În cartea profetului Amos, Dumnezeu, prin intermediul alesului său, spune: “Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul?” (3, 6).

De multe ori, închiderea noastră față de Duhul Sfânt face să ni se pară că dacă un lucru se petrece – o nelegiuire de exemplu – este o nedreptate din partea lui Dumnezeu care ne rânduiește aceasta. Aceasta pentru că nu știm – sau uităm – să facem distincție între voința și îngăduința lui Dumnezeu. Așa cum arăta și Părintele Rafail Noica, lucrurile care se petrec în lume sunt fie voite, fie îngăduite de Dumnezeu. Faptul că un lucru se petrece nu este neapărat cu voia lui Dumnezeu (El nu poate voi păcatul, de exemplu), dar este cu siguranță cu îngăduința Lui.

Însă și îngăduința Lui are o legătură puternică cu voința Sa. În fapt, dacă ne gândim că Dumnezeu este simplu, așa cum afirmă de multe ori Sfinții Părinți – adică în El toate sunt armonioase și perfecte și în deplină concordanță, nu cum e la făpturi care nu prezintă această perfecțiune –, atunci trebuie să ne gândim că lucrurile îngăduite de Dumnezeu fac parte, cumva, din cele vrute de El. Adică El voiește mântuirea noastră și îngăduie unele nedreptăți tocmai pentru ca voia Sa să se împlinească, adică noi să ne îndreptăm.

De altfel, versetul citat mai sus a fost prezentat în versiunea Bibliei de la 1914. Traducerea, în alte versiuni, variază. De exemplu, în Biblia de la 1688 (prima traducere românească integrală), acest verset este tradus astfel: “Au fi-va răutate în cetate carea Domnul n-au făcut?”. Iar în Biblia sinodală, versiunea oficială actuală: “Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Însă versiunea Bibliei din 1939 are o traducere parcă mai aproape de sensul acestei legături dintre voință și îngăduință: “Ori se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără să fi fost de la Domnul?”.

Pentru noi, creștinii, este important să distingem voia lui Dumnezeu. De fapt este imposibil să o distingem singuri, trebuie ca Dumnezeu să ne-o dezvăluie, pentru aceea rugându-ne: “facă-se voia Ta”. Dacă am cunoaște în mod perfect voia lui Dumnezeu, așa cum o cunosc sfinții care s-au desăvârșit, am descoperi că toate cele patru traduceri prezentate mai sus sunt într-un deplin acord, ele se completează și produc înțelegerea adevăratei dimensiuni a relației dintre voința și îngăduința lui Dumnezeu. Noi percepem această relație ca pe o oarecare distanțare din cauza nedesăvârșirii noastre, dar de fapt voința și îngăduința se împletesc, la Dumnezeu, prin dragostea sa atotperfectă și mistuitoare.

Deci chiar dacă este important să distingem rațional faptul că Dumnezeu nu voiește răul dar îl îngăduie, este de asemenea important să trecem prin credință dincolo de aceste limitări ale rațiunii și să înțelegem că necazurile și relele care ni se petrec sunt în fapt o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, care lasă aceste nenorociri ca mijloace ale împlinirii voinței Lui – deși El ar fi vrut cu siguranță să fie altfel, să fim lipsiți de suferință, deznădejde și răutate.

În același capitol cu versetul prezentat mai sus, Domnul spune prin gura prorocului: “Au călători-vor doi împreună de nu se vor cunoaște unul cu altul? […] Că nu va face Dumnezeu lucru, de nu va descoperi învățătura lui către slugile sale către proroci” (v. 3 și 7). Poate că, într-un fel, această nedistingere a noastră între voia și îngăduința lui Dumnezeu, care ne face parcă să orbecăim ca prin ceață, are tocmai acest scop, să ne facă să căutăm a-L cunoaște pe Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe același drum. Faptul că El ne dă asigurări nenumărate că nu ne va lăsa în această ceață ne dă de înțeles că suntem chemați să întindem mâna, cu încredere, către ceea ce nu vedem, și să primim această ceață ca pe o situație ce se cere depășită, și nu permanentizată prin ignorarea luminării ce se găsește dincolo de ea.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

„Faptul că din această toamnă elevii claselor I şi a II-a vor avea manuale noi, inclusiv în format digital, marchează o nouă pagină în istoria educaţiei româneşti. Acesta este un moment important în evoluţia şcolii şi în dezvoltarea societăţii româneşti. Introducerea manualelor digitale este un pas necesar spre modernitate, o adaptare a sistemului de învăţământ la lumea tehnologiei şi la ceea ce se întâmplă în mod concret în viaţa generaţiilor actuale de copii. Practic, prin intermediul manualelor digitale, şcoala românească se apropie de elevi şi răspunde mai bine nevoilor şi aşteptărilor acestora“.

Citatul de mai sus, aparținând ministrului educației, are ca scop să ne informeze despre motivul pentru care statul român cheltuie sume imense de bani pentru înrăutățirea educației românești.

De ce “înrăutățire”? Deoarece, în ciuda propagandei ministeriale, manualele digitale în realitate nu “răspund mai bine nevoilor și așteptărilor acestora”. Aceasta este doar o idee preconcepută a diriguitorilor moderni ai învățământului. Studiile în domeniul neurologic și comportamental au scos la lumină, în ultimele decade, exact inversul acestor afirmații. De aceea, atunci când autoritățile române vorbesc despre îmbunătățirea educației la nivelul primelor două clase primare prin introducerea manualelor digitale, nu au în vedere vreun studiu pe care l-ar fi derulat care să le releve o asemenea realitate. Această teorie, conform căreia manualul digital îmbunătățește procesul de învățare este doar o produs al fanteziei – atunci când nu este, mai grav, produs al unui interes comercial concret.

Vom prezenta mai jos câteva studii care contrazic flagrant aceste preconcepții și demonstrează un lucru foarte grav, și anume că aceste manuale digitale nu sunt “inofensive”, ci sunt în fapt deosebit de dăunătoare proceselor cognitive ale elevilor.

În ultima vreme, așadar, au fost întreprinse o serie de studii care au comparat cititul digital cu cititul clasic, scoțând la lumină o seamă de probleme. Un astfel de studiu, întreprins de Patricia M. Boechler de la Universitatea din Alberta, Canada, în 2001, arăta că cititul de hipertext (forma sub care este prezentat textul digital) conduce la supraîncărcare cognitivă și dezorientare. Cu alte cuvinte, explică autoarea, textul digital se citește mai greu – adică este mai obositor pentru creierul uman – mai ales din cauza faptul că cititorul este nevoit, în timpul citirii, să ia tot felul de decizii, cum ar fi ce legături să urmeze și pe care să le ignore sau în ce ordine; de asemenea este necesar ca el să aibă în minte tot timpul un fel de “hartă” a locațiilor informațiilor pe care le-a vizitat, pentru a se putea întoarce (“naviga”). Problema se agravează odată cu creșterea volumului textului, și duce de multe ori la dezorientare – cititorii descoperă că nu mai știu de unde au venit și unde trebuie să se îndrepte cu cititul. Evident că astfel de probleme se întâlnesc în mult mai mică măsură în cazul cititului liniar.

Un alt studiu, din 2004, desfășurat de Ziming Liu de la Universitatea San Jose din California, SUA, a analizat schimbările în comportamentul cititorilor în perioada 1994-2004 (perioadă în care a avut loc “explozia” internetului). Rezultatele studiului său sunt foarte importante pentru înțelegerea modului în care manualele digitale îi vor afecta pe cei mici (având în vedere în ce mod ne-a afectat pe toți).

Iată-le prezentate sumar: 67% dintre participanții la studiu au declarat că citesc mai mult decât cu zece ani în urmă dar, notează cercetătorul, s-a schimbat dramatic modul de citire: modul de citire de pe ecran este caracterizat de petrecerea unui timp mai îndelungat pentru parcurgere și scanare, vânarea de cuvinte cheie, citirea singulară (o singură dată), citirea ne-lineară și citirea selectivă, în vreme ce este mai scăzut timpul petrecut pentru citirea în profunzime și concentrat, odată cu scăderea atenției susținute.

Aceste schimbări de comportament, generate de cititul electronic, sunt confirmate de efectele lor: “Un studiu din 1989 arăta că cititorii de hipertext ajungeau deseori să apese distrași mouse-ul «prin pagini în loc să le citească cu atenție». Un experiment din 1990 a arătat că cititorii de hipertext deseori «nu își puteau aminti ce au și ce nu au citit». Într-un alt studiu din același an, cercetătorii au rugat două grupuri de oameni să răspundă unei serii de întrebări consultând un set de documente. Un grup a folosit documente electronice cu hipertext, în timp ce celălalt a folosit documente tradiționale tipărite. Grupul care a folosit documentele tipărite a depășit grupul cu hipertext în completarea temei cerute. Analizând rezultatele acestui și altor experimente, editorii unei cărți din 1996 despre hipertext și percepție scriau că, deoarece hipertextul «impune o încărcătură mai mare cognitivă asupra cititorului», nu este nicio surpriză «că comparațiile empirice între prezentarea tipărită (o situație familiară) și hipertext (o situație nouă și solicitantă din punct de vedere cognitiv) nu favorizează întotdeauna hipertextul.» Dar ei au prezis că, pe măsură ce cititorii vor câștiga o mai mare «pricepere în domeniul hipertextului», probleme cognitive probabil că vor scădea”. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Chiar și astăzi, cercetările contemporane “continuă să arate că oamenii care citesc text liniar înțeleg mai mult, își amintesc mai mult, și învață mai mult decât cei ce citesc text presărat cu legături” (citate din cartea lui Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, care a analizat îndeaproape fenomenul cititului digital).

Acestea sunt doar câteva minuscule frânturi din abundenta literatură de specialitate care arată că această presupoziție că textul digital este preferabil celui clasic nu are suport științific. Încă mai mult, în acest scurt text nu a fost abordată problema impactului textului digital asupra memoriei pe termen lung, memoriei de lucru și atenției, realități neurologice asupra cărora textul electronic are efecte devastatoare.

Este deci păcat că cei care ar trebui să fie riguroși și științifici, conducătorii învățământului, se dovedesc lipsiți de dorința de a fundamenta avansul educației pe cercetările de specialitate, preferând să acționeze “după cum bate vântul”, în dauna elevilor și a viitorului acestora.

Pentru că dacă școala are un rol, acesta este mai ales acela de a oferi tinerilor pe care îi educă perspectiva alternativă a unei lumi a culturii, a frumosului, a liniștii, în care procesele lor cognitive să se desfășoare armonios. Asta așteptăm de la ea, nu să constate, prin ministrul educației, că “cea mai mare parte a copiilor trăiesc în era digitală”. Prin această afirmație și prin acțiunile sale, Ministerul Educației ne arată că nu mai are de gând să promoveze o lume alternativă la cea a tabletelor, telefoanelor, jocurilor video și textelor de 2 paragrafe. Acea lume a cărților, a bibliotecii, a romanului, a poeziei, a Domnului Trandafir, este destinată pieirii, pentru că cei care ar fi trebuit să o apere vor să o abandoneze, pe drumul făuririi neabătute a omului nou, bun de dus pe cele mai înalte culmi ale progresului tehnologic.

Referinte

Patricia M. Boechler, “How Spatial is Hypertext? Interacting with Hypertext Documents: Cognitive Processes and Concepts”, în “CyberPsychology and Behaviour”, 4 (2001)

Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, W. W. NORTON & COMPANY, New York & London, 2011.

Zimming Liu, “Reading behaviour in the digital environment: Changes in reading behaviour over the past ten years”, în “Journal of Documentation”, 61 (2006).

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Maica Domnului, oricât ar părea de tranșant spus, este de neînțeles în afara Ortodoxiei. Aceasta pentru că Ortodoxia este casa ei, a cărei mamă este; Ortodoxia este casa pe care Maica Domnului o îngrijește în mod deosebit și care îi simte prezența în mod explicit, chiar dacă ea este “Împărăteasa cerurilor” și lucrarea ei se extinde, ca și în cazul Mântuitorului, asupra întregii lumi.

Despre ea este aproape imposibil a se vorbi dogmatic. Orice cuvânt teologic despre ea pare cumva nelalocul lui atunci când nu este un imn, o cântare, o doxologie. Cel mai mare teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, se exprimă astfel în Teologia sa Dogmatică: “Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor sfinților și iubirea ei față de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos față de noi”.

În fapt, acesta este modul cel mai propriu de exprimare al teologiei, întrucât imnul este mult mai apropiat de rugăciune, adică de respirația Bisericii, decât sentințele teologice. Am putea spune că, în cazul Maicii Domnului, când abandonăm imnul ne apropiem de erezie. Aceasta pentru că taina ei și a lucrării ei este totalmente apofatică, nu poate fi cercetată prin mijloace raționale, ea – după cum singură rânduiește – nu se descoperă decât tainic. Aceasta corespunde totalmente, dacă ne gândim, faptului că în viața sa pământească de după Înălțarea Domnului, ea s-a dedicat întru totul isihiei, manifestată prin nevoință, rugăciune și povățuirea apostolilor, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama.

Vedem astfel cum Maica Domnului, în viața sa pământească, a întrupat în cel mai înalt grad comportamentul “firesc” al unei mame. Nimic pentru ea, totul pentru Fiul ei. Acesta trebuie să fie și motivul pentru care ea nu este menționată în mărturiile și epistolele apostolilor, preferând să devină “sprijin și mângâiere pentru toți”, ajutând și ghidând oamenii spre credința în Hristos și lăsându-i pe Sfinții Apostoli să mărturisească public “până la marginile pământului”.

Când ne gândim așadar la Maica Domnului, intrăm pe teritoriul ei, al Mamei. Ce putem dogmatiza aici? Poate cineva cuprinde în termeni dogmatici dragostea ei, rugăciunea ei, isihia ei? Putem dogmatiza minunile ei, pe care ea a ales să le lucreze tainic, chiar și atunci când sunt în văzul lumii? Într-un fel, am putea spune că nu pot exista erezii despre Maica Domnului, căci cunoașterea și cercetarea Maicii Domnului este o problemă de apropiere, de adopție, de transformarea noastră în fii ai ei.

Acesta este probabil și motivul pentru care în Răsărit nu s-a pus niciodată problema declarării ca dogmă a Înălțării cu Trupul a Maicii Domnului, precum s-a petrecut în Apusul catolic, care a proclamat-o ca atare în 1950 (“Asumpțiunea”). În Ortodoxie nu s-a pus această problemă tocmai pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată să conteste realitatea înălțării ei. În același timp, această învățătură face parte dintr-un alt registru, din “bucătăria internă” a relației Mântuitorului cu Maica Lui. Astfel că, chiar dacă despre această învățătură au vorbit “titani” ai teologiei dogmatice creștine, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, ei nu și-au pus problema vreunei “proclamări” a acestei învățături, pentru că Maica Domnului, cum ei cunoșteau cel mai bine, se cinstește în taină, în taina inimii, acolo unde chiar ea a dorit să se facă cunoscută.

În fapt, singura dogmă despre Maica Domnului, care a fost formulată ca atare vreodată, este aceea care i-a dat titulatura de “Theotokos”, adică “Născătoare de Dumnezeu”, la Sinodul Ecumenic de la Efes din 431, dar și în cazul acesta a fost vorba de combatarea unei erezii referitoare la Mântuitorul – erezia lui Nestorie, care afirma că în Hristos sunt două persoane, astfel încât Maica Domnului ar fi fost doar născătoare de om.

Apusul însă, care a pierdut cunoașterea duhovnicească tainică a Maicii Domnului, a căzut în două extreme: catolicismul a exagerat cercetarea sa raționalistă asupra Fecioarei Maria, proclamând ca dogme învățături inventate precum imaculata concepție, în vreme ce protestantismul, în iconoclasmul său, s-a închis total față de Maica Domnului, căreia nu îi mai recunoaște niciun merit și nicio vrednicie.

Ortodoxia însă nu are nevoie de astfel de dogme, întrucât o cunoaște pe Maica Domnului în ascunzișul inimii, acolo unde este ferită de orice fel de dezbateri și proclamații. Răstignit fiind pe Cruce, înainte de a-și da duhul, Mântuitorul “a zis Maicii Sale: Femeie, iată Fiul tău! După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta!”. Pentru Maica Domnului, pentru ucenicul cel iubit, ca și pentru noi toți, este suficient.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ceea ce numim “obișnuință” este în fapt o realitate destul de complexă, prin care mintea noastră se adaptează la realitățile exterioare. Această abilitate face ca omul să fie deosebit de adaptabil, să se “poată obișnui cu orice”, după o zicere binecunoscută. Este mecanismul sădit de Dumnezeu în noi, prin care abordăm în liniște procesele pe care le cunoaștem, prin care devenim mai eficienți în munca pe care o depunem, prin care facem față mai ușor la situațiile întâlnite.

Dar există un domeniu în care este bine să nu cunoaștem această obișnuință: acela al răului. Spun Sfinții Părinți că mai rea decât păcatul – cu mult mai rea – este obișnuința cu săvârșirea acestuia, familiarizarea cu el. În cazul luptei duhovnicești, această obișnuință produce patima, o învârtoșare în rău care devine aproape ca o a doua natură.

Dar nu doar în cazul păcatului personal este nocivă obișnuința. La fel de nocivă este și în cazul răului exterior nouă, cel care se petrece peste tot și tot timpul în lume, și pe care astăzi, datorită mediului tehnologic, îl cunoaștem mult mai extensiv. Ne înconjoară la tot pasul: fie că este o știre despre inundațiile din Gorj, fie că este vorba despre patru copii uciși mișelește pe o plajă din Gaza, sau despre un avion civil doborât în țara vecină. Că se întâmplă în satul vecin sau pe cealaltă parte a globului nu mai este de mult relevant – tot răul este destinat să ne pătrundă în minte, prin televizor, internet, ziar etc.

Și ne obișnuim. “Azi-noapte încă 15 copii au fost uciși în Gaza” … “Tirurile de artilerie au lovit o casă în apropiere de Donetsk. Întreaga familie a fost ucisă”… “Casa lui a fost luată de viitură în timp ce dormea”… “Autocarul în care se aflau a intrat în derapaj și a căzut în prăpastie”. După o perioadă, aceste titluri îngrozitoare, care alteori ne-ar fi cutremurat, care ar fi produs în noi tristețea pentru copiii uciși, pentru drama părinților, pentru nedreptatea de a fi călcat în picioare de puternicii lumii, toate acestea devin obișnuință, nu mai produc în noi decât un ecou îndepărtat. În avalanșa informațională, în care ne silim să ne concentrăm atenția pe interesele noastre (deseori egoiste), răul ne intră în minte și rămâne acolo, neexorcizat.

Că devenim insensibili este puțin spus. Cel mai grotesc este că devenim inumani. Trecem pe lângă oameni mutilați și întoarcem privirea. O mână de om murdară se întinde spre noi și nu mai vedem decât murdăria. După o vreme, întoarcem spatele oricui și oricând, atâta timp cât respectiva persoană nu ajută intereselor proprii.

Acesta este efectul social al expunerii necontrolate la rău. Zice psalmistul: “Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea”. Iar Sfinții Părinți ne învață să ne oprim din pomenirea răului, pentru a nu-i permite să se extindă în lume prin noi. Nu-i vorba aici de un indeferentism, de întoarcerea noastră cu spatele la problemele lumii. Din contră, Sfinții Părinți știau că expunerea necontrolată la rău funcționează ca un tratament de de-sensibilizare, și deci trebuie evitată ca o măsură terapeutică.

Trebuie deci să fim selectivi cu privire la răul la care ne expunem. Să ne expunem însă la răul împotriva căruia putem lupta. Când suntem puși în fața lui, să îi contrapunem în mod activ lucrarea lui Hristos – numai așa ne va folosi la ceva faptul că îl primim în mintea noastră. Altfel, vom deveni din ce în ce mai obișnuiți cu răul împotriva căruia nu luptăm (deși el se luptă cu noi), răul care ne macină în suflet, cuibărindu-se și lucrând la pierderea propriei umanități.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ura, se spune pe bună dreptate, este lipsa dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifestă ca ură decât în rare cazuri. În rare momente ia lipsa dragostei această formă extremă. De cele mai multe ori, lipsa dragostei se manifestă prin indiferență. Și dacă ura ni se pare periculoasă și condamnabilă, îndrăznesc să afirm că, cu atât mai mult, indiferența.

Când Mântuitorul ne transmite, în Apocalipsa Sa, că e mai bine să fim reci decât căldicei, ne exprimă un adevăr verificat de nenumărate ori în istoria sfinților. Saul îl ura pe Hristos și pe ucenicii Acestuia atât de tare încât conducea o adevărată vendetă personală împotriva lor. Era rece, inima îi era de gheață, ura îi domina mintea. Dar când i S-a arătat Hristos Însuși, când bariera de ură a fost volatilizată prin lucrarea Mântuitorului, s-a vădit cât de mult a putut să iubească Pavel. Pentru că Pavel nu era indiferent, iar ura lui era un lucru concret care a putut fi extirpat și vindecat astfel încât râvna sa să nu se piardă ci, înaripată de dragostea dumnezeiască, să se transforme într-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a văzut, nici înainte nici după el.

Iar despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Mântuitorul, ce putem spune? Unul era un pungaș ordinar, dar care când a văzut Adevărul s-a agățat de el cu ultimele puteri. Celălalt, tot un pungaș ordinar. Dar acesta din urmă prezenta această caracteristică detestabilă care i-a adus și sfârșitul trist. Era indiferent. Lângă el se derula cel mai important eveniment de până atunci din istoria umanității. Veacurile se uniseră, trecutul și viitorul se încordau, la un metru de el, în prezentul chinurilor Mântuitorului. Dar lui îi era indiferent, ce valoare putea avea aceasta pentru el?

Urmărind aceste exemple, înțelegem că, de fapt, indiferența nu este altceva decât manifestarea, uneori subtilă, a simplului egoism. Când cineva urăște, această ură poate să nu fie decât expresia mânioasă a unei dorințe de dreptate, poate apare frecvent ca reacție la împilările nenumărate care stăpânesc pământul. Ura pentru cineva poate nu este uneori decât chipul pe care îl ia căderea bruscă din dragoste. Dar indiferența este o necroză a sufletului, care se hrănește cu ea însăși. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine în indiferența lui. Lângă el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting bătrâni (“și-au trăit traiul”), sunt nedreptățiți oameni (“doar nu i-am nedreptățit eu”) și, în scurt, lângă el se petrece drama lumii la care el nu vrea să ia parte.

Indiferentul este plin de justificări, le are la el mereu și îi stăpânesc totdeauna viața și mintea. Le scoate din pălărie precum iluzionistul porumbeii, dar sărmanul nu realizează faptul că această indiferență îl face să rămână, încet-încet, tot mai sărac, sărăcit tocmai de cea mai importantă înzestrare cu care l-a dăruit Dumnezeu: simțirea, organ al dragostei.

Indiferența duce, în cele din urmă, la o completă ne-simțire, dar o ne-simțire lucrată, care s-a întărit în ani și zeci de ani de zile pline de momente de indiferență. Cine să-l mai scoată pe unul ca acesta din indiferența lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natură, este scrisă atât de adânc în trăsăturile firii sale încât nici cele mai tragice sau minunate evenimente nu îl mai mișcă.

Și dacă vrem să înțelegem, indiferența este, până la urmă, una dintre consecințele și trăsăturile traiului modern, care ne sugerează prin toate mijloacele să avem în primul rând grijă de noi. Într-o civilizație în care comunitățile nu au și comuniune, suntem învățați să fim singuri înconjurați de oameni. Și la capătul acestei vieți înconjurate numai de străini, ne vom mira probabil să ne găsim, la final, așa cum am ales să trăim: singuri.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Sunt multe momente in viata cand vorbim despre lume si despre noi insine detasati si respectand standardele “corectitudinii politice”. Nu este acesta. Nu cand copiii, femeile si batranii neputinciosi, in spitale si scoli si in lacasuri de cult, sunt luati la tinta si ucisi sistematic de ultra-moderna si terifianta armata a statului Israel.

“Balti de sange impanzeau curtea scolii, printre carti si obiecte personale ravasite. In curte se gasea o mare urma fumeganda marcand locul unde unul dintre obuzele tancului a lovit”.

Aceasta este parte din marturia unui jurnalist al Associated Press aflat la fata locului astazi, cand armata israeliana a bombardat, cu precizia caracteristica unei armate de elita, o scoala care functiona ca adapost ONU, ucigand cel putin 15 oameni (majoritatea copii) si ranind cateva alte zeci.

Sigur ca ne rugam pentru ei, si pentru pace, dar de la noi se cere mai mult decat atat, si in primul rand sa spunem lucrurilor pe nume. Crestinii au fost acuzati in numeroase randuri, in cursul istoriei, ca sunt anti-semiti. Dar realitatea este ca, in fapt, evreii de astazi sunt antisemiti. Caci regele David s-ar pocai in sac si cenusa de mii de ori daca ar vedea atrocitatile comise de poporul care se revendica de la el.

Nu suntem impotriva evreilor, caci dorim mantuirea si cunoasterea lui Dumnezeu pentru toti oamenii. Pe toti ii dorim sa se intoarca la Hristos, sa inteleaga ce inseamna jertfa Lui, si sa realizeze odata pentru totdeauna ca armatele sunt facute exclusiv ca sa omoare oameni. Lupta lor nu este impotriva “incepatoriilor si stapaniilor” lumii acesteia, ci este chiar impotriva oamenilor. Iar cand armele lor incep sa vorbeasca, victimele sunt copii, femei, batrani si, in mult mai mica masura, soldati.

In numele lui Hristos deci, se cuvine ca in aceasta (inca o) trista zi, sa le strigam celor ce au lasat dorinta de putere si ura sa le intunece mintile: “Opriti masacrul”. Iar lui Dumnezeu, sa ne rugam sa daruiasca “pace lumii Sale”, cata a mai ramas din ea…

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

“Te luau de pe stradă și te băgau în fabrică, îți dădeau un loc de muncă”

 

Din ce în ce mai des auzim acest fel de sentințe despre regimul comunist dinainte de 1989, și ce este de fapt tragic este că ele se aud la fel de des din gura tinerilor, nu a celor bătrâni. Poate că pentru un om care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în perioada comunistă o anumită nostalgie, chiar dacă bolnăvicioasă, este explicabilă. Dar ce explicație găsim pentru prezența acestei gândiri la cei tineri, care nici măcar n-au “beneficiat” de acele bune tratamente comuniste?

Explicația este, în fapt, tocmai aceasta: nu au niciun fel de experiență a perioadei comuniste. Dar mai grav este faptul că nu doar că nu o au, dar nici nu-i interesează să afle despre ea în mod concret. Cât de puțini sunt cei în gura cărora auzim și reversul, mult mai întâlnit în fapt: “Te luau de pe stradă și te băteau până leșinai, pentru vina de a nu gândi ca ei”?

Există dealtfel, în societatea românească, dar și în “satul global”, o lipsă cronică de cunoaștere și de dorință de cunoaștere a realității comunismului. Tânărul este nostalgic pentru că nu cunoaște nimic din istoria acelor perioade. Nu a auzit nimic la televizor sau la radio – sau aproape nimic – despre Radu Gafencu, Virgil Maxim, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, Arsenie Boca, Gheorghe Iscu, Ioan Ianolide și celelalte zeci de milioane de “beneficiari” ai perioadei comuniste, pentru care acea perioadă nu are nimic în comun cu ceea ce crede tânărul post-revoluționar că s-a petrecut în vremurile acelea.

Să nu ne amăgim însă: nu este (doar) vina lui. Este și vina noastră, și mai ales vina unor generații întregi care au întors ochii de la realitate, din diverse motive. Unii s-au transformat în călăi, alții în delatori, alții în profitori, unii în martiri, dar cea mai mare parte dintre ei au îmbrățișat ignoranța, adică ignorarea tuturor acestor realități care, ca un tăvălug care nu se mai oprea, au nivelat conștințele majorității celor ce au fost supuși acelor vremuri.

Și dacă pentru această ignorare, în decursul acelor vremuri, poate nu sunt de condamnat în măsura în care am fi tentați să o facem noi – majoritatea au făcut-o ca să salveze sau să protejeze viețile copiiilor, nepoților, cunoscuților etc. –, tăcerea și lipsa de recunoaștere a adevărului în vremurile actuale este mult mai condamnabilă. Ea echivalează cu o crimă morală. Comuniștii au încercat uciderea spiritului uman, trecerea lui în domeniul materialității, iar dacă generațiile actuale refuză să spună lucrurilor pe nume, să recunoască adevărul, oricât de dureros ar fi, împlinesc în fapt lucrarea foștilor noștri stăpânitori, arătând că aceștia nu au stăpânit doar trupurile, ci mai ales mințile noastre.

Avem datoria, cei care am trăit puțin dar și cei care am trăit mult sub comunism, să nu uităm, să nu ne refugiem în comoditatea mentală a prezentului, ci să ne amintim și să le amintim și altora, educându-i. Este una dintre puținele oportunități, întrucât statul român și în general statele foste comuniste par să nu aibă niciun interes să o facă, fiind probabil conduse, în mare măsură, de foști favorizați și de “tinere speranțe” comuniste.

Acești comuniști în piei de democrați care se vor mai menține încă multă vreme în conducerea problemelor statului și societății vor fi greu de demascat. Nu aici însă stă problema reală, poate nici măcar la nivelul incriminării foștilor torționari, majoritatea la vârsta senilității. Bătălia cea mare, adevăratul război care trebuie câștigat, este la nivelul conștințelor acestor tineri atât de manipulabili încât să devină nostalgici comuniști – tocmai ei, care ar fi trebuit să aibă o minte mult mai limpede în judecarea acestor probleme.

Lor trebuie să li se spună adevărul fără menajamente, să li se explice fără echivoc faptul că cei ce visau la idealurile unei societăți egalitare sunt tocmai cei care i-au călcat în picioare fără scrupule pe toți cei care nu gândeau ca ei. Trebuie să afle, de la noi sau de oriunde, faptul că acest comunism pentru care sunt nostalgici este același sistem care a trimis la moarte, de cele mai multe ori la capătul unor torturi greu de imaginat, pe cei mai curați și inteligenți dintre tinerii acelor vremuri; că este același sistem care în Rusia instalase “cote” de ucideri pe fiecare regiune și care în Ucraina a ucis într-o singură iarnă, prin înfometare, 7 milioane de oameni, același sistem care în România construia “mărețele realizări socialiste” precum Canalul Dunăre-Marea Neagră îngropând sub el trupurile și destinele a mii și zeci de mii de preoți, intelectuali, academicieni, studenți, elevi și nu în ultimul rând, mame; că este de fapt singurul sistem care, pe parcursul aproape al unui întreg secol, a încercat să creeze un “om nou” fără conștiință, fără umanitate și mai ales fără Dumnezeu.

La capătul acestei robii, noi cei care i-am supraviețuit se cuvine să avem conștiința datoriei noastre de a nu uita, și de a pomeni, mai ales în public, amintirea iadului comunist așa cum pomeneau evreii amintirea Ierusalimului, jurând să nu-l piardă niciodată din memoria lor: “De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

“Un fleac, m-au ciuruit!”. Cuvinte celebre, nu aparținând unei celebrități reale, ci unei celebrități cinematografice, dar care, peste timp, poartă încărcătura de neînlăturat a unei caracteristici definitorii ale trăirii – sau ethosului – românesc.

Se aud deseori voci în spațiul nostru cultural și necultural, care, nefiind obișnuite să treacă prea des de pragul unei evidențe vulgare, afirmă că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru poporul român – sau pentru felul său de a fi – nu prin aceea că manifestă o dragoste “de dincolo de lume”, ci pentru că, în fața pericolului, se așează pe pământ și așteaptă să moară.

Nu este însă de mirare o asemenea atitudine din partea celor obișnuiți să se alieze, în viață, cu puternicii zilei, cu cei care le pot oferi, întotdeauna sau de cele mai multe ori, cele necesare traiului căldicel, care le justifică cu această ocazie lipsa de verticalitate, deghizată deseori sub numele de “pragmatism”. Cât de departe sunt aceștia de adevărata înțelegere a sufletului românesc, atât de bine pus în versuri cu cuvinte simple dar cu idei sublime în Miorița! Cu adevărat, după cum spunea cineva, spiritualitatea cere o anumite delicatețe, nu poti să te porți cu ea ca un bădăran; ca să nu mai vorbim de faptul că Duhul Sfânt, care vine ca o “boare”, ca o atingere ușoară și lină, cere o anumită sensibilitate, o anumită atitudine care să arate înțelegerea, intuiția, unor realități “din altă lume”.

Chiar dacă nu este locul aici pentru o analiză detaliată, trebuie totuși menționat că ciobanul din Miorița este mai reprezentabil pentru sufletul românesc decât orice altă reprezentare artistică existentă până azi. El nu se resemnează în fața morții, el învie în fața morții. El nu este un idealist german, nici un pragmatic american și nici un comunist care crede în împărăția pământească. El, chiar dacă se ocupă zilnic cu mulsul oilor, cu îngrijirea lor, cu păstorirea lor, este mai înalt decât toți cei menționați anterior. El știe că lumea aceasta nu este ultima realitate, că destinul (țelul) nostru, hărăzit de Dumnezeu, nu este să avem multe oi și mulți câini, ci să ajungem în cer, “patria noastră cea adevărată”. Cea actuală este una mai neadevărată, aici suntem pelerini, și dacă ajungem dincolo închizând ochii la bătrânețe sau uciși de cei ce doresc să ne prade, rezultatul este același. În schimb, fapta cea mare a vrednicului cioban este faptul că, refuzând să omoare, se lasă el însuși omorât, și salvează astfel viața ucigașilor săi, împlinind cuvintele Mântuitorului, că dragoste mai mare nu există, decât aceea ca cineva să moară pentru prietenii săi. În fine, multe se pot spune și probabil că ar trebui spuse mai detaliat și mai des.

Revenind însă, ce legătură poate fi între cuvintele comisarului Moldovan și cele ale ciobanului din Miorita? Sigur, ambii mor. Dar lăsând la o parte faptul că mor, că sunt pe moarte – unul involuntar iar celălalt voluntar –, cum se pot ei asemăna: un om obișnuit să ucidă oameni (chiar dacă “răi”), iar celălalt refuzând să-și ucidă semenii?

Ei bine, mi se pare că în replica de final a comisarului Moldovan din “Cu mâinile curate”, chiar dacă poate nu intenționat, scenaristul a surprins ceva din atitudinea românului autentic, mai ales în fața morții. Există, în atitudinea noastră, un soi de “je m’en fiche-ism” în fața multor necazuri care ni se întâmplă. Uneori, această atitudine a fost denumită “haz de necaz” și a fost socotită una dintre tăriile neamului nostru, care “nu se rupe deși se îndoaie”. Dar parcă e ceva mai mult decât atât. Sergiu Nicolaescu afirma că această replică a plăcut atât de mult publicului pentru că este puțin “șmecherească”, iar “românul iubește șmecheria, pe care o percepe ca pe un fel de deșteptăciune”. Eu cred că românilor le place această replică pentru că rezonează foarte mult cu atitudinea pe care vrem să o avem în fața necazurilor și morții. Vrem să fim șmecheri în fața morții, să o păcălim, să-i arătăm că nu e ultima realitate. Je m’en fiche, unde este boldul tău, moarte, deși m-ai ciuruit?

Ciobanul nu este șmecher în fața morții. Poate de aceea nici nu este atât de lăudat de contemporani precum comisarul Moldovan. El știe că “cu moartea nu te joci”. Moartea este serioasă, chiar dacă nu atât de tragică pe cât ni se pare. Comisarul Moldovan nu are o atitudine creștină în fața morții, dar este oarecum indiferent pentru că a văzut-o și a produs-o de multe ori. Într-un fel, poate că îi chiar pare bine, puțin, că se pune capăt astfel unei vieți pline de privit în față răufăcători, pline de ucideri, pline de responsabilitatea continuă de a face distincție între cine este bun și cine este rău, din mijlocul răului. Moartea vine poate cu un sentiment de eliberare, deși fără împăcarea cu victimele.

Ciobanul se eliberează și el, prin moarte, însă nu cu regret față de ceea ce a făcut sau de ce ar fi putut face. El nu moare scârbit, serenitatea sa în fața morții se datorează tocmai felului în care a trăit. La el vedem acest je m’en fiche-ism dar într-un alt mod. Moartea nu i se pare nedreaptă, ea nu este pentru el o pedeapsă, ci doar probează, chiar dacă sângeros, realismul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere»”.

Ce spune asta despre poporul român, despre sufletul lui? Având în vedere că adevăratele caracteristici spirituale ies la lumină în vremea încercării, aș zice că, în această lumină, poporul român are această doză sănătoasă de indiferență față de consecințele tragice ale necazurilor venite peste el. Nu este greu să auzim, din istorie, glasul poporului român, șoptind: “Stai liniștit, maică, nu ne lasă Dumnezeu”. Glasul poporului român nu poate fi decât un glas de maică, de maică care a pierdut copii uciși “toată ziua”, o maică pentru care însă aceste tragedii nu au fost suficiente să o transforme în criminală. Ea nu a luat în mână baltagul răzbunării și s-a rugat pentru copiii ei uciși chiar dacă ei și-au găsit odihna în prăpăstii, în râuri, în depozite sau în Râpa robilor. Cei care vor să ne facă să credem altfel au uitat dimensiunea reală a dragostei de mamă, aceea tămăduitoare.

De aceea, chiar dacă suntem ciuruiți încontinuu, de gloanțe uneori de plumb iar alteori spirituale, nu trebuie să uităm că suntem moștenitorii – și continuatorii – unui neam care a rezistat în fața morții mai ales prin disprețul pentru ea, dispreț fundamentat însă, pentru a fi mântuitor, de credința în Cel care a preschimbat-o, suferind-o El Însuși, din pedeapsă și blestem în bucurie și binecuvântare.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Recunosc că nu sunt adeptul salutului “Hristos S-a înălțat!”, folosit după ziua Înălțării. Aceasta nu pentru că n-aș crede că Hristos chiar S-a înălțat sau pentru că aș dori să minimizez în vreun fel importanța covârșitoare a Înălțării. De altfel, însuși Domnul ne arată lămurit importanța ei (“Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” – Ioan 16, 7). Hristos se înalță de-a dreapta Tatălui, ducând firea umană în intimitatea Sfintei Treimi și prin aceasta deschizând drumul omului spre primirea Duhului Sfânt.

Dar aici intervine, după părerea mea, o confuzie. Se spune că ne salutăm cu “Hristos S-a înălțat!” la fel cum se anunțau ucenicii între ei despre acest eveniment, până la Cincizecime, și la fel cum până atunci ei, ca și noi, se salutaseră cu “Hristos a înviat!”. Dar pierdem din vedere un fapt important, și anume că, având în vedere că noi astăzi știm și că Hristos a înviat, și că S-a înălțat, și că S-a pogorât Duhul Sfânt, noi nu ne salutăm cu salutarea pascală ca să ne anunțăm de vestea Învierii. Noi nu suntem chemați să retrăim acele evenimente ca și cum acum ar avea loc prima oară. În schimb, suntem chemați de Hristos să ni le apropriem, să le facem ale noastre prin trăirea lor în Duhul Sfânt, care pe toate cele trecute și viitoare le face prezente.

De ce, atunci, ne întrebăm, ne salutăm cu “Hristos a înviat”? Pentru că Învierea este evenimentul fundamental al mântuirii noastre, este singurul lucru “nou sub soare”, fără de care noi nu ne putem numi creștini. Pentru că Budha n-a înviat, Mahomed n-a înviat, Moise n-a înviat. Dar Domnul Hristos a înviat și acest lucru schimbă din temelii lumea, înnoiește firea umană stricată prin căderea lui Adam, înnoiește întregul univers și-i restabilește destinul de a subzista ca loc al manifestării dumnezeiești și a unirii dintre om și Dumnezeu. Mai mult decât atât, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel, “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră … dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15, 14-17).

Când zicem “Hristos a înviat”, auzim în urechi cuvintele aceluiași Sfânt Apostol, care ne explică că Învierea este biruința finală și totală asupra morții: “Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). “Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni 15, 55).

După părerea mea, salutul “Hristos S-a înălțat” diminuează această unicitate pe care o are Învierea lui Hristos. Ne salutăm cu Învierea pentru că ne îmbrăcăm în ea, pentru că prin Botez am fost și noi înviați cu Învierea lui Hristos, iar prin viața întru El o păstrăm întru veșnicie. Bucuria Învierii nu se aseamănă cu nimic și ea este bucuria cu care tot Pavel ne sfătuia să ne “bucurăm pururea”. Nu este deloc întâmplător că Sfântul Serafim de Sarov saluta tot timpul și pe toată lumea cu “Hristos a înviat” și așa ar trebui să facem și noi. Învierea este noua noastră stare, noua noastră viață. Când zicem “Hristos a înviat”, mărturisim nu doar că Hristos S-a înviat pe Sine, ci că ne-a înviat și pe noi.

Este doar părerea mea, nu are nicio însemnătate dogmatică sau liturgică, nu este nicio mustrare pentru nimeni, nici n-ar putea fi. Este doar un fel mai elaborat de a spune că mi-aș dori să vă salut pe toți, frații mei întru credință, cu “Hristos a Înviat!”, iar nu cu alte formule precum “Hristos S-a născut”, “Pogorâtu-S-a Duhul Sfânt” sau “Hristos S-a Întrupat!”, unde mi-e teamă că duce această imitare a salutului pascal. Aceasta, repet, nu pentru că acele evenimente nu sunt extrem de importante, ba chiar critice pentru istoria mântuirii noastre, ci pentru că Învierea, mi se pare, este evenimentul care pe toate le covârșește, clipă de clipă, în sufletele noastre.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.