În cartea profetului Amos, Dumnezeu, prin intermediul alesului său, spune: “Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul?” (3, 6).
De multe ori, închiderea noastră față de Duhul Sfânt face să ni se pară că dacă un lucru se petrece – o nelegiuire de exemplu – este o nedreptate din partea lui Dumnezeu care ne rânduiește aceasta. Aceasta pentru că nu știm – sau uităm – să facem distincție între voința și îngăduința lui Dumnezeu. Așa cum arăta și Părintele Rafail Noica, lucrurile care se petrec în lume sunt fie voite, fie îngăduite de Dumnezeu. Faptul că un lucru se petrece nu este neapărat cu voia lui Dumnezeu (El nu poate voi păcatul, de exemplu), dar este cu siguranță cu îngăduința Lui.
Însă și îngăduința Lui are o legătură puternică cu voința Sa. În fapt, dacă ne gândim că Dumnezeu este simplu, așa cum afirmă de multe ori Sfinții Părinți – adică în El toate sunt armonioase și perfecte și în deplină concordanță, nu cum e la făpturi care nu prezintă această perfecțiune –, atunci trebuie să ne gândim că lucrurile îngăduite de Dumnezeu fac parte, cumva, din cele vrute de El. Adică El voiește mântuirea noastră și îngăduie unele nedreptăți tocmai pentru ca voia Sa să se împlinească, adică noi să ne îndreptăm.
De altfel, versetul citat mai sus a fost prezentat în versiunea Bibliei de la 1914. Traducerea, în alte versiuni, variază. De exemplu, în Biblia de la 1688 (prima traducere românească integrală), acest verset este tradus astfel: “Au fi-va răutate în cetate carea Domnul n-au făcut?”. Iar în Biblia sinodală, versiunea oficială actuală: “Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Însă versiunea Bibliei din 1939 are o traducere parcă mai aproape de sensul acestei legături dintre voință și îngăduință: “Ori se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără să fi fost de la Domnul?”.
Pentru noi, creștinii, este important să distingem voia lui Dumnezeu. De fapt este imposibil să o distingem singuri, trebuie ca Dumnezeu să ne-o dezvăluie, pentru aceea rugându-ne: “facă-se voia Ta”. Dacă am cunoaște în mod perfect voia lui Dumnezeu, așa cum o cunosc sfinții care s-au desăvârșit, am descoperi că toate cele patru traduceri prezentate mai sus sunt într-un deplin acord, ele se completează și produc înțelegerea adevăratei dimensiuni a relației dintre voința și îngăduința lui Dumnezeu. Noi percepem această relație ca pe o oarecare distanțare din cauza nedesăvârșirii noastre, dar de fapt voința și îngăduința se împletesc, la Dumnezeu, prin dragostea sa atotperfectă și mistuitoare.
Deci chiar dacă este important să distingem rațional faptul că Dumnezeu nu voiește răul dar îl îngăduie, este de asemenea important să trecem prin credință dincolo de aceste limitări ale rațiunii și să înțelegem că necazurile și relele care ni se petrec sunt în fapt o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, care lasă aceste nenorociri ca mijloace ale împlinirii voinței Lui – deși El ar fi vrut cu siguranță să fie altfel, să fim lipsiți de suferință, deznădejde și răutate.
În același capitol cu versetul prezentat mai sus, Domnul spune prin gura prorocului: “Au călători-vor doi împreună de nu se vor cunoaște unul cu altul? […] Că nu va face Dumnezeu lucru, de nu va descoperi învățătura lui către slugile sale către proroci” (v. 3 și 7). Poate că, într-un fel, această nedistingere a noastră între voia și îngăduința lui Dumnezeu, care ne face parcă să orbecăim ca prin ceață, are tocmai acest scop, să ne facă să căutăm a-L cunoaște pe Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe același drum. Faptul că El ne dă asigurări nenumărate că nu ne va lăsa în această ceață ne dă de înțeles că suntem chemați să întindem mâna, cu încredere, către ceea ce nu vedem, și să primim această ceață ca pe o situație ce se cere depășită, și nu permanentizată prin ignorarea luminării ce se găsește dincolo de ea.
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro.