“Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”, i-a spus Mântuitorul lui Saul atunci când i S-a descoperit, pe drumul Damascului. Pavel descoperi astfel, dintr-o dată, că întreaga sa viață mersese invers, împotriva cursului natural al lucrurilor. A înțeles că, de fapt, avusese o înțelegere cu totul pământească asupra Legii și descoperea că ar fi trebuit să aibă asupra ei o altă perspectivă, duhovnicească. Într-o situație similară se găsește și generația noastră actuală, care încearcă să cuprindă lucrurile folosind o minte orientată în altă direcție.

 

***

 

Mintea omenească rămâne, chiar și în acest început de secol XXI, o enigmă. În fapt, sosirea epocii “iluminate” de tehnologie nu a contribuit la elucidarea problemelor duhovnicești, ci a adus cu sine o alunecare din ce în ce mai periculoasă spre o “dedublare” a omului între material și spiritual, astfel încât astăzi omul nu mai are despre sine o concepție unitară, ci una dualistă, împărțindu-se pe sine în aceste două categorii opuse.

Nu aceasta este și atitudinea Sfinților Părinți. Pentru ei, pentru acești neîntrecuți cunoscători ai omului, mintea este facultatea primordială a sufletul uman insuflat cu raționalitate de către Dumnezeu-Cuvântul. Ca atare, mintea nu este pur și simplu localizată în creier, ci penetrează întru totul trupul omului, mai degrabă conținându-l pe acesta decât fiind conținută în el. Sufletul omului nu este întemnițat în trup, ci el este cel ce transformă trupul în ființă vie.

În această perspectivă, mintea este, în mod concret, chip al lui Dumnezeu în om, este “deiformă”, atunci când se înduhovnicește. Râvnind la cele cerești și lucrând pe măsură prin trezvie, mintea se curățește de patimi, iar percepția ei asupra realității se înduhovnicește: “Mintea atentă la lucrarea ei ascunsă, va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, și izbăvirea celor cinci simțuri de relele cele din afară” (Isihie Sinaitul, Către Teodul, cap. 53). Iluminată de harul Duhului Sfânt, care “o povățuiește la tot adevărul”, mintea se face locaș al Sfintei Treimi și omul devine astfel asemănător cu îngerii: “Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, I, cap. 100).

Aceasta este destinul – ținta – minții, acela de a se uni fără amestecare cu Dumnezeu și a deveni astfel întru totul duhovnicească.

 

La capătul celălalt, mintea poate deveni demonică. Dacă în cazul minții duhovnicești aceasta este caracterizată de dragoste, bucurie, pace, smerenie și blândețe, minții demonizate (dez-duhovnicite) îi sunt caracteristice neîncrederea, ura, mândria și mânia și o agitație continuă datorată lipsei totale a păcii duhovnicești, care s-o liniștească.

Sfinții Părinți vorbesc despre producerea în mintea omenească a unor „întipăriri” care provin din amestecarea minții cu „chipurile lucrurilor sensibile”, mintea purtând astfel formele acestor lucruri. Și în urma acestui proces care introduce în mintea omului împătimirea de lucruri și patimi lumești, „mintea însăși, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri și fapte”. Adică mintea intră într-un soi de cerc vicios, în care răutatea pe care o acumulează face ca mintea să producă ea însăși răutăți. Vedem astfel cum Părinții au recunoscut rapid faptul că mintea omului poate fi antrenată, și este întotdeauna antrenată. Dacă omul nu o obișnuiește cu cele duhovnicești, ea se obișnuiește în mod necesar cu cele lumești.

Întreaga istorie a nevoinței duhovnicești este istoria antrenării minții spre căutarea lui Dumnezeu și evitarea răului. În acest proces, apropierea de Dumnezeu produce liniștirea și neîmprăștirea minții, ca activitate de însănătoșire a ei. Odată cu liniștirea minții, omul devine mai blând și mai puțin agitat, mai puțin tăios în relațiile cu cei din jur.

 

Mintea contemporană

 

Acesta este contextul în care condițiile contemporane de viață joacă un rol crucial în modelarea minților noastre. Pentru că ritmul de viață actual – și nu mă refer aici doar la graba cu care ne mișcăm în acest univers care parcă a devenit tot mai mic, ci și la iuțimea cu care executăm, cu o răceală din ce în ce mai pronunțată, lucrurile pe care le avem de făcut – își pune amprenta în mod decisiv asupra gândirii noastre.

Chiar și știința a demonstrat, prin ultimele sale cercetări în domeniul creierului, că mediul prin care primim informațiile ne modelează gândirea. Concret, abandonând cărțile în favoarea televizorului și internetului, creierul nostru se obișnuiește să primească informația doar într-un singur mod: ca pe internet: concis, fragmentat, rece. Consecința este faptul că ne este afectată memoria pe termen lung (nu mai reținem ce citim), creativitatea (devenim din ce în ce mai previzibili și repetabili), în cele din urmă, de fapt, devenim mai proști, mai abili la a ne „descurca” să „socializăm” pe teme searbede și complet neimportante, dar mai incapabili a îmbunătăți în vreun fel, calitativ (din punct de vedere spiritual), viața pe care o ducem.

Ducând o viață foarte alertă, în care nu mai avem „răgazuri”, în care mintea noastră este într-o continuă agitație și forțată să primească în ea o infinitate de probleme meschine și inutile, devenim automat mai reci, mai distanți, pe măsură ce mintea noastră devine una mecanizată.

Căpătăm o minte de metal, dotată cu o gândire mecanicistă, foarte bine adaptată la această lume rece și calculată; o minte tăioasă ca lama unui cuțit, care emite cu nemiluita definiții și ordine, ca și cum nu ar avea de a face cu oameni, ci doar cu obiecte. Este o minte care, în calculele ei, poate emite păreri avizate despre orice, ajungând chiar să se creadă atotștiutoare. Și noi, creștini fiind, știm de unde vine și unde duce această atitudine. Este vechea înșelare în care diavolul l-a ademenit pe Adam, facându-l să creadă că poate ajunge la cunoașterea binelui și răului fără Dumnezeu. Aceasta este mândria pe care diavolul, „tatăl minciunii”, a reușit s-o insinueze în nenumărate moduri în sinea omului.

Această minte de metal, dezvoltată de lumea actuală, este cea mai nouă deghizare a minții demonice, și nu este ceva cu care noi, creștinii, nu ne-am mai confruntat până acum. Și fiecare generație de creștini, la vremea ei, a aflat modul potrivit de contracarare a acțiunii demonice care se impune cu forță asupra minții omenești.

Este deci datoria noastră să căutăm și să găsim modul de ieșire de sub acțiunea demonică. În cazul unora este renunțarea cu totul la mijloacele tehnologice moderne și revenirea la o viață mai apropiată de pământ și natură. În cazul altora tehnologia modernă este pusă sub un control foarte strict și contracarată prin multă rugăciune și inimă curată. Sunt multe moduri – sau arme – ale luptei creștine, dar un lucru este foarte clar: niciunul nu este fără sânge. Așa încât de fiecare dată când ne vom descoperi în minte structura metalică, să ne aducem aminte de mustrarea Apostolului: „nu ați luptat până la sânge”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro