decât un om obişnuit. Şi, într-un fel, pare că aşa şi stau lucrurile, atâta vreme cât Sfinţii Părinţi au exprimări precum aceasta: “Pătimea dumnezeieşte ca să zic aşa, căci suferea de bună voie deoarece nu era simplu om şi săvârşea minuni omeneşte, căci le săvârşea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar tot cu ajutorul Sfinţilor Părinţi am realizat că gândirea mea era extrem de simplistă, căci Părinţii, urmând Scripturii, ne învaţă că Domnul a fost supus tuturor condiţiilor omeneşti. Adică foamea lui era reală, setea lui era reală, oboseala lui era reală. Postul său de 40 de zile din pustiul Carantaniei a fost întru totul real, adică simţit fizic în adevărata lui natură, nu a fost doar un exerciţiu “îndulcit” de lucrarea sa dumnezeiască. Dacă ar fi fost aşa, dacă şi-ar fi folosit puterea dumnezeiască pentru binele propriu, pentru depăşirea unor situaţii doar în propriul folos, nu doar că ar fi relativizat aceste pătimiri şi în fapt le-ar fi anulat ca fapte omeneşti, dar El însuşi ar fi lucrat egoist; Mântuitorul niciodată, în nicio situaţie, nu S-a gândit la Sine.

Revenind, aceeaşi gândire simplistă, care exagerează manifestarea divină în trăirea omenească a Mântuitorului, tinde să desconsidere, în cazul Domnului, una din părţile esenţiale a condiţiei omeneşti, şi anume ispita. “Desigur, Mântuitorului i-a fost uşor să reziste ispitelor, că doar era Dumnezeu”, afirmă această gândire simplistă (şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, nu o dată am avut tentaţia să gândim aşa – şi la tot pasul suntem supuşi acestei ispite).

Dar este exact invers! Mântuitorului i-a fost mult mai greu, infinit mai greu decât nouă. Această realitate o exprimă în cuvinte cutremurătoare Sfântul Vasile al Kineşmei, vorbind despre chinurile din Grădina Ghetsimani: “Pentru a înţelege cauza ascunsă a acestor suferinţe sufleteşti, trebuie neapărat să ne amintim că Domnul a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Cu cât e mai înalt şi mai curat sufletul omenesc, cu atât resimte mai chinuitor orice păcat de care îşi dă seama. Aceste chinuri provocate de conştiinţa păcatului sunt uneori insuportabile până şi pentru noi. Şi atunci, cum trebuie să fi fost chinul şi întristarea sufletului drept, fără de păcat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur păcat oarecare, ci toată marea fără de sfârşit a răului adunat în istoria omenirii! Toate fărădelegile trecutului, prezentului şi viitorului, cu toată cruzimea lor de necrezut, cu toată murdăria poftei trupeşti, cu toată josnicia minciunii şi trădării, toată mârşăvia viciului, tot ce a întinat vreodată ungherele cele mai ascunse ale pământului multpătimitor: toate acestea erau trăite atunci de Mântuitorul cu un dezgust şi o groază de o putere înfricoşătoare şi cu o întristare de negrăit pentru omul căzut”.

Mai mult decât atât, dacă pătrundem, ghidaţi de Părinţi, în adâncul cutremurător al simţirilor Mântuitorului din acele clipe înfricoşătoare, vom descoperi că imaginea noastră “pudibondă” despre Domnul este departe de înţelegerea realităţii. Adevărul este că nici nu putem să ne apropiem de perceperea nivelului infernal de ispitire suferit de Mântuitorul. Cu adevărat, nu a existat o clipă mai îngrozitoare decât aceea, în care tot iadul s-a dezlănţuit asupra Domnului, ca să-L facă, de se va putea, să schimbe cursul faptelor Sale, “să Se cruţe” şi să renunţe astfel la lucrarea înfricoşătoare dar mântuitoare pe care urma s-o realizeze.

Tot Sfântul Vasile este cel care, luminat de Duhul Sfânt, pătrunde în adâncimea chinurilor aduse de ispitirea Domnului, învăţându-ne că în acele clipe, în care Domnul se lupta din toată fiinţa Sa, “cu sudori de sânge”, diavolul a pornit împotriva Sa un rechizitoriu menit a-L convinge de inutilitatea jertfei Sale, inutilitate dovedită cu prisosinţă de nimicnicia celor pentru care se jertfea. “Vei spune: «Nu sunt toţi aşa!» Ba toţi sunt aşa! Tot neamul omenesc este aşa. Până şi ucenicii Tăi iubiţi! Du-te şi uită-Te la ei, vezi ce fac şi cum îndeplinesc rugămintea Ta de a priveghea împreună cu Tine! Ei ştiu că acum Îţi este nespus de greu şi că ai atâta nevoie de sprijinul lor, de rugăciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te şi uită-Te la ei, să vezi cum priveghează şi cum se roagă pentru Tine!”. Ucenicii, bineînţeles, dormeau. Neamul omenesc, pentru care Mântuitorul se răstignea, dormea. Câtă tristeţe trebuie să fi simţit Domnul la vederea acestei jalnice privelişti. Fără îndoială că aceasta i-a mărit durerea, şi ispitirea diavolească l-a întristat peste măsură, “până la moarte”.

Sfântul Vasile ne face însă atenţi la o realitate pe care altminteri ne este greu, în puţina noastră înţelegere, s-o percepem sau s-o admitem: îndoiala Mântuitorului. Sfântul Vasile nu se fereşte de aceasta, nu se sfieşte să admită că Mântuitorul a fost bântuit, în acele clipe groaznice, de îndoieli. Cine desparte îndoiala de ispitirea Mântuitorului dovedeşte că nu este gata să admită până la capăt umanitatea Domnului. Ce chin mai mare ar fi putut exista pentru Mântuitorul decât îndoiala pe care i-o semăna în suflet ispititorul, care încerca să-i prezinte, din toate puterile sale infernale, inutilitatea jertfei sale? Numai Lui, care era gata să se jertfească în deplinătatea dragostei Sale, i-a fost dat să bea până la capăt paharul acestor suferinţe. Aceasta este cheia înţelegerii chinului Domnului, că până în ultima clipă a bătăliei, în firea sa umană a existat posibilitatea îndoielii, a răzgândirii, a fugii de misiunea încredinţată Lui de Tatăl. Dacă nu ar fi existat această posibilitate, ce biruinţă ar fi fost? Pentru ce s-ar fi chinuit Domnul dacă toate îndoielile ar fi fost cu neputinţă?

Sigur că nu putem înţelege exact cum a putut exista îndoiala în mintea fără de păcat a Domnului, dar Sfânta Scriptură, tâlcuită de Părinţi, ne arată că aceasta a fost realitatea luptei înfricoşătoare a Mântuitorului.

“Aşa şoptea ispititorul, şi Mântuitorul Se ruga în întristare de moarte, în chinul insuportabil al îndoielilor şi şovăielilor!
Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta (Mt. 26, 42).
Cu cât mai grea şi mai încordată era lupta lăuntrică, cu atât mai înflăcărată era rugăciunea Lui, şi sudoarea Lui, care cădea pe pământ, era ca picurii de sânge.
Şi rugăciunea fierbinte a săvârşit lucrarea sa minunată: I s-a arătat un înger din Cer şi L-a întărit. S-au risipit norii îndoielilor, s-a terminat cu nehotărârea, a încetat chinul de nedescris al şovăielilor. Nădejdea în ajutorul Tatălui nu a înşelat. O cale dreaptă şi limpede se întindea înaintea ochilor, şi Mântuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El ştia de acum că altă cale nu-i, că singura cale sigură, care duce la ţintă, este calea crucii şi a pătimirilor. Ştia şi că aceasta e voia Tatălui şi că nu ispiteşte soarta nădăjduind în Sine, ci împlineşte datoria ascultării de Fiu.
Alegerea căii s-a lămurit definitiv. În conştiinţa omenească a Domnului s-a făurit hotărârea ultimă, neclintită. S-a săvârşit un mare moment în lucrarea mântuirii noastre.
Atunci când Domnul vine pentru a treia oară la ucenicii adormiţi, în cuvintele Lui se simte deja convingerea liniştită şi hotărârea liberă de îndoieli” (Sfântul Vasile al Kineşmei, Învăţături din Evanghelie pentru omul modern, Sophia, vol. 2).

Pentru noi, cei de astăzi, care suntem atât de departe de asumarea crucii, înţelegerea faptului că Mântuitorul însuşi a fost supus îndoielii, este o revelaţie şi un ajutor nemijlocit. Printr-o înţelegere mai profundă a pătimirilor Mântuitorului, a imensului zbucium lăuntric care ne-a mântuit nu fără a birui întregul iad al ispitei şi îndoielii, ne deznădăjduim mai puţin. Şi în acelaşi timp ne despărţim încet-încet de monofizitismul raţionalist modern, care pierde din înţelegere taina firii umane a Mântuitorului înlocuind-o cu o concepţie mecanicistă, lumească.

În cele din urmă, slăvindu-L pe Cel care a biruit desăvârşit sălbăticia firii umane şi sălbăticia plină de ispite şi îndoieli a puterilor iadului, ne închinăm cu bucurie Celui a cărui putere “se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Crimăgânditul la Masterchef

crimaganditDin ce în ce mai mult vedem instaurându-se şi în Romania una dintre fanteziile profetice ale lui Orwell, şi anume crimăgânditul. Zilele acestea el a beneficiat de o nouă încarnare, grotescă, în gestul “principial” al unui soldat român care a refuzat, în cadrul emisiunii de morală nouă “Masterchef”, să ia parte în continuare la mascarada prin care era promovat agresiv un homosexual.

Numele celui care a comis ultimul exemplu de crimăgândit este Florin Valea. Episodul ieşirii sale din concurs este relevant pentru modul în care se gândeşte – sau se doreşte a se inocula acest mod de gândire – în lumea televizată a zilei de azi.

Scena ieşirii

“Scena ieşirii” este atent pregătită regizoral şi se desfăşoară după cum urmează (sublinierile ne aparţin): prezentatorul emisiunii începe prin următoarea frază care pune în scenă întregul episod: “Dar din păcate în timp ce unii dintre concurenţi ar face orice să rămână în concurs, unul dintre ei este alungat de propriile prejudecăţi”. După câteva cadre menite să scoată în evidenţă “problema” (adică Florin Valea), soldatul declară, răspicat: “Motivul, după cum am spus, ţine de principiile mele personale. Nu mi se pare normal să… nu ştiu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar mă deranjează, nu ştiu, bărbaţi îmbrăcaţi în femeie, cu perucă, cu care – eu ştiu – peste un timp, dacă m-aş califica mai departe ar trebui să fac o echipă – nu-mi doresc, din acest motiv [plec]”.

Dacă s-ar fi oprit aici şi imediat ar fi fost prezentată ieşirea concurentului fără alte artificii, episodul n-ar fi fost de fapt atât de scandalos. Dar realizatorii emisiunii vor să pună în scenă o veritabilă execuţie propagandistică a crimei de a avea principii opuse celor oficiale. Astfel, sunt prezentate câteva mini-interviuri cu alţi concurenţi, stimulaţi să se disocieze de soldatul dizident şi să arate astfel că ei “gândesc liber”, aşa cum se cuvine. Astfel, unul dintre ei conchide: “Băi Florine, tată, nu ai venit unde trebuie“, în timp ce altul exprimă cu precizie, cu argumente, doctrina oficială a partidului televiziunii: “Din partea mea, atâta timp cât se află şi transsexuali în România şi continuă să apară şi pe la televizor şi peste tot, eu n-am nicio problemă” (am subliniat argumentul decisiv).

Desigur, din mitralierea necesară nu lipsesc “chefii”, care lovesc fără milă: “Tu eşti militar, lupţi pentru drepturile oamenilor, ale tuturor oamenilor” se arată indignat unul, în vreme ce altul este pietrificat de principiile respectivului concurent: “Eu n-am cuvinte… E ruşine mare, e ruşine”.

Totul culminează cu scena ieşirii, similară într-un fel unei degradări militare (cea mai mare dezonoare pentru un militar). Pe un podium sunt plasaţi concurenţii “salvaţi”. Soldatul iese prin faţa lor, în timp ce aceştia îl apostrofează. În cele din urmă, Florin Valea iese din emisiune, iar prezentatorul trece mai departe, nu înainte de a se referi la soldatul “dezertor”, în derâdere, ca la un “concurent cu principii“. Ulterior, homosexualul primeşte aplauzele tuturor concurenţilor.

Principiile interzise

Analiza acestui episod grotesc, care aduce parcă cu episoadele din Vieţile Sfinţilor, când martirii erau supuşi oprobiului confraţilor şi conaţionalilor lor pentru crima de a crede în Altcineva şi în altceva decât ei, ne scoate la lumină o realitate tulburătoare: crimăgânditul este aici, printre noi, este un delict nu doar penal, dar mai ales social şi moral.

Cât de deranjant, cât de alarmant este faptul că un om este condamnat pentru principiile sale, care nu sunt altele decât acelea ale unui creştin, care refuză să aibă “părtăşie” cu cei alienaţi? Şi ce poate fi mai revoltător decât faptul că, pentru a ilustra crima de gândire a celui în cauză, este pus în scenă acest teatru penibil, care aminteşte de demascările şi reeducările comuniste, în care cei “reeducaţi” trebuiau să înjure şi să-şi scuipe confraţii de suferinţă. Nu mai avem mult până când unui asemenea dizident i se va cere, ca în vremurile nu de mult uitate, să-şi facă “autocritica” şi să-şi înfiereze în public propria gândire.

Dar lucrurile nu se opresc, din păcate, aici. Problema cea mare nu este doar aceea că nu mai avem voie să avem principii, sau că nu mai avem voie să le exprimăm. Efectul devastator al acestei adevărate cenzuri a gândirii este acela că, în societate, nu vor mai exista mijloace prin care să poată fi exprimate adevăratele principii morale şi acestea, dispărând din discuţia publică, vor dispărea şi din realitate. Astfel, ostracizarea publică a celor care îşi susţin principiile, coroborată cu eliminarea din limbajul public al cuvintelor tranşante (acum se impun: “gen” în loc de “sex”, “LGBT” în loc de “lesbiene şi homosexuali”, “diversitate” în loc de “perversiune”, “libertate de alegere” în loc de “avort”, “relaţie non-monogamă” în loc de “adulter” etc.), va face ca cuvintele lui Orwell, pe care le cităm mai jos, să devină realitate:

“Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cuun sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate”.

Florin Valea nu este un martir creştin. Nu ştim dacă este creştin şi nici n-a fost ucis pentru credinţa şi principiile lui. Dar a fost asasinat public pentru delictul de a ţine mai mult la ceea ce este înăuntrul său decât la ceea ce i se impune din afară în numele câştigului material. Dacă însă delictul său de opinie s-ar fi petrecut peste 10 ani, probabil ar fi intrat la închisoare. Şi nu e greu de imaginat că ura faţă de principiile morale va fi în viitor atât de mare, încât promotorii fanatizaţi ai “imoralităţii devenite normalitate” nu vor mai suferi nici măcar existenţa fizică a oamenilor cu principii fireşti. Şi atunci vor fi valabile, ca şi acum de altfel, cuvintele de neşters ale Mântuitorului: “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ortodoxia fara centru

hagia_sophia_1Ierusalimul, orasul cel sfant, a fost in mainile necredinciosilor in cea mai mare parte a istoriei lui de dupa Nasterea Domnului.

Constantinopolul, marea metropola a biruintei crestinesti, a devenit un important centru crestin abia in secolul IV, iar de atunci scaunul sau patriarhal nu a avut niciodata decat un primat onorific.

Alexandria, care l-a vazut pe Sfantul Atanasie cel Mare rezistand ca un vultur al Ortodoxiei, a devenit in cele din urma eretica, odata cu ruptura dintre ortodocsi si ne-calcedoneni.

Antiohia, cea care a fost denumita “leagan al crestinatatii”, este astazi o ruina in Turcia.

Iar Roma, “Babilonul cel Mare” care s-a crestinat, s-a transformat insa din cetate crestina in monarhie bisericeasca, subsumand credinta intereselor pamantesti.

 

Acesta este rezumatul situatiei celor cinci patriarhii traditionale. Dintre toate aceste orase, doar Ierusalimul mai este partial ortodox, si probabil ca va ramane asa pana la A Doua Venire a Mantuitorului. Dar Ierusalimul nu este centrul Ortodoxiei, chiar daca este centrul religios al lumii, chiar daca acolo S-a rastignit si a inviat Mantuitorul, chiar daca acolo s-a infiintat Biserica lui Hristos.

Aceasta pentru ca Ortodoxia nu are un centru lumesc. Dupa cum ne-a invatat si Mantuitorul, dupa Invierea Sa inchinarea se face “in duh si in adevar”. Si daca ne uitam in istorie, nu putem sa nu ne miram de modul in care toate marile centre teologice ale Ortodoxiei au sfarsit fie in mainile eterodocsilor, fie in ruina. Parca Domnul Insusi ar vrea prin aceasta sa ne indemne inca o data sa nu ne legam de cele lumesti, nici macar din punct de vedere duhovnicesc.

Nu, centrul Ortodoxiei pe pamant nu este intr-un loc, ci este acolo unde trebuie sa fie, in centrul sufletesc al omului, in inima sa. Atunci cand centrul ortodoxiei nu mai este in sufletele credinciosilor prin lucrarea Duhului Sfant, atunci oamenii incep sa caute un centrul lumesc pentru religia lor. Acest fenomen s-a petrecut in Apus, acolo unde credinta este centralizata si localizata concret la Roma.

Din acest motiv, din aceasta scadere, avem tentatia de multe ori sa tinem cu dintii la centrele noastre locale si temporare. Dar lectia Bizantului ne invata ca aceasta este o greseala. In cele din urma au inteles-o si bizantinii, si au transformat aceasta intelegere intr-o forma de martiriu, preferand sa moara ortodocsi si sa piarda orasul decat sa castige orasul si sa moara in credinta apuseana. Un oras asa cum lumea nu a mai vazut si nu va mai vedea, probabil, pana in Imparatia de veci, oras care timp de 1000 de ani fusese binecuvantat cu prezenta si lucrarea Domnului, manifestata prin nenumaratele minuni si teofanii, nemaivazutele catedrale, manastiri, palate si, de asemenea, prin “sinergia” (impreuna-lucrarea) armonioasa dintre autoritatea de stat si Biserica, sinergie care nu s-a mai realizat de atunci decat sporadic.

Aceste orase crestine au disparut din realitate. Doar in istorie mai persista amintirea Antiohiei Sfantului Ignatie Teoforul si a Sfantului Ioan Gura de Aur; doar in istorie mai exista amintirea maretiei Sfantului Atanasie cel Mare care a aparat aproape de unul singur ortodoxia impotriva practic a unui intreg imperiu arian; doar in istorie ne mai amintim de multii papi binecredinciosi ai Romei, precum papa Martin, cel ce a fost chinuit impreuna cu Sfantul Maxim Marturisitorul; doar in istorie mai persista, iarasi, amintirea credinciosiei bizantinilor, pentru care Maica Domnului s-a aratat de atatea ori, intarind credinta lor si aparand marele oras.

Acestea persista acum doar in istorie si in prezentul vesnic al Bisericii. In schimb, astazi, Ortodoxia are alte patriarhii noi. Nu mai are orase crestine de magnitudinea acelora, dar, urmand chemarii ei apostolice si marturisitoare, s-a extins in zone in care inainte nu ajunsese (cum sunt America, Japonia, Africa centrala). Ortodoxia a ramas aceeasi, continuand in nuante noi si in locuri inca neumblate aceeasi lucrare care se desfasoara neintrerupt, cu cadenta pasului dumnezeiesc, de la Cincizecime si pana la A Doua Venire a Mantuitorului.

De aceea cred ca astazi, mai mult decat oricand, se constata si este mai vizibil faptul ca pentru Biserica lui Hristos nu este importanta geografia lumeasca, ci cea duhovniceasca. Iar acea geografie duhovniceasca ne face sensibili, precum o icoana, la faptul ca Ortodoxia nu are centru pamantesc pentru ca, realmente si fundamental, nu este din lumea aceasta.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Rusia iubită

rusiaIubesc Rusia lui Andrei Rubliov, cel care a pictat cea mai frumoasă reprezentare a Sfintei Treimi, considerată practic o teofanie de care sfântul s-a învrednicit.

Iubesc Rusia lui Dostoievsi, cel care în romanele lui, îndeosebi în “Frații Karamazov”, a surprins o mare parte din moștenirea și frumusețea Ortodoxiei rusești.

Iubesc Rusia Ortodoxă, pravoslavnică, a stareților de la Optina (Macarie, Nicon, Ambrozie și toți ceilalți sfinți), prin care s-a luminat tot Răsăritul creștin, și prin care Rusia s-a arătat demnă de supranumele pe care și l-a luat: “A treia Romă”.

Iubesc Rusia Sfântului Ioan Maximovici, a Sfântului Siluan Athonitul și a cuviosului Sofronie Saharov, luminători care au luminat toată lumea plecând de pe acel pământ binecuvântat.

Iubesc Rusia, țara în care ultimul țar, Sfântul Nicolae al II-lea, și-a iubit atât de mult poporul și a simțit responsabilitatea sfântă pe care a avut-o pentru el, încât a suferit martiriul împreună cu toată familia lui, luptând până la moarte împotriva căderii țării pe mâinile bolșevicilor.

Iubesc Rusia mărturisitoare, plină de jertfele episcopilor, preoților și milioanelor de credincioși care au sfințit cu sângele lor pământul ei atât de întins, peste care s-a abătut prigoana cea mai cumplită. Prin sângele lor, al martirilor, Rusia s-a reînfrățit atunci cu România, unde sute de mii au fost uciși cu sălbăticie în numele aceleași credințe întunecate.

 

Nu iubesc însă Rusia lui Lenin, a lui Stalin, a lui Hrușciov și a celui din urmă, cu voia dumneavoastră, Putin. Ei sunt parte a unei istorii macabre, din care căldura poporului rus a dispărut în Siberiile inimilor înghețate ale acestor conducători.

Nu iubesc Rusia care folosește Sfânta Ortodoxie pentru pentru a separa popoarele.

Nu iubesc acea Rusie care susține autorități separatiste fățiș comuniste, care discută despre sinteza dintre comunism și Ortodoxie și care încearcă reabilitarea lui Stalin. Nu iubesc acea Rusie care ne spune că Armata Roșie ne-a eliberat și că trebuie să-i fim recunoscători.

Nu iubesc Rusia care pornește la război împotriva fraților ei în neam și credință.

Nu iubesc decât Rusia pravoslavnică, așa cum nu iubesc decât Romania pravoslavnică. Pentru că în lipsa credinței în Hristos, nicio națiune nu este demnă de numele de “popor”.

 

Iubesc, în concluzie, poporul lui Dumnezeu rus unit cu poporul lui Dumnezeu român, înfrățit în rugăciunea pentru “pacea a toată lumea”, pentru pacea cea adevărată, a lui Hristos, care “covârșește toată mintea”. În lipsa chemării numelui lui Hristos și în lipsa prezenței Acestuia în inimile noastre, toată pacea noastră nu este decât un război ce așteaptă să se întâmple.

Acum, când Rusia neiubită își arată din nou fața hâdă care ne amintește dureros de răutatea ei, Rusia iubită este din nou persecutată, din nou călcată în picioare și zdrobită.

Știind că nu există dorință mai mare a vrăjmașului decât aceea de a o stinge și a o urâți, să nu lăsăm Rusia iubită în uitare, în nepomenire, să nu lăsăm ca acțiunile întunecate ale persecutorilor ei să întunece, în noi, chipul ei frumos.

Probabil că ne vom înfrăți, din nou, în sânge și suferință; dacă va fi așa, se va dovedi iarăși că dragostea lui Hristos trece dincolo de granițe și înfrățește oamenii acolo unde contează cu adevărat, în suflete.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Fă ce zice popa, nu ce face popa

preoti-bisericaNu cred să existe o expresie mai jignitoare la adresa unui preot decât aceasta. Din acest motiv, mi se pare că o mare parte dintre compatrioții noștri, chiar co-religionarii noștri (ortodocși nu i-aș putea numi), nu se sfiesc să jignească preotul, sau chiar toți preoții și preoția în general, aceasta ducând evident spre blasfemie (căci preoția este lucrarea efectivă a lui Hristos).

Acestea fiind spuse, nu este mai puțin adevărat că existența acestei expresii și folosirea ei în popor atât de des mărturisește totuși ceva și despre starea duhovnicească atât a noastră, a laicilor, cât și a preoților.

Nu există separație în decăderea noastră duhovnicească; spunea Sfântul Siluan, întrebat fiind de ce nu mai avem duhovnici buni: pentru că nu mai avem ucenici buni. Perspectiva este răsturnată, și pe bună dreptate. Fiecare este dator să se mântuiască, nu trebuie să aștepte mântuirea să-i cadă în brațe, ci trebuie să lupte pentru ea, chiar dacă Mântuitorul o oferă în dar.

Ca și construcție, expresia este evident o parafrază la vorbele Mântuitorului, care zice: “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Echivalarea preoților cu fariseii este, evident, fariseică în sine, căci cel care o face se găsește judecat după alt cuvânt al Mântuitorului, care îi blama pe farisei pentru faptul că vedeau paiul din ochiul fratelui ignorând bârna din propriul ochi. Dar este în această echivalare o sămânță de adevăr. Îndrăznesc să spun chiar că este inevitabilă, și am să încerc să mă explic.

Motivul pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur (unul dintre cei mai mari sfinți și poate cel mai mare orator al Bisericii) a fugit de preoție, este faptul că s-a speriat de măreția acesteia, de dimensiunea înfricoșătoare a responsabilității și, în ultimă analiză, de imposibilitatea omului de a se ridica la cerințele ei. Pentru că, așa cum Pr. Steinhardt arăta că este imposibil să ne iubim vrăjmașii dar suntem pierduți dacă nu o facem, la fel, și în cazul preoției, este imposibil să te ridici la cerințele ei, dar preotul este pierdut dacă nu reușește. Acest paradox este lămurit tot de Mântuitorul, când spune că “ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”. În consecință, “dai voință, iei putere”.

Aici este și cheia problemei. Spre diferență de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a văzut cu ochii duhovnicești dimensiunea reală a preoției, o parte din cler și o și mai mare parte din credincioși nu o văd. Pentru aceștia preoția nu este decât o meserie ca oricare alta, iar în unele cazuri – mai rău – un fel de stăpânire, ca și cum harul s-ar manifesta tiranic. Acești preoți – câți și care or fi, Dumnezeu știe – suferă de un fel de materialism cu chip ecleziologic. Această stare îi împiedică sa mai “dea voință” spre desăvârșirea lucrării lor, și rămân închistați într-o rutină bisericească potrivită mai degrabă în alte domenii muncitorești, și nu în Biserica lui Hristos (chiar dacă aceasta este numită uneori “ogor duhovnicesc”).

Nu are deci rost să ne ferim de adevăr. Starea noastră duhovnicească este jalnică. Dar nici nu putem judeca mai departe de propria persoană. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, în mod real. În el suntem laolaltă – episcopi, preoți, diaconi, monahi, mireni, unii sfinți iar majoritatea păcătoși – un singur organism. De aceea, dacă nu simțim scădererile unui preot ca pe o tragedie a Bisericii – Maicii noastre –, dacă nu simțim milă pentru el, care este fratele nostru, înseamnă că, de fapt, suntem un trup sfâșiat. Nu suntem uniți de Hristos. Ajunși aici, ajunși să realizăm acest fapt dramatic, avem posibilitatea, în sfârșit, să vedem bârna din ochii noștri. Iar bârna aceasta este: nu trăim în Hristos, nu respirăm Duhul Sfânt, nu vedem Biserica și lumea așa cum o vede Dumnezeu. Și atunci, oare nu sunt acestea problemele noastre reale? Dacă realizăm aceasta, ne mai pasă de păcatele unui preot sau altul? Dacă realizăm aceasta, ne mai interează că cel care ne oferă împărtășirea cu Hristos a făcut sau nu vreun păcat de care vorbește lumea? Dacă realizăm aceasta, nu realizăm oare de asemenea că judecând faptele preotului ne facem un rău mai mare nouă, întrucât dăm apă la moară propriei despărțiri de Hristos?

La fel, și din perspectiva preotului. Dacă preotul nu înțelege faptul că este un exemplu moral – sau principalul exemplu moral – din viața credincioșilor săi, nici el nu are dreptul să-i judece, deși Hristos i-a dat această putere. Căci și preoților li se aplică cuvintele înfricoșătoare pe care Sfântul Apostol Pavel le adresa iudeilor fățarnici: “Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? «Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris” (Romani 2, 21-24).

Aș îndrăzni să zic, în concluzie, că ce trebuie să ne preocupe nu este să înfierăm folosirea acestei expresii, ci să combatem realitatea ei, în ce ne privește. Preoții să se sfințească, iar credincioșii să nu uite cuvintele Sfântului Apostol Petru către ei: “voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9) și să nu se comporte ca și cum nu le-ar fi auzit.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Între voința și îngăduința lui Dumnezeu

ingaduintaÎn cartea profetului Amos, Dumnezeu, prin intermediul alesului său, spune: “Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul?” (3, 6).

De multe ori, închiderea noastră față de Duhul Sfânt face să ni se pară că dacă un lucru se petrece – o nelegiuire de exemplu – este o nedreptate din partea lui Dumnezeu care ne rânduiește aceasta. Aceasta pentru că nu știm – sau uităm – să facem distincție între voința și îngăduința lui Dumnezeu. Așa cum arăta și Părintele Rafail Noica, lucrurile care se petrec în lume sunt fie voite, fie îngăduite de Dumnezeu. Faptul că un lucru se petrece nu este neapărat cu voia lui Dumnezeu (El nu poate voi păcatul, de exemplu), dar este cu siguranță cu îngăduința Lui.

Însă și îngăduința Lui are o legătură puternică cu voința Sa. În fapt, dacă ne gândim că Dumnezeu este simplu, așa cum afirmă de multe ori Sfinții Părinți – adică în El toate sunt armonioase și perfecte și în deplină concordanță, nu cum e la făpturi care nu prezintă această perfecțiune –, atunci trebuie să ne gândim că lucrurile îngăduite de Dumnezeu fac parte, cumva, din cele vrute de El. Adică El voiește mântuirea noastră și îngăduie unele nedreptăți tocmai pentru ca voia Sa să se împlinească, adică noi să ne îndreptăm.

De altfel, versetul citat mai sus a fost prezentat în versiunea Bibliei de la 1914. Traducerea, în alte versiuni, variază. De exemplu, în Biblia de la 1688 (prima traducere românească integrală), acest verset este tradus astfel: “Au fi-va răutate în cetate carea Domnul n-au făcut?”. Iar în Biblia sinodală, versiunea oficială actuală: “Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Însă versiunea Bibliei din 1939 are o traducere parcă mai aproape de sensul acestei legături dintre voință și îngăduință: “Ori se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără să fi fost de la Domnul?”.

Pentru noi, creștinii, este important să distingem voia lui Dumnezeu. De fapt este imposibil să o distingem singuri, trebuie ca Dumnezeu să ne-o dezvăluie, pentru aceea rugându-ne: “facă-se voia Ta”. Dacă am cunoaște în mod perfect voia lui Dumnezeu, așa cum o cunosc sfinții care s-au desăvârșit, am descoperi că toate cele patru traduceri prezentate mai sus sunt într-un deplin acord, ele se completează și produc înțelegerea adevăratei dimensiuni a relației dintre voința și îngăduința lui Dumnezeu. Noi percepem această relație ca pe o oarecare distanțare din cauza nedesăvârșirii noastre, dar de fapt voința și îngăduința se împletesc, la Dumnezeu, prin dragostea sa atotperfectă și mistuitoare.

Deci chiar dacă este important să distingem rațional faptul că Dumnezeu nu voiește răul dar îl îngăduie, este de asemenea important să trecem prin credință dincolo de aceste limitări ale rațiunii și să înțelegem că necazurile și relele care ni se petrec sunt în fapt o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, care lasă aceste nenorociri ca mijloace ale împlinirii voinței Lui – deși El ar fi vrut cu siguranță să fie altfel, să fim lipsiți de suferință, deznădejde și răutate.

În același capitol cu versetul prezentat mai sus, Domnul spune prin gura prorocului: “Au călători-vor doi împreună de nu se vor cunoaște unul cu altul? […] Că nu va face Dumnezeu lucru, de nu va descoperi învățătura lui către slugile sale către proroci” (v. 3 și 7). Poate că, într-un fel, această nedistingere a noastră între voia și îngăduința lui Dumnezeu, care ne face parcă să orbecăim ca prin ceață, are tocmai acest scop, să ne facă să căutăm a-L cunoaște pe Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe același drum. Faptul că El ne dă asigurări nenumărate că nu ne va lăsa în această ceață ne dă de înțeles că suntem chemați să întindem mâna, cu încredere, către ceea ce nu vedem, și să primim această ceață ca pe o situație ce se cere depășită, și nu permanentizată prin ignorarea luminării ce se găsește dincolo de ea.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Manualul digital al înrăutățirii educației

„Faptul că din această toamnă elevii claselor I şi a II-a vor avea manuale noi, inclusiv în format digital, marchează o nouă pagină în istoria educaţiei româneşti. Acesta este un moment important în evoluţia şcolii şi în dezvoltarea societăţii româneşti. Introducerea manualelor digitale este un pas necesar spre modernitate, o adaptare a sistemului de învăţământ la lumea tehnologiei şi la ceea ce se întâmplă în mod concret în viaţa generaţiilor actuale de copii. Practic, prin intermediul manualelor digitale, şcoala românească se apropie de elevi şi răspunde mai bine nevoilor şi aşteptărilor acestora“.

Citatul de mai sus, aparținând ministrului educației, are ca scop să ne informeze despre motivul pentru care statul român cheltuie sume imense de bani pentru înrăutățirea educației românești.

De ce “înrăutățire”? Deoarece, în ciuda propagandei ministeriale, manualele digitale în realitate nu “răspund mai bine nevoilor și așteptărilor acestora”. Aceasta este doar o idee preconcepută a diriguitorilor moderni ai învățământului. Studiile în domeniul neurologic și comportamental au scos la lumină, în ultimele decade, exact inversul acestor afirmații. De aceea, atunci când autoritățile române vorbesc despre îmbunătățirea educației la nivelul primelor două clase primare prin introducerea manualelor digitale, nu au în vedere vreun studiu pe care l-ar fi derulat care să le releve o asemenea realitate. Această teorie, conform căreia manualul digital îmbunătățește procesul de învățare este doar o produs al fanteziei – atunci când nu este, mai grav, produs al unui interes comercial concret.

Vom prezenta mai jos câteva studii care contrazic flagrant aceste preconcepții și demonstrează un lucru foarte grav, și anume că aceste manuale digitale nu sunt “inofensive”, ci sunt în fapt deosebit de dăunătoare proceselor cognitive ale elevilor.

În ultima vreme, așadar, au fost întreprinse o serie de studii care au comparat cititul digital cu cititul clasic, scoțând la lumină o seamă de probleme. Un astfel de studiu, întreprins de Patricia M. Boechler de la Universitatea din Alberta, Canada, în 2001, arăta că cititul de hipertext (forma sub care este prezentat textul digital) conduce la supraîncărcare cognitivă și dezorientare. Cu alte cuvinte, explică autoarea, textul digital se citește mai greu – adică este mai obositor pentru creierul uman – mai ales din cauza faptul că cititorul este nevoit, în timpul citirii, să ia tot felul de decizii, cum ar fi ce legături să urmeze și pe care să le ignore sau în ce ordine; de asemenea este necesar ca el să aibă în minte tot timpul un fel de “hartă” a locațiilor informațiilor pe care le-a vizitat, pentru a se putea întoarce (“naviga”). Problema se agravează odată cu creșterea volumului textului, și duce de multe ori la dezorientare – cititorii descoperă că nu mai știu de unde au venit și unde trebuie să se îndrepte cu cititul. Evident că astfel de probleme se întâlnesc în mult mai mică măsură în cazul cititului liniar.

Un alt studiu, din 2004, desfășurat de Ziming Liu de la Universitatea San Jose din California, SUA, a analizat schimbările în comportamentul cititorilor în perioada 1994-2004 (perioadă în care a avut loc “explozia” internetului). Rezultatele studiului său sunt foarte importante pentru înțelegerea modului în care manualele digitale îi vor afecta pe cei mici (având în vedere în ce mod ne-a afectat pe toți).

Iată-le prezentate sumar: 67% dintre participanții la studiu au declarat că citesc mai mult decât cu zece ani în urmă dar, notează cercetătorul, s-a schimbat dramatic modul de citire: modul de citire de pe ecran este caracterizat de petrecerea unui timp mai îndelungat pentru parcurgere și scanare, vânarea de cuvinte cheie, citirea singulară (o singură dată), citirea ne-lineară și citirea selectivă, în vreme ce este mai scăzut timpul petrecut pentru citirea în profunzime și concentrat, odată cu scăderea atenției susținute.

Aceste schimbări de comportament, generate de cititul electronic, sunt confirmate de efectele lor: “Un studiu din 1989 arăta că cititorii de hipertext ajungeau deseori să apese distrași mouse-ul «prin pagini în loc să le citească cu atenție». Un experiment din 1990 a arătat că cititorii de hipertext deseori «nu își puteau aminti ce au și ce nu au citit». Într-un alt studiu din același an, cercetătorii au rugat două grupuri de oameni să răspundă unei serii de întrebări consultând un set de documente. Un grup a folosit documente electronice cu hipertext, în timp ce celălalt a folosit documente tradiționale tipărite. Grupul care a folosit documentele tipărite a depășit grupul cu hipertext în completarea temei cerute. Analizând rezultatele acestui și altor experimente, editorii unei cărți din 1996 despre hipertext și percepție scriau că, deoarece hipertextul «impune o încărcătură mai mare cognitivă asupra cititorului», nu este nicio surpriză «că comparațiile empirice între prezentarea tipărită (o situație familiară) și hipertext (o situație nouă și solicitantă din punct de vedere cognitiv) nu favorizează întotdeauna hipertextul.» Dar ei au prezis că, pe măsură ce cititorii vor câștiga o mai mare «pricepere în domeniul hipertextului», probleme cognitive probabil că vor scădea”. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Chiar și astăzi, cercetările contemporane “continuă să arate că oamenii care citesc text liniar înțeleg mai mult, își amintesc mai mult, și învață mai mult decât cei ce citesc text presărat cu legături” (citate din cartea lui Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, care a analizat îndeaproape fenomenul cititului digital).

Acestea sunt doar câteva minuscule frânturi din abundenta literatură de specialitate care arată că această presupoziție că textul digital este preferabil celui clasic nu are suport științific. Încă mai mult, în acest scurt text nu a fost abordată problema impactului textului digital asupra memoriei pe termen lung, memoriei de lucru și atenției, realități neurologice asupra cărora textul electronic are efecte devastatoare.

Este deci păcat că cei care ar trebui să fie riguroși și științifici, conducătorii învățământului, se dovedesc lipsiți de dorința de a fundamenta avansul educației pe cercetările de specialitate, preferând să acționeze “după cum bate vântul”, în dauna elevilor și a viitorului acestora.

Pentru că dacă școala are un rol, acesta este mai ales acela de a oferi tinerilor pe care îi educă perspectiva alternativă a unei lumi a culturii, a frumosului, a liniștii, în care procesele lor cognitive să se desfășoare armonios. Asta așteptăm de la ea, nu să constate, prin ministrul educației, că “cea mai mare parte a copiilor trăiesc în era digitală”. Prin această afirmație și prin acțiunile sale, Ministerul Educației ne arată că nu mai are de gând să promoveze o lume alternativă la cea a tabletelor, telefoanelor, jocurilor video și textelor de 2 paragrafe. Acea lume a cărților, a bibliotecii, a romanului, a poeziei, a Domnului Trandafir, este destinată pieirii, pentru că cei care ar fi trebuit să o apere vor să o abandoneze, pe drumul făuririi neabătute a omului nou, bun de dus pe cele mai înalte culmi ale progresului tehnologic.

Referinte

Patricia M. Boechler, “How Spatial is Hypertext? Interacting with Hypertext Documents: Cognitive Processes and Concepts”, în “CyberPsychology and Behaviour”, 4 (2001)

Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, W. W. NORTON & COMPANY, New York & London, 2011.

Zimming Liu, “Reading behaviour in the digital environment: Changes in reading behaviour over the past ten years”, în “Journal of Documentation”, 61 (2006).

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

De ce Înălțarea Maicii Domnului nu este dogmă

Maica Domnului, oricât ar părea de tranșant spus, este de neînțeles în afara Ortodoxiei. Aceasta pentru că Ortodoxia este casa ei, a cărei mamă este; Ortodoxia este casa pe care Maica Domnului o îngrijește în mod deosebit și care îi simte prezența în mod explicit, chiar dacă ea este “Împărăteasa cerurilor” și lucrarea ei se extinde, ca și în cazul Mântuitorului, asupra întregii lumi.

Despre ea este aproape imposibil a se vorbi dogmatic. Orice cuvânt teologic despre ea pare cumva nelalocul lui atunci când nu este un imn, o cântare, o doxologie. Cel mai mare teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, se exprimă astfel în Teologia sa Dogmatică: “Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor sfinților și iubirea ei față de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos față de noi”.

În fapt, acesta este modul cel mai propriu de exprimare al teologiei, întrucât imnul este mult mai apropiat de rugăciune, adică de respirația Bisericii, decât sentințele teologice. Am putea spune că, în cazul Maicii Domnului, când abandonăm imnul ne apropiem de erezie. Aceasta pentru că taina ei și a lucrării ei este totalmente apofatică, nu poate fi cercetată prin mijloace raționale, ea – după cum singură rânduiește – nu se descoperă decât tainic. Aceasta corespunde totalmente, dacă ne gândim, faptului că în viața sa pământească de după Înălțarea Domnului, ea s-a dedicat întru totul isihiei, manifestată prin nevoință, rugăciune și povățuirea apostolilor, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama.

Vedem astfel cum Maica Domnului, în viața sa pământească, a întrupat în cel mai înalt grad comportamentul “firesc” al unei mame. Nimic pentru ea, totul pentru Fiul ei. Acesta trebuie să fie și motivul pentru care ea nu este menționată în mărturiile și epistolele apostolilor, preferând să devină “sprijin și mângâiere pentru toți”, ajutând și ghidând oamenii spre credința în Hristos și lăsându-i pe Sfinții Apostoli să mărturisească public “până la marginile pământului”.

Când ne gândim așadar la Maica Domnului, intrăm pe teritoriul ei, al Mamei. Ce putem dogmatiza aici? Poate cineva cuprinde în termeni dogmatici dragostea ei, rugăciunea ei, isihia ei? Putem dogmatiza minunile ei, pe care ea a ales să le lucreze tainic, chiar și atunci când sunt în văzul lumii? Într-un fel, am putea spune că nu pot exista erezii despre Maica Domnului, căci cunoașterea și cercetarea Maicii Domnului este o problemă de apropiere, de adopție, de transformarea noastră în fii ai ei.

Acesta este probabil și motivul pentru care în Răsărit nu s-a pus niciodată problema declarării ca dogmă a Înălțării cu Trupul a Maicii Domnului, precum s-a petrecut în Apusul catolic, care a proclamat-o ca atare în 1950 (“Asumpțiunea”). În Ortodoxie nu s-a pus această problemă tocmai pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată să conteste realitatea înălțării ei. În același timp, această învățătură face parte dintr-un alt registru, din “bucătăria internă” a relației Mântuitorului cu Maica Lui. Astfel că, chiar dacă despre această învățătură au vorbit “titani” ai teologiei dogmatice creștine, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, ei nu și-au pus problema vreunei “proclamări” a acestei învățături, pentru că Maica Domnului, cum ei cunoșteau cel mai bine, se cinstește în taină, în taina inimii, acolo unde chiar ea a dorit să se facă cunoscută.

În fapt, singura dogmă despre Maica Domnului, care a fost formulată ca atare vreodată, este aceea care i-a dat titulatura de “Theotokos”, adică “Născătoare de Dumnezeu”, la Sinodul Ecumenic de la Efes din 431, dar și în cazul acesta a fost vorba de combatarea unei erezii referitoare la Mântuitorul – erezia lui Nestorie, care afirma că în Hristos sunt două persoane, astfel încât Maica Domnului ar fi fost doar născătoare de om.

Apusul însă, care a pierdut cunoașterea duhovnicească tainică a Maicii Domnului, a căzut în două extreme: catolicismul a exagerat cercetarea sa raționalistă asupra Fecioarei Maria, proclamând ca dogme învățături inventate precum imaculata concepție, în vreme ce protestantismul, în iconoclasmul său, s-a închis total față de Maica Domnului, căreia nu îi mai recunoaște niciun merit și nicio vrednicie.

Ortodoxia însă nu are nevoie de astfel de dogme, întrucât o cunoaște pe Maica Domnului în ascunzișul inimii, acolo unde este ferită de orice fel de dezbateri și proclamații. Răstignit fiind pe Cruce, înainte de a-și da duhul, Mântuitorul “a zis Maicii Sale: Femeie, iată Fiul tău! După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta!”. Pentru Maica Domnului, pentru ucenicul cel iubit, ca și pentru noi toți, este suficient.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Rău cu răul

Ceea ce numim “obișnuință” este în fapt o realitate destul de complexă, prin care mintea noastră se adaptează la realitățile exterioare. Această abilitate face ca omul să fie deosebit de adaptabil, să se “poată obișnui cu orice”, după o zicere binecunoscută. Este mecanismul sădit de Dumnezeu în noi, prin care abordăm în liniște procesele pe care le cunoaștem, prin care devenim mai eficienți în munca pe care o depunem, prin care facem față mai ușor la situațiile întâlnite.

Dar există un domeniu în care este bine să nu cunoaștem această obișnuință: acela al răului. Spun Sfinții Părinți că mai rea decât păcatul – cu mult mai rea – este obișnuința cu săvârșirea acestuia, familiarizarea cu el. În cazul luptei duhovnicești, această obișnuință produce patima, o învârtoșare în rău care devine aproape ca o a doua natură.

Dar nu doar în cazul păcatului personal este nocivă obișnuința. La fel de nocivă este și în cazul răului exterior nouă, cel care se petrece peste tot și tot timpul în lume, și pe care astăzi, datorită mediului tehnologic, îl cunoaștem mult mai extensiv. Ne înconjoară la tot pasul: fie că este o știre despre inundațiile din Gorj, fie că este vorba despre patru copii uciși mișelește pe o plajă din Gaza, sau despre un avion civil doborât în țara vecină. Că se întâmplă în satul vecin sau pe cealaltă parte a globului nu mai este de mult relevant – tot răul este destinat să ne pătrundă în minte, prin televizor, internet, ziar etc.

Și ne obișnuim. “Azi-noapte încă 15 copii au fost uciși în Gaza” … “Tirurile de artilerie au lovit o casă în apropiere de Donetsk. Întreaga familie a fost ucisă”… “Casa lui a fost luată de viitură în timp ce dormea”… “Autocarul în care se aflau a intrat în derapaj și a căzut în prăpastie”. După o perioadă, aceste titluri îngrozitoare, care alteori ne-ar fi cutremurat, care ar fi produs în noi tristețea pentru copiii uciși, pentru drama părinților, pentru nedreptatea de a fi călcat în picioare de puternicii lumii, toate acestea devin obișnuință, nu mai produc în noi decât un ecou îndepărtat. În avalanșa informațională, în care ne silim să ne concentrăm atenția pe interesele noastre (deseori egoiste), răul ne intră în minte și rămâne acolo, neexorcizat.

Că devenim insensibili este puțin spus. Cel mai grotesc este că devenim inumani. Trecem pe lângă oameni mutilați și întoarcem privirea. O mână de om murdară se întinde spre noi și nu mai vedem decât murdăria. După o vreme, întoarcem spatele oricui și oricând, atâta timp cât respectiva persoană nu ajută intereselor proprii.

Acesta este efectul social al expunerii necontrolate la rău. Zice psalmistul: “Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea”. Iar Sfinții Părinți ne învață să ne oprim din pomenirea răului, pentru a nu-i permite să se extindă în lume prin noi. Nu-i vorba aici de un indeferentism, de întoarcerea noastră cu spatele la problemele lumii. Din contră, Sfinții Părinți știau că expunerea necontrolată la rău funcționează ca un tratament de de-sensibilizare, și deci trebuie evitată ca o măsură terapeutică.

Trebuie deci să fim selectivi cu privire la răul la care ne expunem. Să ne expunem însă la răul împotriva căruia putem lupta. Când suntem puși în fața lui, să îi contrapunem în mod activ lucrarea lui Hristos – numai așa ne va folosi la ceva faptul că îl primim în mintea noastră. Altfel, vom deveni din ce în ce mai obișnuiți cu răul împotriva căruia nu luptăm (deși el se luptă cu noi), răul care ne macină în suflet, cuibărindu-se și lucrând la pierderea propriei umanități.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.