“Nu oferiţi bani sau foloase materiale cerşetorilor din metrou. Aveţi dreptul la o călătorie civilizată, iar încurajarea acestora conduce la disconfortul dumneavoastră în timpul călătoriei”.

“Nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii”.

Contrastul între cele două mesaje este, cred, izbitor. Primul se poate auzi în staţiile metroului bucureştean. Al doilea aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu sunt multe de comentat despre această discrepanţă. Poate numai faptul că, în vreme ce Sfântul Ioan lupta pentru mântuirea auditorilor săi, compania de metrou (şi nu numai ea) luptă împotriva acestora, încurajându-le zgârcenia şi mândria, în numele “confortului”.

Justificările pe care le auzim (şi le folosim, de ce să nu recunoaştem) foarte des sunt două: cea mai celebră este “domne’, ăştia câştigă mai mult decât tine, sunt organizaţi în reţele de cerşetorie şi e doar o afacere, sau hoţie, căreia tu îi cazi în plasă”; a doua, la fel de uzitată, sună aşa: “eu nu încurajez nemunca. Să meargă să muncească dacă vor să câştige”.

Desigur, ambele justificări ar putea fi perfect valabile. Spun “ar putea fi”, pentru că există o mică, o nebăgată în seamă, problemă. “Problema” acestor construcţii logice este aceeaşi, şi pe vremea Sfântului Ioan şi în vremea noastră: Mântuitorul Iisus Hristos. Merită să observăm, citind Evangheliile, că Mântuitorul nu face niciodată cazuistică, nu intră în “jocul justificărilor”, ci spune simplu, concis şi fără echivoc: “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Mt. 5, 42). Hristos nu ne încarcă cu “probleme de conştiinţă” inutile, astfel încât să ne chinuim mintea cu judecăţi care nu sunt ale noastre: cine merită, cine e hoţ, cine e adevărat cerşetor şi cine e fals. Dacă ar fi făcut acestea, ne-ar fi aruncat într-o luptă fără sfârşit cu himerele adevărului lumesc. Hristos ne sfătuieşte, părinteşte, să dăm fără să facem tot felul de supoziţii şi scenarii. Nu e sănătos pentru nimeni, nici pentru noi (care anevoie putem scăpa de a cădea în judecarea aproapelui), nici pentru sărmani. “Celui care cere de la tine, dă-i”.

“Da, bine, dar sunt banii mei munciţi cu greu. Mie nu mi-a dat nimeni nimic, tot ce am dobândit am dobândit prin muncă”, auzim la fel de des. Dar ar fi bine să auzim şi ce zice, iarăşi, Sfântul Ioan Gură de Aur: “Banii nu îi câştigi ca să-i cheltuieşti pe plăceri, ci ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Sau poate crezi că ceea ce ai este al tău? Nu. Chiar dacă ai câştigat totul prin muncă cinstită sau chiar dacă ai primit banii moştenire de la tatăl tău, averea ta este a lui Dumnezeu, Care ţi-a încredinţat-o ca să o foloseşti potrivit legilor sfinte. Adică să ţii pentru tine doar ce ai nevoie şi restul să dai săracilor”.

Pe de altă parte, cât de făţarnici suntem noi care îi acuzăm pe alţii că sunt “cerşetori falşi”, sau “leneşi”, iar noi suferim din plin şi mai abitir de aceleaşi patimi? Dacă ei sunt falşi, eu sunt şi mai fals. De câte ori nu ne rugăm lui Hristos să ne miluiască (şi ne miluieşte) deşi suntem cu totul falşi, că nu facem ce am promis şi nu suntem cine ne considerăm? De câte ori nu suntem noi înşine dominaţi de lene, atât material cât şi spiritual? Noi care îi acuzăm pe alţii că sunt leneşi şi că de ce nu se duc la o muncă fizică, cât de dispuşi suntem noi să facem acea muncă? Şi le cerem altora să ducă poveri pe care noi înşine nu suntem dispuşi să le purtăm.

Dacă oamenii ar privi această problemă, a cerşetoriei, cu ochii Sfântului Ioan Gură de Aur, ar înţelege că, de fapt, toate aceste discuţii sunt la fel de inutile ca praful aşternut peste cele peste un milion de maşini din Bucureşti. Sunt inutile, pentru că nu zidesc şi nu folosesc nimănui. Dacă aş avea dragostea pe care mi-o doreşte Sfântul Ioan, m-aş apleca asupra săracilor cu dragostea reală a lui Hristos, nu cu făţărnicia care mă caracterizează, şi odată cu milostenia materială s-ar transmite şi o parte din dragostea aceasta, iar milostenia s-ar transforma, aşa cum se şi cuvine, în mijloc de mântuire, atât pentru mine cât şi pentru săraci.

Şi nu merită să lupţi pentru asta, nu merită să doreşti ca toţi oamenii să simtă dragoste pentru ceilalţi, chiar şi pentru cei ce vor să-i fure? Nu merită ca societatea să promoveze asta, iar nu “confortul”, zgârcenia şi orgoliul?

Este potrivit să închei tot cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, poate cel mai iubitor de săraci creştin pe care l-a cunoscut Biserica, până acum:

“Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Spune-mi, dacă ai şti că oraşul nostru peste un an va fi distrus, dar nu şi alt oraş, unde ţi-ai zidi casa: în acest oraş sau în altul? În altul, fără îndoială. Ei, atunci nu zidi în această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul. Dar ce tot spun? Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea, zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ”.

Paul Cocei

***

Fragment din Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei:

Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrînd să ispitească îndurarea Sfîntului, şi-a schimbat hainele şi alergînd pe altă cale, iarăşi a întîmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: „Stăpîne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicînd: „Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Pentru lume, a fi împotriva ei reprezintă o crimă de neiertat. Şi la fel ni se poate părea şi nouă, daca nu înţelegem mai întâi ce este lumea. Ce înţelegem noi, ca şi creştini, prin “lume”, de ajungem să ne raportăm deseori la ea ca la ceva rău, nociv, de care trebuie să ne lepădăm ca să ne mântuim?

În Epistola sa către corinteni, Sfântul Apostol Pavel arată că Dumnezeu “a dovedit nebună înţelepciunea lumii acesteia”; “întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu”. De aceea “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”. “Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Pavel nu face aici decât să urmeze şi să teologhisească ceea ce primiseră toţi Apostolii de la Mântuitorul Însuşi. Acesta le zicea, cu inima întristată “până la moarte”, în cuvântarea de despărţire: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”.

Este firesc deci ca lumea să-i urască pe cei care o vădesc de păcat şi de nebunie. Şi este la fel de firesc ca noi, ca şi creştini, să fim fundamental împotriva lumii, cum şi Mântuitorul şi Apostolii au fost. Dar ei, trebuie să remarcăm, nu au fost niciodată împotriva omului, a cărui mântuire au căutat-o şi pentru care S-a jertfit Mântuitorul. Despre oameni – semenii lui – scria Apostolul Pavel că ar fi dorit să fie el însuşi anatema de la Hristos pentru ca să se mântuiască ei, de s-ar fi putut.

Deci vedem cum, încă dintru început, dragostea de oameni a Mântuitorului şi a celor mai mari Apostoli s-a împletit cu împotrivirea viscerală faţă de lume. Sute de ani mai târziu, Sfântul Isaac Sirul lămurea acest aspect, explicând această opoziţie duhovnicească prin faptul că “«lumea» este un nume cuprinzător care îmbrăţişează şi patimile… Căci când voim să numim patimile în întregime, le numim lume… Unde acestea se opresc din mers, acolo a murit lumea”.

De aceea este firesc să dorim “moartea lumii” (expresie dragă ucenicilor părintelui Serafim Rose), adică moartea laturii păcătoase a omenirii, moartea acelei părţi a existenţei care este robită patimilor şi care aduce omului şi omenirii tirania morţii. Dorim “moartea lumii” mai ales din noi, căci ştim care este “stăpânitorul acestei lumi” şi dorim, ca şi în cazul Mântuitorului, ca acesta să nu aibă “nimic în noi”. Neaflând el lumea în noi, nu va avea ce stăpâni. Căci acolo se va fi aflat Duhul Sfânt, curăţind acest templu al fiinţei noastre.

Şi deşi este necesar să ne împotrivim lumii mai ales înăuntrul nostru, suntem datori să ne împotrivim ei şi în afară, acolo unde se duce bătălia nu doar pentru sufletul propriu, ci pentru sufletele tuturor semenilor noştri. Împotriva lumii ducem o luptă aprigă (iarăşi, nu împotriva oamenilor, ci pentru ei), întrucât nu luptăm împotriva “trupului şi sângelui”, “ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Cu acest “război nevăzut” suntem toţi datori, nu ne putem eschiva fără a cădea noi înşine în stăpânirea lumii.

Să nu ezităm deci să spunem lucrurilor pe nume, doar de frica unor “repercusiuni” sau de teama de a fi batjocoriţi, umiliţi, marginalizaţi. Pe acestea toate Mântuitorul şi toţi sfinţii le-au îmbrăţişat şi le-au privit ca mijloace pentru mântuire.

Deci, cu toată dragostea pentru om: “Moarte lumii!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Începând de ieri, în România, tara în care sunt 86% ortodocşi declaraţi, predarea Religiei nu mai este obligatorie, Curtea Constituţională scoţând-o din rândul materiilor “normale”, şi obligându-i pe cei care doresc să înveţe în continuare Religie să facă cereri explicite către şcoli. Mai mult decât atât, din acest motiv profesorii de Religie vor fi angajaţi temporar, pe perioadă determinată de un an.

Prin această iniţiativă mârşavă şi clar eminamente politică se defiinţează în fapt învăţământul religios în şcoli, care devine deosebit de precar şi de insignifiant. Pentru ca cei 1% atei să nu mai fie “zgândăriţi” de această materie, “ordinară” probabil în mintea lor, care este Religia Ortodoxă, Curtea Constituţională este gata să încalce un drept constituţional al românilor.

În Constituţia României, la articolul 32 aliniatul 7, se specifică clar şi fără echivoc: “Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege”. Cum poate susţine Curtea Constituţională că Statul mai poate garanta organizarea învăţământului religios atâta vreme cât ea îl subminează prin desfiinţarea posturilor de profesori şi prin beţele în roate pe care le pune?

Mai mult, din acest moment Curtea Constituţională devine cea care decide ceea ce e bine şi ceea ce nu e bine să înveţe copiii noştri. Oare se va sesiza Curtea Constituţională când se va pune (şi s-a tot pus!) problema orelor de educaţie sexuală (mai degrabă sexualizantă)? Sau va interzice Curtea Constituţională evoluţionismul, care promovează ateismul de la înălţimea pretenţiei sale de “ştiinţă”?

Mi-aş dori foarte tare, de asemenea, să asist la o dezbatere la Curtea Constituţională pe teme la care se pare că se pricepe, cum ar fi câte pagini trebuie să aibă un manual, câte ore de citire şi scriere trebuie să fie la clasa 1, sau, mai intersant, dacă ar trebui inclusă în manualul de istorie vreo lecţie despre Biserica Ortodoxă Română. Ş.a.m.d.

Ceea ce pierde însă din vedere Curtea Constituţională, şi nu doar ea, este că prin alungarea Religiei din şcoli se pregăteşte încălcarea şi a altor drepturi, precum ar fi acela al libertăţii de conştiinţă. Pentru că dacă subiectele religioase nu pot fi abordate la şcoală în mod liber, trebuind a fi “avizate” de Curtea Constituţională, aceasta din urmă se erijază, în fapt, într-un real “Minister al Adevărului”.

Aşteptăm în consecinţă de la Curtea Constituţională, fie să-şi recunoască greşeala şi să revină – cum o şti – asupra hotărârii, fie să ne elibereze în scurt timp şi o listă cu cuvintele pe care avem voie să le folosim. Măcar atunci vom şti, mai concret, în ce realitate trăim.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Acum câteva zile, papa Francisc a declarat că Big Bangul, fenomenul presupus a sta la originea universului, este adevărat. Şi cum teoria Big Bangului este un produs al teoriei evoluţiei, papa consideră că şi aceasta este la fel de adevărată. Ne-am putea imagina că papa a devenit ateu, la fel cu cei care au emis şi susţin în mod curent aceste teorii. De fapt, arată papa, Big Bangul şi evoluţia se împacă “de minune” cu învăţătura creştină, atâta vreme cât creştinul consideră aceste fenomene “ghidate” de Dumnezeu.

Nu vom intenţiona să intrăm aici în disputa evoluţionism/creaţionism, dar trebuie să notăm faptul că, dacă această dispută a produs o certitudine în ultimele decade, aceasta este faptul că “evoluţionismul creştin” este o teorie eşuată atât din punct de vedere teologic cât şi ştiinţific. Credinţa într-o evoluţie “creştinată” este o monstruozitate, o aberaţie din toate punctele de vedere, şi în lumea ortodoxă sunt multe studii şi cărţi foarte bine documentate pe această temă.

Pentru lumea occidentală însă, aceste declaraţii ale papei sunt deosebit de plăcute, gâdilându-i plăcut urechea (şi şi mai mult, orgoliul), la fel ca şi cele referitoare la homosexuali, apărute nu cu mult timp în urmă. Ambele serii de declaraţii/atitudini nu sunt însă decât produsul de marketing al unei Biserici care se dovedeşte din ce în ce mai aproape de apostazia făţişă.

De unde, ne putem întreba, această nevoie aproape organică a catolicismului de a fi pe placul societăţii occidentale, mai mult decât pe placul lui Dumnezeu? Căci dacă ne uităm în ultima 1000 de ani de “autonomie” a Bisericii Catolice faţă de Ortodoxie, nu putem să nu ne minunăm de toate gogomăniile inventate sau susţinute de catolicism, la cel mai înalt nivel. De la celebrele tribunale inchizitoriale care ucideau în numele credinţei, la nu mai puţin celebrele “indulgenţe” care dăruiau celor vii rugăciuni ale celor morţi (şi care indulgenţe sunt, în continuare, în vigoare); de la infailibilitatea papală la folosirea pâinii nedospite, de la dogma “imaculatei concepţii” la îngrozitorul cult al “inimii lui Iisus” şi la câte şi mai câte inovaţii dogmatice şi de cult; de la susţinerea geocentrismului împotriva evidenţei ştiinţifiice şi până la adopţia teoriei evoluţioniste, adopţie ce se petrece în ziua de azi.

Nevoia Bisericii Catolice de a adera la credinţele necreştineşti ale lumii contemporane provine, dincolo de ambiţiile de stăpânire pământească (să nu uităm că papa este “suveran pontif”), din greşita raportare a ei la lume; cu această lume, catolicismul pare a fi încheiat o a doua “căsătorie”, adulteră, în detrimentul legământului ei cu Dumnezeu (uitând de altfel cum se raportau la aceasta Apostolii, care “trebuiau să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni”).

Cumva, catolicismul a decis că datoria creştinismului nu este aceea de a se identifica ca “turmă mică” prin “osebire” faţă de lumea supusă stăpânirii patimilor, ci că pentru a mântui lumea Biserica are nevoie să adopte şi să se scalde în toate patimile şi blasfemiile ei. Şi, în fapt, dacă stăm să analizăm, aceasta este una dintre ultimele pârghii pe care catolicismul le mai are în lumea occidentală pentru a-şi atrage susţinerea populară. Nimeni nu se mai uită acum către Biserica Catolică pentru a aştepta de la aceasta să îi arate drumul drept către cer. Toată lumea se bucură acum când catolicismul curbează acest drum întorcându-l spre pământ. Catolicismul numeşte aceasta, în mod amăgitor, “întoarcere spre oameni”, însă oamenii ar trebui să realizeze că această întoarcere nu este pentru a chema poporul spre drumul mântuirii, ci pentru a-l închide în imanent, în moartea veşnică care se află la capătul existenţei acestei vieţi trăite fără Dumnezeu.

În urmă cu un an, într-un alt articol, am consemnat părerea unui părinte duhovnicesc contemporan (Nectarie Moulatsiotis) conform căruia papa Francisc ar putea fi “profetul mincinos” din Apocalipsă. Chiar dacă la acea vreme probabil multă lume s-a scandalizat de declaraţiile părintelui, istoria ultimului an, şi chiar a ultimelor două săptămâni, aruncă o altă lumină asupra acestora.

Întru încheiere, ca să punem într-o lumină şi mai clară populismul declaraţiilor papei Francisc, reamintim faptul că, urmând confirmării existenţei bosonului Higgs în 2012 şi cercetărilor din ultimii ani de la CERN, oamenii de ştiinţă înclină să creadă că Big Bangul ar fi fost de fapt imposibil. În aceste condiţii, ataşarea Bisericii Catolice de evoluţionism şi Big Bang seamănă din ce în ce mai mult de modul în care ea se agăţa cu dinţii, în Evul Mediu, de geocentrism.

Desigur că Biserica Ortodoxă, în urma ultimelor declaraţii ale papei, va fi acuzată că nu e “modernă”, că nu “aderă” la marile înfăptuiri ştiinţifice etc. Aceşti acuzatori ar trebui însă să ştie şi să nu uite faptul că Ortodoxia nu a uitat de menirea ei în lume, care este aceea de a sfinţi şi mântui oamenii arătându-le adevăratul drum către cer, chiar cu riscul de a fi de neînţeles pentru cei ce luptă împotriva lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

O fiinţă umană lipsită de posibilitatea de a greşi nu mai este fiinţă umană, ci fiinţă robotizată. Însă lumea modernă, în mecanismele ei economico-sociale, funcţionează mai bine cu roboţi. Prin nu se ştie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia că omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinţă potrivită pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele şi procedurile ei, încearcă să şlefuiască chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate că acesta este principalul motiv pentru care asistăm în zilele noastre la încercarea de eliminare din umanitate a posibilităţii eşecului. Sau poate că nu e. Poate că, de fapt, suntem noi cei care ne dorim să nu mai avem de-a face cu oameni care pot greşi şi pe care îi putem ierta, şi căutăm să extirpăm din cei din jur posibilitatea greşelii, ca pe un “defect din fabricaţie”. Poate că dacă am fi mai sinceri cu noi înşine, am recunoaşte faptul că, în fond, nu ne place să iertăm. De aceea, în mod fatal, răbdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iartă şi uită”, ci în cele mai multe cazuri este doar o necesitate practică.

Simptomul clar al acestei mentalităţi este dispoziţia noastră de a accepta o supraveghere continuă, totală, a tuturor aspectelor vieţilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia că oamenii devin “mai buni” dacă le restricţionăm posibilitatea de a greşi, ca şi cum nebunul legat în cămaşă de forţă ar deveni sănătos prin această restricţie.

“Ceea ce trebuie însă să ştim,”, spunea Mircea Vulcănescu, ”cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit”.

Nu degeaba spune psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”. Posibilitatea de a greşi, sădită adânc în condiţia noastră încă din creaţie, reflectă una dintre frumuseţile primordiale existente în om. Libertatea totală, neîngrădită, de a alege să faci binele atunci când poţi să nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertăţii este de fapt posibilitatea exprimării dragostei adevărate, care uneşte contrariile eliminând distanţele şi barierele dintre fiinţe. În această libertate se vădeşte, deci, înrudirea noastră cu Dumnezeu care dăruieşte fiinţei umane acest mod de existenţă mai presus de mecanicismul şi imanenţa acestei lumi.

Şi atunci, de-abia atunci, înţelegem grozăvia nelegiuirii noastre, prin faptele şi vorbele noastre descoperindu-ne de atâtea ori luptători împotriva acestei libertăţi a fiinţei umane, acestei demnităţi atât de frumoase cu care ea este înzestrată, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi să devenim mai umani, mai buni, mai drepţi, de vreme ce îi tratăm pe cei din jur ca pe nişte roboţi? Dar pesemne că mulţi dintre noi nu mai vrem decât să supravieţuim…

Dar chiar dacă am fi uitat de Hristos, chiar dacă nu ne-ar păsa decât de noi şi de familia noastră, şi acolo găsim aceeaşi învăţătură. Căci şi experienţa părinţilor arată că parcă mai mult îşi iubesc copiii atunci când aceştia greşesc şi se căiesc decât atunci când nu greşesc. În acest act atât de simplu, pe care îl săvârşeşte de atâtea ori în fiecare zi, părintele dovedeşte şi descoperă, în mod implicit, aceeaşi frumuseţe a libertăţii umane prin care se manifestă iubirea.

Ne-au mai rămas deci doar aceste alternative: fie să ne adâncim în masa amorfă a lumii roboţilor umani, fie să încercăm să “creştem oameni”, cum zicea Mircea Vulcănescu. Să creştem noi înşine ca oameni, şi să îi ajutăm şi pe alţii să crească ca fiinţe umane, învăţând să apreciem cu toţii valoarea imensă a posibilităţii greşelii, fără de care nu există nici iertare, nici dragoste.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Multă vreme am avut senzaţia, sub influenţa gândirii mele secularizate cu care am venit spre Hristos, că Domnul, ca Fiinţă divino-umană, a pătimit cele lumeşti altfel decât un om obişnuit. Şi, într-un fel, pare că aşa şi stau lucrurile, atâta vreme cât Sfinţii Părinţi au exprimări precum aceasta: „Pătimea dumnezeieşte ca să zic aşa, căci suferea de bună voie deoarece nu era simplu om şi săvârşea minuni omeneşte, căci le săvârşea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar tot cu ajutorul Sfinţilor Părinţi am realizat că gândirea mea era extrem de simplistă, căci Părinţii, urmând Scripturii, ne învaţă că Domnul a fost supus tuturor condiţiilor omeneşti. Adică foamea lui era reală, setea lui era reală, oboseala lui era reală. Postul său de 40 de zile din pustiul Carantaniei a fost întru totul real, adică simţit fizic în adevărata lui natură, nu a fost doar un exerciţiu „îndulcit” de lucrarea sa dumnezeiască. Dacă ar fi fost aşa, dacă şi-ar fi folosit puterea dumnezeiască pentru binele propriu, pentru depăşirea unor situaţii doar în propriul folos, nu doar că ar fi relativizat aceste pătimiri şi în fapt le-ar fi anulat ca fapte omeneşti, dar El însuşi ar fi lucrat egoist; Mântuitorul niciodată, în nicio situaţie, nu S-a gândit la Sine.

Revenind, aceeaşi gândire simplistă, care exagerează manifestarea divină în trăirea omenească a Mântuitorului, tinde să desconsidere, în cazul Domnului, una din părţile esenţiale a condiţiei omeneşti, şi anume ispita. „Desigur, Mântuitorului i-a fost uşor să reziste ispitelor, că doar era Dumnezeu”, afirmă această gândire simplistă (şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, nu o dată am avut tentaţia să gândim aşa – şi la tot pasul suntem supuşi acestei ispite).

Dar este exact invers! Mântuitorului i-a fost mult mai greu, infinit mai greu decât nouă. Această realitate o exprimă în cuvinte cutremurătoare Sfântul Vasile al Kineşmei, vorbind despre chinurile din Grădina Ghetsimani: „Pentru a înţelege cauza ascunsă a acestor suferinţe sufleteşti, trebuie neapărat să ne amintim că Domnul a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Cu cât e mai înalt şi mai curat sufletul omenesc, cu atât resimte mai chinuitor orice păcat de care îşi dă seama. Aceste chinuri provocate de conştiinţa păcatului sunt uneori insuportabile până şi pentru noi. Şi atunci, cum trebuie să fi fost chinul şi întristarea sufletului drept, fără de păcat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur păcat oarecare, ci toată marea fără de sfârşit a răului adunat în istoria omenirii! Toate fărădelegile trecutului, prezentului şi viitorului, cu toată cruzimea lor de necrezut, cu toată murdăria poftei trupeşti, cu toată josnicia minciunii şi trădării, toată mârşăvia viciului, tot ce a întinat vreodată ungherele cele mai ascunse ale pământului multpătimitor: toate acestea erau trăite atunci de Mântuitorul cu un dezgust şi o groază de o putere înfricoşătoare şi cu o întristare de negrăit pentru omul căzut”.

Mai mult decât atât, dacă pătrundem, ghidaţi de Părinţi, în adâncul cutremurător al simţirilor Mântuitorului din acele clipe înfricoşătoare, vom descoperi că imaginea noastră „pudibondă” despre Domnul este departe de înţelegerea realităţii. Adevărul este că nici nu putem să ne apropiem de perceperea nivelului infernal de ispitire suferit de Mântuitorul. Cu adevărat, nu a existat o clipă mai îngrozitoare decât aceea, în care tot iadul s-a dezlănţuit asupra Domnului, ca să-L facă, de se va putea, să schimbe cursul faptelor Sale, „să Se cruţe” şi să renunţe astfel la lucrarea înfricoşătoare dar mântuitoare pe care urma s-o realizeze.

Tot Sfântul Vasile este cel care, luminat de Duhul Sfânt, pătrunde în adâncimea chinurilor aduse de ispitirea Domnului, învăţându-ne că în acele clipe, în care Domnul se lupta din toată fiinţa Sa, „cu sudori de sânge”, diavolul a pornit împotriva Sa un rechizitoriu menit a-L convinge de inutilitatea jertfei Sale, inutilitate dovedită cu prisosinţă de nimicnicia celor pentru care se jertfea. „Vei spune: «Nu sunt toţi aşa!» Ba toţi sunt aşa! Tot neamul omenesc este aşa. Până şi ucenicii Tăi iubiţi! Du-te şi uită-Te la ei, vezi ce fac şi cum îndeplinesc rugămintea Ta de a priveghea împreună cu Tine! Ei ştiu că acum Îţi este nespus de greu şi că ai atâta nevoie de sprijinul lor, de rugăciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te şi uită-Te la ei, să vezi cum priveghează şi cum se roagă pentru Tine!”. Ucenicii, bineînţeles, dormeau. Neamul omenesc, pentru care Mântuitorul se răstignea, dormea. Câtă tristeţe trebuie să fi simţit Domnul la vederea acestei jalnice privelişti. Fără îndoială că aceasta i-a mărit durerea, şi ispitirea diavolească l-a întristat peste măsură, „până la moarte”.

Sfântul Vasile ne face însă atenţi la o realitate pe care altminteri ne este greu, în puţina noastră înţelegere, s-o percepem sau s-o admitem: îndoiala Mântuitorului. Sfântul Vasile nu se fereşte de aceasta, nu se sfieşte să admită că Mântuitorul a fost bântuit, în acele clipe groaznice, de îndoieli. Cine desparte îndoiala de ispitirea Mântuitorului dovedeşte că nu este gata să admită până la capăt umanitatea Domnului. Ce chin mai mare ar fi putut exista pentru Mântuitorul decât îndoiala pe care i-o semăna în suflet ispititorul, care încerca să-i prezinte, din toate puterile sale infernale, inutilitatea jertfei sale? Numai Lui, care era gata să se jertfească în deplinătatea dragostei Sale, i-a fost dat să bea până la capăt paharul acestor suferinţe. Aceasta este cheia înţelegerii chinului Domnului, că până în ultima clipă a bătăliei, în firea sa umană a existat posibilitatea îndoielii, a răzgândirii, a fugii de misiunea încredinţată Lui de Tatăl. Dacă nu ar fi existat această posibilitate, ce biruinţă ar fi fost? Pentru ce s-ar fi chinuit Domnul dacă toate îndoielile ar fi fost cu neputinţă?

Sigur că nu putem înţelege exact cum a putut exista îndoiala în mintea fără de păcat a Domnului, dar Sfânta Scriptură, tâlcuită de Părinţi, ne arată că aceasta a fost realitatea luptei înfricoşătoare a Mântuitorului.

„Aşa şoptea ispititorul, şi Mântuitorul Se ruga în întristare de moarte, în chinul insuportabil al îndoielilor şi şovăielilor!
Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta (Mt. 26, 42).
Cu cât mai grea şi mai încordată era lupta lăuntrică, cu atât mai înflăcărată era rugăciunea Lui, şi sudoarea Lui, care cădea pe pământ, era ca picurii de sânge.
Şi rugăciunea fierbinte a săvârşit lucrarea sa minunată: I s-a arătat un înger din Cer şi L-a întărit. S-au risipit norii îndoielilor, s-a terminat cu nehotărârea, a încetat chinul de nedescris al şovăielilor. Nădejdea în ajutorul Tatălui nu a înşelat. O cale dreaptă şi limpede se întindea înaintea ochilor, şi Mântuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El ştia de acum că altă cale nu-i, că singura cale sigură, care duce la ţintă, este calea crucii şi a pătimirilor. Ştia şi că aceasta e voia Tatălui şi că nu ispiteşte soarta nădăjduind în Sine, ci împlineşte datoria ascultării de Fiu.
Alegerea căii s-a lămurit definitiv. În conştiinţa omenească a Domnului s-a făurit hotărârea ultimă, neclintită. S-a săvârşit un mare moment în lucrarea mântuirii noastre.
Atunci când Domnul vine pentru a treia oară la ucenicii adormiţi, în cuvintele Lui se simte deja convingerea liniştită şi hotărârea liberă de îndoieli” (Sfântul Vasile al Kineşmei, Învăţături din Evanghelie pentru omul modern, Sophia, vol. 2).

Pentru noi, cei de astăzi, care suntem atât de departe de asumarea crucii, înţelegerea faptului că Mântuitorul însuşi a fost supus îndoielii, este o revelaţie şi un ajutor nemijlocit. Printr-o înţelegere mai profundă a pătimirilor Mântuitorului, a imensului zbucium lăuntric care ne-a mântuit nu fără a birui întregul iad al ispitei şi îndoielii, ne deznădăjduim mai puţin. Şi în acelaşi timp ne despărţim încet-încet de monofizitismul raţionalist modern, care pierde din înţelegere taina firii umane a Mântuitorului înlocuind-o cu o concepţie mecanicistă, lumească.

În cele din urmă, slăvindu-L pe Cel care a biruit desăvârşit sălbăticia firii umane şi sălbăticia plină de ispite şi îndoieli a puterilor iadului, ne închinăm cu bucurie Celui a cărui putere „se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Din ce în ce mai mult vedem instaurându-se şi în Romania una dintre fanteziile profetice ale lui Orwell, şi anume crimăgânditul. Zilele acestea el a beneficiat de o nouă încarnare, grotescă, în gestul „principial” al unui soldat român care a refuzat, în cadrul emisiunii de morală nouă „Masterchef”, să ia parte în continuare la mascarada prin care era promovat agresiv un homosexual.

Numele celui care a comis ultimul exemplu de crimăgândit este Florin Valea. Episodul ieşirii sale din concurs este relevant pentru modul în care se gândeşte – sau se doreşte a se inocula acest mod de gândire – în lumea televizată a zilei de azi.

Scena ieşirii

„Scena ieşirii” este atent pregătită regizoral şi se desfăşoară după cum urmează (sublinierile ne aparţin): prezentatorul emisiunii începe prin următoarea frază care pune în scenă întregul episod: „Dar din păcate în timp ce unii dintre concurenţi ar face orice să rămână în concurs, unul dintre ei este alungat de propriile prejudecăţi”. După câteva cadre menite să scoată în evidenţă „problema” (adică Florin Valea), soldatul declară, răspicat: „Motivul, după cum am spus, ţine de principiile mele personale. Nu mi se pare normal să… nu ştiu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar mă deranjează, nu ştiu, bărbaţi îmbrăcaţi în femeie, cu perucă, cu care – eu ştiu – peste un timp, dacă m-aş califica mai departe ar trebui să fac o echipă – nu-mi doresc, din acest motiv [plec]”.

Dacă s-ar fi oprit aici şi imediat ar fi fost prezentată ieşirea concurentului fără alte artificii, episodul n-ar fi fost de fapt atât de scandalos. Dar realizatorii emisiunii vor să pună în scenă o veritabilă execuţie propagandistică a crimei de a avea principii opuse celor oficiale. Astfel, sunt prezentate câteva mini-interviuri cu alţi concurenţi, stimulaţi să se disocieze de soldatul dizident şi să arate astfel că ei „gândesc liber”, aşa cum se cuvine. Astfel, unul dintre ei conchide: „Băi Florine, tată, nu ai venit unde trebuie„, în timp ce altul exprimă cu precizie, cu argumente, doctrina oficială a partidului televiziunii: „Din partea mea, atâta timp cât se află şi transsexuali în România şi continuă să apară şi pe la televizor şi peste tot, eu n-am nicio problemă” (am subliniat argumentul decisiv).

Desigur, din mitralierea necesară nu lipsesc „chefii”, care lovesc fără milă: „Tu eşti militar, lupţi pentru drepturile oamenilor, ale tuturor oamenilor” se arată indignat unul, în vreme ce altul este pietrificat de principiile respectivului concurent: „Eu n-am cuvinte… E ruşine mare, e ruşine”.

Totul culminează cu scena ieşirii, similară într-un fel unei degradări militare (cea mai mare dezonoare pentru un militar). Pe un podium sunt plasaţi concurenţii „salvaţi”. Soldatul iese prin faţa lor, în timp ce aceştia îl apostrofează. În cele din urmă, Florin Valea iese din emisiune, iar prezentatorul trece mai departe, nu înainte de a se referi la soldatul „dezertor”, în derâdere, ca la un „concurent cu principii„. Ulterior, homosexualul primeşte aplauzele tuturor concurenţilor.

Principiile interzise

Analiza acestui episod grotesc, care aduce parcă cu episoadele din Vieţile Sfinţilor, când martirii erau supuşi oprobiului confraţilor şi conaţionalilor lor pentru crima de a crede în Altcineva şi în altceva decât ei, ne scoate la lumină o realitate tulburătoare: crimăgânditul este aici, printre noi, este un delict nu doar penal, dar mai ales social şi moral.

Cât de deranjant, cât de alarmant este faptul că un om este condamnat pentru principiile sale, care nu sunt altele decât acelea ale unui creştin, care refuză să aibă „părtăşie” cu cei alienaţi? Şi ce poate fi mai revoltător decât faptul că, pentru a ilustra crima de gândire a celui în cauză, este pus în scenă acest teatru penibil, care aminteşte de demascările şi reeducările comuniste, în care cei „reeducaţi” trebuiau să înjure şi să-şi scuipe confraţii de suferinţă. Nu mai avem mult până când unui asemenea dizident i se va cere, ca în vremurile nu de mult uitate, să-şi facă „autocritica” şi să-şi înfiereze în public propria gândire.

Dar lucrurile nu se opresc, din păcate, aici. Problema cea mare nu este doar aceea că nu mai avem voie să avem principii, sau că nu mai avem voie să le exprimăm. Efectul devastator al acestei adevărate cenzuri a gândirii este acela că, în societate, nu vor mai exista mijloace prin care să poată fi exprimate adevăratele principii morale şi acestea, dispărând din discuţia publică, vor dispărea şi din realitate. Astfel, ostracizarea publică a celor care îşi susţin principiile, coroborată cu eliminarea din limbajul public al cuvintelor tranşante (acum se impun: „gen” în loc de „sex”, „LGBT” în loc de „lesbiene şi homosexuali”, „diversitate” în loc de „perversiune”, „libertate de alegere” în loc de „avort”, „relaţie non-monogamă” în loc de „adulter” etc.), va face ca cuvintele lui Orwell, pe care le cităm mai jos, să devină realitate:

„Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cuun sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate”.

Florin Valea nu este un martir creştin. Nu ştim dacă este creştin şi nici n-a fost ucis pentru credinţa şi principiile lui. Dar a fost asasinat public pentru delictul de a ţine mai mult la ceea ce este înăuntrul său decât la ceea ce i se impune din afară în numele câştigului material. Dacă însă delictul său de opinie s-ar fi petrecut peste 10 ani, probabil ar fi intrat la închisoare. Şi nu e greu de imaginat că ura faţă de principiile morale va fi în viitor atât de mare, încât promotorii fanatizaţi ai „imoralităţii devenite normalitate” nu vor mai suferi nici măcar existenţa fizică a oamenilor cu principii fireşti. Şi atunci vor fi valabile, ca şi acum de altfel, cuvintele de neşters ale Mântuitorului: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ierusalimul, orasul cel sfant, a fost in mainile necredinciosilor in cea mai mare parte a istoriei lui de dupa Nasterea Domnului.

Constantinopolul, marea metropola a biruintei crestinesti, a devenit un important centru crestin abia in secolul IV, iar de atunci scaunul sau patriarhal nu a avut niciodata decat un primat onorific.

Alexandria, care l-a vazut pe Sfantul Atanasie cel Mare rezistand ca un vultur al Ortodoxiei, a devenit in cele din urma eretica, odata cu ruptura dintre ortodocsi si ne-calcedoneni.

Antiohia, cea care a fost denumita “leagan al crestinatatii”, este astazi o ruina in Turcia.

Iar Roma, “Babilonul cel Mare” care s-a crestinat, s-a transformat insa din cetate crestina in monarhie bisericeasca, subsumand credinta intereselor pamantesti.

 

Acesta este rezumatul situatiei celor cinci patriarhii traditionale. Dintre toate aceste orase, doar Ierusalimul mai este partial ortodox, si probabil ca va ramane asa pana la A Doua Venire a Mantuitorului. Dar Ierusalimul nu este centrul Ortodoxiei, chiar daca este centrul religios al lumii, chiar daca acolo S-a rastignit si a inviat Mantuitorul, chiar daca acolo s-a infiintat Biserica lui Hristos.

Aceasta pentru ca Ortodoxia nu are un centru lumesc. Dupa cum ne-a invatat si Mantuitorul, dupa Invierea Sa inchinarea se face “in duh si in adevar”. Si daca ne uitam in istorie, nu putem sa nu ne miram de modul in care toate marile centre teologice ale Ortodoxiei au sfarsit fie in mainile eterodocsilor, fie in ruina. Parca Domnul Insusi ar vrea prin aceasta sa ne indemne inca o data sa nu ne legam de cele lumesti, nici macar din punct de vedere duhovnicesc.

Nu, centrul Ortodoxiei pe pamant nu este intr-un loc, ci este acolo unde trebuie sa fie, in centrul sufletesc al omului, in inima sa. Atunci cand centrul ortodoxiei nu mai este in sufletele credinciosilor prin lucrarea Duhului Sfant, atunci oamenii incep sa caute un centrul lumesc pentru religia lor. Acest fenomen s-a petrecut in Apus, acolo unde credinta este centralizata si localizata concret la Roma.

Din acest motiv, din aceasta scadere, avem tentatia de multe ori sa tinem cu dintii la centrele noastre locale si temporare. Dar lectia Bizantului ne invata ca aceasta este o greseala. In cele din urma au inteles-o si bizantinii, si au transformat aceasta intelegere intr-o forma de martiriu, preferand sa moara ortodocsi si sa piarda orasul decat sa castige orasul si sa moara in credinta apuseana. Un oras asa cum lumea nu a mai vazut si nu va mai vedea, probabil, pana in Imparatia de veci, oras care timp de 1000 de ani fusese binecuvantat cu prezenta si lucrarea Domnului, manifestata prin nenumaratele minuni si teofanii, nemaivazutele catedrale, manastiri, palate si, de asemenea, prin “sinergia” (impreuna-lucrarea) armonioasa dintre autoritatea de stat si Biserica, sinergie care nu s-a mai realizat de atunci decat sporadic.

Aceste orase crestine au disparut din realitate. Doar in istorie mai persista amintirea Antiohiei Sfantului Ignatie Teoforul si a Sfantului Ioan Gura de Aur; doar in istorie mai exista amintirea maretiei Sfantului Atanasie cel Mare care a aparat aproape de unul singur ortodoxia impotriva practic a unui intreg imperiu arian; doar in istorie ne mai amintim de multii papi binecredinciosi ai Romei, precum papa Martin, cel ce a fost chinuit impreuna cu Sfantul Maxim Marturisitorul; doar in istorie mai persista, iarasi, amintirea credinciosiei bizantinilor, pentru care Maica Domnului s-a aratat de atatea ori, intarind credinta lor si aparand marele oras.

Acestea persista acum doar in istorie si in prezentul vesnic al Bisericii. In schimb, astazi, Ortodoxia are alte patriarhii noi. Nu mai are orase crestine de magnitudinea acelora, dar, urmand chemarii ei apostolice si marturisitoare, s-a extins in zone in care inainte nu ajunsese (cum sunt America, Japonia, Africa centrala). Ortodoxia a ramas aceeasi, continuand in nuante noi si in locuri inca neumblate aceeasi lucrare care se desfasoara neintrerupt, cu cadenta pasului dumnezeiesc, de la Cincizecime si pana la A Doua Venire a Mantuitorului.

De aceea cred ca astazi, mai mult decat oricand, se constata si este mai vizibil faptul ca pentru Biserica lui Hristos nu este importanta geografia lumeasca, ci cea duhovniceasca. Iar acea geografie duhovniceasca ne face sensibili, precum o icoana, la faptul ca Ortodoxia nu are centru pamantesc pentru ca, realmente si fundamental, nu este din lumea aceasta.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Iubesc Rusia lui Andrei Rubliov, cel care a pictat cea mai frumoasă reprezentare a Sfintei Treimi, considerată practic o teofanie de care sfântul s-a învrednicit.

Iubesc Rusia lui Dostoievsi, cel care în romanele lui, îndeosebi în “Frații Karamazov”, a surprins o mare parte din moștenirea și frumusețea Ortodoxiei rusești.

Iubesc Rusia Ortodoxă, pravoslavnică, a stareților de la Optina (Macarie, Nicon, Ambrozie și toți ceilalți sfinți), prin care s-a luminat tot Răsăritul creștin, și prin care Rusia s-a arătat demnă de supranumele pe care și l-a luat: “A treia Romă”.

Iubesc Rusia Sfântului Ioan Maximovici, a Sfântului Siluan Athonitul și a cuviosului Sofronie Saharov, luminători care au luminat toată lumea plecând de pe acel pământ binecuvântat.

Iubesc Rusia, țara în care ultimul țar, Sfântul Nicolae al II-lea, și-a iubit atât de mult poporul și a simțit responsabilitatea sfântă pe care a avut-o pentru el, încât a suferit martiriul împreună cu toată familia lui, luptând până la moarte împotriva căderii țării pe mâinile bolșevicilor.

Iubesc Rusia mărturisitoare, plină de jertfele episcopilor, preoților și milioanelor de credincioși care au sfințit cu sângele lor pământul ei atât de întins, peste care s-a abătut prigoana cea mai cumplită. Prin sângele lor, al martirilor, Rusia s-a reînfrățit atunci cu România, unde sute de mii au fost uciși cu sălbăticie în numele aceleași credințe întunecate.

 

Nu iubesc însă Rusia lui Lenin, a lui Stalin, a lui Hrușciov și a celui din urmă, cu voia dumneavoastră, Putin. Ei sunt parte a unei istorii macabre, din care căldura poporului rus a dispărut în Siberiile inimilor înghețate ale acestor conducători.

Nu iubesc Rusia care folosește Sfânta Ortodoxie pentru pentru a separa popoarele.

Nu iubesc acea Rusie care susține autorități separatiste fățiș comuniste, care discută despre sinteza dintre comunism și Ortodoxie și care încearcă reabilitarea lui Stalin. Nu iubesc acea Rusie care ne spune că Armata Roșie ne-a eliberat și că trebuie să-i fim recunoscători.

Nu iubesc Rusia care pornește la război împotriva fraților ei în neam și credință.

Nu iubesc decât Rusia pravoslavnică, așa cum nu iubesc decât Romania pravoslavnică. Pentru că în lipsa credinței în Hristos, nicio națiune nu este demnă de numele de “popor”.

 

Iubesc, în concluzie, poporul lui Dumnezeu rus unit cu poporul lui Dumnezeu român, înfrățit în rugăciunea pentru “pacea a toată lumea”, pentru pacea cea adevărată, a lui Hristos, care “covârșește toată mintea”. În lipsa chemării numelui lui Hristos și în lipsa prezenței Acestuia în inimile noastre, toată pacea noastră nu este decât un război ce așteaptă să se întâmple.

Acum, când Rusia neiubită își arată din nou fața hâdă care ne amintește dureros de răutatea ei, Rusia iubită este din nou persecutată, din nou călcată în picioare și zdrobită.

Știind că nu există dorință mai mare a vrăjmașului decât aceea de a o stinge și a o urâți, să nu lăsăm Rusia iubită în uitare, în nepomenire, să nu lăsăm ca acțiunile întunecate ale persecutorilor ei să întunece, în noi, chipul ei frumos.

Probabil că ne vom înfrăți, din nou, în sânge și suferință; dacă va fi așa, se va dovedi iarăși că dragostea lui Hristos trece dincolo de granițe și înfrățește oamenii acolo unde contează cu adevărat, în suflete.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

În cartea profetului Amos, Dumnezeu, prin intermediul alesului său, spune: “Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul?” (3, 6).

De multe ori, închiderea noastră față de Duhul Sfânt face să ni se pară că dacă un lucru se petrece – o nelegiuire de exemplu – este o nedreptate din partea lui Dumnezeu care ne rânduiește aceasta. Aceasta pentru că nu știm – sau uităm – să facem distincție între voința și îngăduința lui Dumnezeu. Așa cum arăta și Părintele Rafail Noica, lucrurile care se petrec în lume sunt fie voite, fie îngăduite de Dumnezeu. Faptul că un lucru se petrece nu este neapărat cu voia lui Dumnezeu (El nu poate voi păcatul, de exemplu), dar este cu siguranță cu îngăduința Lui.

Însă și îngăduința Lui are o legătură puternică cu voința Sa. În fapt, dacă ne gândim că Dumnezeu este simplu, așa cum afirmă de multe ori Sfinții Părinți – adică în El toate sunt armonioase și perfecte și în deplină concordanță, nu cum e la făpturi care nu prezintă această perfecțiune –, atunci trebuie să ne gândim că lucrurile îngăduite de Dumnezeu fac parte, cumva, din cele vrute de El. Adică El voiește mântuirea noastră și îngăduie unele nedreptăți tocmai pentru ca voia Sa să se împlinească, adică noi să ne îndreptăm.

De altfel, versetul citat mai sus a fost prezentat în versiunea Bibliei de la 1914. Traducerea, în alte versiuni, variază. De exemplu, în Biblia de la 1688 (prima traducere românească integrală), acest verset este tradus astfel: “Au fi-va răutate în cetate carea Domnul n-au făcut?”. Iar în Biblia sinodală, versiunea oficială actuală: “Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Însă versiunea Bibliei din 1939 are o traducere parcă mai aproape de sensul acestei legături dintre voință și îngăduință: “Ori se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără să fi fost de la Domnul?”.

Pentru noi, creștinii, este important să distingem voia lui Dumnezeu. De fapt este imposibil să o distingem singuri, trebuie ca Dumnezeu să ne-o dezvăluie, pentru aceea rugându-ne: “facă-se voia Ta”. Dacă am cunoaște în mod perfect voia lui Dumnezeu, așa cum o cunosc sfinții care s-au desăvârșit, am descoperi că toate cele patru traduceri prezentate mai sus sunt într-un deplin acord, ele se completează și produc înțelegerea adevăratei dimensiuni a relației dintre voința și îngăduința lui Dumnezeu. Noi percepem această relație ca pe o oarecare distanțare din cauza nedesăvârșirii noastre, dar de fapt voința și îngăduința se împletesc, la Dumnezeu, prin dragostea sa atotperfectă și mistuitoare.

Deci chiar dacă este important să distingem rațional faptul că Dumnezeu nu voiește răul dar îl îngăduie, este de asemenea important să trecem prin credință dincolo de aceste limitări ale rațiunii și să înțelegem că necazurile și relele care ni se petrec sunt în fapt o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, care lasă aceste nenorociri ca mijloace ale împlinirii voinței Lui – deși El ar fi vrut cu siguranță să fie altfel, să fim lipsiți de suferință, deznădejde și răutate.

În același capitol cu versetul prezentat mai sus, Domnul spune prin gura prorocului: “Au călători-vor doi împreună de nu se vor cunoaște unul cu altul? […] Că nu va face Dumnezeu lucru, de nu va descoperi învățătura lui către slugile sale către proroci” (v. 3 și 7). Poate că, într-un fel, această nedistingere a noastră între voia și îngăduința lui Dumnezeu, care ne face parcă să orbecăim ca prin ceață, are tocmai acest scop, să ne facă să căutăm a-L cunoaște pe Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe același drum. Faptul că El ne dă asigurări nenumărate că nu ne va lăsa în această ceață ne dă de înțeles că suntem chemați să întindem mâna, cu încredere, către ceea ce nu vedem, și să primim această ceață ca pe o situație ce se cere depășită, și nu permanentizată prin ignorarea luminării ce se găsește dincolo de ea.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.