Cu totii am fost martori, in aceste zilele, la asa-numitul „scandal al bacalaureatului”, pricina a numeroase invinuiri publice. Din acest iures, se desprinde insa in mod lamurit vocea indignata a parintilor.

Parintii copiilor de la bacalaureat sunt cei carora Sfantul Apostol Ioan li se adresa astfel: „Va scriu voua, parintilor, pentru ca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput”. Iar copiilor acestor parinti, Apostolul le scrie: „Va scriu voua, tinerilor, fiindca ati biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru ca ati cunoscut pe Tatal”. In umbra acestor cuvinte pline de dragoste ale Sfantului Ioan, incepem sa intelegem ca nici parintii, nici copiii, nu mai sunt demni de ele.

Dar copiii sunt rodul parintilor, sau „podoaba” lor, „lumina ochilor lor”, asa cum le place deseori sa spuna. Foarte des din pacate, doar la nivel declarativ. Pentru ca in viata reala, parintii si-au declinat competenta. Mai rau, au devenit din parinti crestini, necrestini. Din parinti iubitori, parinti delasatori. Pentru ca ei s-au straduit sa le asigure copiilor hrana cea trupeasca, dar nu i-au hranit si sufleteste.

In momentul in care copiii nu isi mai pun problema daca este moral sau „bine” sa copieze, indreptandu-se spre examen cu certitudinea declarata public ca vor copia, este clar ca nu scoala, si nici mediul nu sunt principalii vinovati. Principalii vinovati sunt parintii. Daca copilul ar fi prins furand dintr-un magazin, toata lumea ar fi de acord cu aceasta afirmatie. Daca fura in clasa, vina este aruncata asupra „sistemului”.

Niciun sistem nu forteaza pe nimeni sa devina hot sau mincinos. Nici chiar acest sistem, lumea, al carei stapanitor este diavolul. Aceasta a dovedit-o limpede Hristos, prin viata pe care a dus-o, viata care ni s-a facut singurul model mantuitor. Cati dintre copii sunt insa gata sa declare: „mai bine mor de foame decat sa fur” sau „mai bine nu iau examenul decat sa copiez”?

Se apropie, pentru fiecare dintre noi, vremea cand vom da socoteala pentru faptele noastre. Unora li se va potrivi viata vesnica, iar altora ni se va potrivi moartea vesnica. Aceasta realitate avand-o in minte, sa cautam, ca parinti, sa Il cunoastem pe „Cel ce este de la inceput” si sa-l marturisim, astfel incat copiii nostri „sa il biruie pe cel viclean”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

„De aceasta fragmentare si scindare a simtamantului si a constiintei omul se salveaza numai prin viata divino-umana. In acest fel el se salveaza si de izolarea egoista, care nu este altceva decat semnul clar al prezentei lui satan. Pentru ca satan este cea mai insingurata fiinta in toate lumile. El a pierdut cu desavarsire simtamantul atoateunitatii macrocosmului. Intr-adevar, satan este singur in mod absolut. De aceea, egoismul oamenilor, insingurarea lor egoista, ruperea lor de atoateunitatea macrocosmului nu sunt altceva decat o pornire spre satanism”.

Citatul anterior, din cuvintele Sfantului Iustin Popovici, este suficient in el insusi sa intelegem ca, daca viata crestina ne deschide catre dragostea si smerenia lui Hristos, atunci in mod necesar opusul acestei vieti, adica egoismul nu poate duce decat la ura si insingurare.

Ne-am obisnuit insa sa numim satanism doar acea manifestare puerila a adolescentilor rataciti care profaneaza morminte si sacrifica pasari. Dar acela este doar o copilarie in raport cu adevaratul satanism, cel care a intrat atat de adanc in vietile noastre, incat nici macar nu-l percepem ca atare. Poate este explicabil ca cei care nu cred in Hristos sa nu perceapa care este lucrarea lui satan, dar noi nu avem nicio scuza daca nu o facem.

Egoismul, minciuna, toate pornirile spre rautate pe care le intalnim in si intre noi nu sunt decat abandonari ale vietii in Hristos, si ca atare, asa cum arata Parintele Iustin mai sus, ne indeparteaza de Dumnezeu si ne indreapta catre o viata care o imita pe cea a lui satan. „Pentru ca satan este satan deoarece constiinta sa de sine si simtamantul de sine al lui sunt cu desavarsire rupte de Dumnezeu si de toate celelalte fiinte si creaturi”.

Satanismul se manifesta eficient in toate, si este transparent pentru cei care vor sa-l vada. Satanismul este in inchinarea la idoli care a ajuns sa ne inconjoare – de la horoscopul de la televizor pana la distractia care pregusta iadul din „cluburi”; satanismul este de exemplu prezent in arta, atunci cand arta nu mai sensibilizeaza sufletul, ci preaslaveste materia; mai departe, satanismul se regaseste in toate domeniile lumii in care traim.

Dar mai grav decat atat, satanismul este si intre noi, intre membrii Bisericii, fie ei mireni sau chiar clerici. Satanismul este intre noi atunci cand nu mai vedem saracii care ne inconjoara, cand „ne simtim bine” in pielea noastra, ca fariseul, uitand de dreptatea vamesului. Satanismul este intre noi, distrugand viata Bisericii atunci cand in Biserica nu mai vedem Mama noastra, a poporului crestin, care ne transfigureaza vietile si ne impartaseste Duhul Sfant; satanismul este aproape atunci cand nu mai vedem decat partea vizibila a Bisericii, fie ca suntem inauntrul sau in afara ei.

In orice moment putem schimba aceste lucruri. In fiecare moment, nu doar ca noi ne putem apropia de Hristos sau ne putem departa de Hristos, dar cu fiecare actiune a noastra putem lupta eficient impotriva satanismului, diminuand viata si existenta lui, asa cum el tinde sa ne stinga viata duhovniceasca.

Faptul ca nu putem vedea aievea pustiirea si armata mortii vesnice care ne inconjoara si care se propaga prin abaterile noastre de la viata duhovniceasca, nu inseamna ca nu ne putem stradui sa o percepem si sa o intelegem. Si, precum Sfantul Simeon spune ca cine nu va vedea lumina necreata in viata aceasta nu o va vedea nici in cea viitoare, la fel daca vom ignora realitatea satanismului care ne asalteaza si nu vom lupta impotriva lui, vom avea parte de el in vesnicie.

Iar daca jugul lui Hristos este usor, atunci inseamna ca si satanismul este usor de combatut. Avem nevoie doar de lucrarea Tatalui, prin Hristos, in Duhul Sfant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Poate unul dintre cele mai deznadajduitoare momente de dupa savarsirea unui pacat este acela in care realizam ca nu mai putem face nimic ca sa anulam fapta pe care tocmai am comis-o. Am credinta ca oricine dintre noi a simtit acest moment deznadajduitor, si de asemenea cred ca toti am simtit mangaierea salvatoare a harului din momentul Tainei Sfintei Spovedanii.

Si aceste doua extreme – deznadejdea si mangaierea – ma duc cu gandul la faptul ca dragostea este singura care poate indrepta raul, dragostea Tatalui care vindeca ranile pe care ni le si I le provocam. Dar nu vom intelege adancul dragostei cu care ne iubeste Hristos fara sa intelegem adancimea iertarii cu care ne iarta.

Multa lume priveste Taina Spovedaniei intr-un mod juridic, sau legalist. Dumnezeu este suparat pe noi pentru greselile noastre, iar noi ne ducem si ne cerem scuze, prin preot. Dar acesta este in cel mai bun caz doar un semn vazut, sau aparenta Tainei. Ce se petrece in fapt este ca Dumnezeu face pentru noi imposibilul. Savarseste in Spovedanie ceea ce cu disperare am vrea sa putem sa facem si noi, atunci cand ne copleseste regretul: Dumnezeu da timpul inapoi.

Dumnezeu nu doar iarta vina pacatului, ci lucreaza in noi anularea pacatului pe care l-am savarsit: “Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale” (Isaia 43, 25). Cum poate asadar Dumnezeu sa “uite”? Cu siguranta, expresia nu ne duce cu gandul la un Dumnezeu amnezic, ci la un Dumnezeu care alege sa uite. Alege nu doar sa stearga pacatul, ci sa-l elimine din propria Lui amintire.

Simt astfel ca in acest act, prin care ne sunt iertate pacatele, Dumnezeu restabileste in noi naturaletea vietii, si bunatatea ei. Si astfel mica noastra pocainta, nevrednica nici macar de mentiune, determina din partea Tatalui un raspuns mai mult decat regesc, un raspuns dumnezeiesc prin care raul nostru este indeptat, diavolul alungat si chipul dumnezeiesc restaurat.

Dumnezeu da asadar timpul inapoi, ne da inapoi timpul nostru, cel pe care l-am risipit lucrand impotriva Lui. Daca El alege sa uite pacatul nostru, sa alegem dar si noi sa uitam gresitilor nostri, nemaitinand niciodata minte raul care s-a savarsit. In acest mod, si noi vom fi reusit sa fim dumnezeiesti, dand timpul inapoi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ispita, sau ‘fara Mine nu puteti face nimic’

Mare este cuvantul Rugaciunii Domnesti prin care Hristos ne invata sa cerem de la Tatal neispitirea noastra!

Intelegerea obisnuita a acestei cereri este aceea ca Dumnezeu sa nu ne lase sa fim ispititi prin voia noastra. In aceasta cerere recunoastem ca suntem neputinciosi, ca fara darul Sau “nu putem face nimic”. Si pe buna dreptate, caci firea noastra cazuta ne indeamna lesne catre pacat. Virtutea vine doar prin relatia noastra cu Duhul Sfant.

Si tocmai in aceasta relatie – si in necesitatea acestei relatii – mi se pare ca se ascunde un inteles putin mai adanc al acestei cereri.

Deseori, unele ispite mi-au aparut ca irezistibile. Deseori mi s-a parut ca este prea tarziu sa mai rezist. Ispita era parca implantata in fiinta mea, ca si cum ar fi lucrat dinauntrul meu. Iar cateodata m-am simtit intarit de o putere speciala, in fata careia orice ispita parea usoara.

Explicatia fenomenelor descrise mai sus o gasim fara tagada la Sfintii Parinti, care ne invata un lucru esential, si anume ca drumul de la ispita la fapta are mai multe faze. In mare, acestea sunt: aparitia ispitei, patrunderea ei in minte, lupta mintii impotriva ispitei, invoirea omului cu ispita, imaginarea faptei in mintea lui, hotararea de a savarsi fapta si savarsirea efectiva.

Fara ispita nu ne vom putea mantui. Dar nu ne putem mantui nici daca ne invoim cu pacatul. Insa odata ce vine ispita, este vital sa luptam pana la sange impotriva ei. Uneori nu vom reusi si vom cadea. De fapt, intotdeauna vom cadea, de fiecare data cand nu-L vom chema pe Hristos in ajutor. Dar de multe ori ispita s-a transformat din leu in mielusel odata ce harul lui Dumnezeu ne-a cercetat.

Asadar, intrucat este mult mai greu sa rezistam ispitei intr-o faza avansata decat intr-una incipienta, ne rugam lui Dumnezeu sa ne cerceteze cu harul Sau astfel incat sa luptam barbateste. Iar daca ne-am invoit cu ispita, sa nu o lucram in imaginatie. Sau apoi, macar sa nu ne hotaram a o savarsi. Daca ne-am hotarat, si mai greu dar nu imposibil, sa avem o ezitare salvatoare inainte de a savarsi pacatul. In sfarsit, daca am pacatuit, macar data viitoare, caindu-ne, sa nu-l transformam in patima prin repetare.

Mi se pare dar ca in aceste cateva cuvinte ale Rugaciunii Imparatesti se ascunde intreaga noastra conlucrare cu harul dumnezeiesc. Pe acesta, Dumnezeu il trimite cu pedagogie, in infinita Lui intelepciune, luandu-l deseori de la noi, pentru a-l cauta (cu lacrimi, dupa cuvintele Sfantului Siluan Athonitul) si pentru a intelege ca, intr-adevar, „fara El nu putem face nimic”.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Se socoteste in mod comun, in teologia ortodoxa, ca Dumnezeu ni Se reveleaza pe doua cai: una naturala si una supranaturala. Acestea sunt numite revelatie naturala, respectiv supranaturala. Se socoteste indeobste ca revelatia naturala este inferioara celei supranaturale, pe cat de inferioara este lumea creata fata de Persoana lui Iisus Hristos („si noi vazutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”).

Insa cateodata ne e dat sa intelegem cat de mult este prezent Hristos in natura. Ne este dat sa intelegem ca orice forma de viata este o reflexie, cat de mica, a vietii si iubirii Sfintei Treimi. Cateodata ne simtim atat de solidari cu copacii, cateodata ne este atat de apropiata verdeata pamantului, incat am dori sa le imbratisam, si cuprinzandu-le sa patrundem dincolo de aparenta lor, si sa-L imbratisam astfel chiar pe Hristos pe care il simtim vibrand in orice lucru viu.

Prin aceasta nu devenim panteisti sau panenteisti, identificandu-L pe Dumnezeu cu natura sau numind universul „Dumnezeu”. Dar parca nu ne putem imagina cum ar putea cineva sa-L iubeasca pe Dumnezeu fara sa iubeasca natura.

E ca si cum am cinsti doar o parte dintre sfinti. E ca si cum nu am cinsti icoanele. Si iata ca si aici se vadeste uratenia si absurditatea iconoclasmului. Caci si natura poarta nu chipul, ci ratiunile, gandurile lui Dumnezeu. Nu adoram natura, dar o cinstim ca pe lucrarea mainilor Lui. Si nu este deloc straina crestinilor aceasta cinstire. Noi suntem cei ce ajungem sa exclamam, cu bucurie si uimire: „Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut!”

Sa ignoram revelatia lui Dumnezeu din natura creata inseamna sa ne intoarcem chiar impotriva noastra. Si multi dintre noi patim asa. Ne ratacim printre betoane, dar ne ratacim pe noi insine. Si multi dintre noi ajung sa-si caute identitatea in aceasta lume gri si lipsita de viata.

Si nu ne este greu sa intelegem de ce Paradisul este o gradina. Natura poarta amprenta vesniciei Creatorului ei, si daca ne vom regasi si noi in vesnicia lui Dumnezeu, atunci vom vedea intreaga natura transfigurata, bucurandu-se impreuna cu noi.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Nu exista contrazicere intre stiinta si religie, cel putin nu intre crestinism si stiinta, atata timp cat stiinta se preocupa, cum este firesc, cu cercetarea naturii. Cu alte cuvinte, atat stiinta cat si religia, in cercetarea creatiei lui Dumnezeu, sunt in total acord. Dar mai exista o conditie, una care nu este exprimata deseori: exista necesitatea ca stiinta sa fie onesta, adica sa cerceteze lucrurile fara preconceptii, fara sa plece de exemplu de la premisa „nu exista Dumnezeu”.

Din pacate, de foarte multe ori stiinta nu este asa. Pentru ca stiinta – in ansamblul ei – se transforma se pare in noua forma de inchinare a lumii. In alte cuvinte – noul zeu al lumii. De ce spunem asta? Pentru ca lumea a ajuns sa primeasca fara rezerve ca litera de lege orice verdict care poarta stampila „stiintific”. Pentru ca comunitatea stiintifica s-a inconjurat cu o preotie neoficiala insarcinata cu „popularizarea” ei. O putem vedea foarte clar in puzderia de canale TV „stiintifice”.

Ca atare, stiinta actuala nu mai are ca obiectiv aflarea adevarului, ci „ratingul”. Audienta este noul criteriu dupa care se valideaza orice teorie „stiintifica”. Canalele TV sunt acum mediul prin care toti ratacitii lumii isi pot prezenta teoriile nefundamentate ca „posibilitate stiintifica”. Ba mai mult, observam ca aceste canale mint deseori cu nerusinare, fara sa-si sustina afirmatiile.

Cel mai suparator aspect este ca tinerii, carora aceste posturi TV le-au devenit din pacate |ultimul contact real cu stiinta, sunt cea mai usoara prada. Ei au astfel posibilitatea sa invete de la posturile TV ca Hristos nu a inviat si ca crestinismul a fost inventat de Sfantul Apostol Pavel. Aceste noi invataturi, transmise subtil prin maiastre tehnici propagandistice, sunt – nu-i asa – stiintifice, chiar daca sunt prezentate fara nicio argumentatie. In consecinta, la sfarsitul documentarului, noile idei sunt definitiv implantate ca “adevaruri stiintifice” in mintea privitorilor.

Constatam asadar ca exista conflict intre stiinta si religie. Dar este un conflict nefiresc, nascut din ateismul – si chiar antiteismul – popularizatorilor stiintei. Este conflictul atat de vechi dintre Hristos si cei care ii stau impotriva, chiar daca aceasta impotrivire ia forma foarte atractiva si comoda a documentarului TV.

Si – din pacate – in cazul stiintei prezentate la TV trebuie sa ne reamintim avertismentul Mantuitorului: Feriti-va de profetii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Dupa frumosul vers al lui Eminescu, „credinta zugraveste icoanele-n biserici”. Daca este asa, atunci in mod automat necredinta genereaza o alta forma de icoana, o imagine in care locul lui Dumnezeu este luat de zeul la care se inchina, Mamona.

Puteti observa aceasta realitate in reclama de mai jos, in care necredinta zugraveste chipul acestei lumi:

Reclamele sunt astfel noua forma de iconografie. Dar, spre diferenta de icoane, ele nu au rolul de a ridica mintea omului la Dumnezeu; rolul lor este acela de a-l amagi pe om. Daca vom privi cu putina atentie, vom observa ca nu exista nicio reclama sincera. In cel mai bun caz vom gasi reclame care mint prin omisiune. Dar, in general, reclamele pur si simplu mint.

Si suntem de acord cu asta. Se potriveste cu felul nostru de a fi. Ce daca mint – ne zicem in sinea noastra – doar nu sunt prost sa cumpar. Dar – paradoxal – desi nu suntem prosti, cumparam. Muscam momeala. „Intre doua rele, alegem raul mai mic”. Dar in fapt reclama vrea sa ne faca sa nu mai alegem de fapt nimic. Noi suntem cei alesi.

„Target-area” este cuvantul de ordine cand vine vorba de vanarea viitorilor cumparatori. Pleaca de la principiul ca este mai usor sa convingi un segment fix de oameni de faptul ca au nevoie de ceva inutil. Este nevoie de aceasta vanatoare, pentru ca sa se poata exploata slabiciunile si dorintele concrete ale oamenilor.

Cat de departe este aceasta manifestare de dragostea lui Dumnezeu! Nu este posibil sa iti iubesti clientii si sa incerci sa-i pacalesti in acelasi timp. Atata timp cat oamenii sunt tratati ca niste numere, atata timp cat vanzatorul ii priveste ca pe niste „fraieri”, Dumnezeu nu isi are locul, caci „nu poti sluji la doi domni”.

Intr-un roman al lui Emile Zola, „Creatie”, visul eroului principal este acela de a picta intreaga lume, de a umple toate spatiile lumii cu pictura lui. In mod ironic, lumea de azi a realizat acest vis. Insa ea nu umple astazi spatiile cu arta, ci cu o desfigurare a realitatii, speculand golul dinauntrul nostru.

Hristos insa nu incearca sa ne vanda nimic. Totul ne este dat in dar: viata, dragostea Lui, mantuirea, Viata Lui. Hristos nu isi face reclama. Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul nu a cuprins-o.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Diavolului ii place sa schimonoseasca chipul fapturii create de Dumnezeu. El a fost cel care l-a ispitit pe om sa alunece dinspre perfectiune spre stricaciune. Si ce este in fapt stricaciunea daca nu o schimonosire, o batjocorire a chipului bun in care au fost create lumea si omul?

Cine ar fi crezut insa ca va veni o vreme cand omenirea va face o sarbatoare din acest lucru? Cine s-ar fi asteptat, nu cu mult timp in urma – cand inca eram crestini – ca va veni o vreme cand vom abandona cu totul sfintenia chipului lui Hristos din noi pentru a adopta chipul cazut al lui antihrist?

Lumea actuala este capabila de a justifica orice. Gaseste deseori justificari pentru sinucideri, pentru necredinta sau pentru traiul in pacat. Dar este un moment trist si apocaliptic atunci cand omenirea, la unison, gaseste justificari si motive pentru imbracarea chipului dracesc.

Satana ar rade probabil in hohote vazand in ce hal de prostie i-a adus pe oameni, cat de subjugati de lucrarea lui au ajuns! Dar eu nu cred ca rade. Diavolul e prea serios, nu are timp de glume. Vremea lui, iata, se apropie pe zi ce trece. Lucrarea lui e din ce in ce mai subtila pentru cei ce nu-l cunosc, dar din ce in ce mai evidenta pentru cei ce stiu cu cine au de-a face.

O veche vorba din popor spune ca „Cine se aseamana, se aduna”. Si in timp ce Hristos zicea ca vine stapanitorul acestei lumi; si el intru Mine n’are nimic, oamenii lumii de azi se regasesc parca intru totul in lucrarile diavolului, cautand sa-l imite ca niste adevarati preoti ai lui. Acestora le spun sa nu aiba nicio indoiala: de traiul impreuna cu diavolul „se vor bucura” in veci. Doar ca in aceasta nu va fi nicio bucurie.

Iar pentru noi, cei ce cautam mantuirea, a venit cred momentul sa ne osebim de inchinatorii la diavoli, urmand cuvintele apostolilor: Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? sau ce partasie are lumina cu intunericul? si ce invoire este intre Hristos si Veliar? sau ce are laolalta un credincios cu un necredincios? sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si idoli? Ca noi suntem templu al Dumnezeului Celui-Viu, asa cum a zis Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Incet, incet, pe masura ce citim din ce in ce mai putin, asa-numita mass-media se ocupa din ce in ce mai mult cu educatia noastra. Nu ca citirea ne-ar face neaparat mai buni sau mai curati, dar nestiinta ne expune din ce in ce mai mult la tot felul de capcane pe care le intinde lumea actuala.

Bunaoara, exista acum posibilitatea – ba chiar probabilitatea – ca educatia noastra teologica sa fie formata de anumite emisiuni TV. Fara sa jignesc pe vreun jurnalist sau realizator, dar felul in care acestia abordeaza teme teologice penduleaza deseori intre nestiinta si rea-vointa.

Argumentele pe care le aflam de la televizor le stie deja oricine: inchizitia, Giordano Bruno, preotii homosexuali, catedrala etc. Problema este ca daca nu incercam sa ne formam o parere fundamentata despre aceste aspecte suntem foarte „maleabili” in fata oricarei pareri personale care este sustinuta suficient de vehement.

Spre exemplu, nimeni nu pare sa mentioneze – probabil din nestiinta – faptul ca inchizitia a fost un tribunal al Bisericii Romano-Catolice, neavand absolut nicio legatura cu Biserica Ortodoxa. Mai mult, inchizitia era o institutie cvasi-statala, cu rol mai ales politic.

In alta ordine de idei, Giordano Bruno este scos astazi in fata ca un fel de „martir” al stiintei. De fapt Bruno, care nu era vreun om de stiinta stralucit, a fost condamnat pentru ereziile sale teologice, iar nu pentru „operele” sale stiintifice. Sigur ca arderea sa pe rug este un act care descalifica Biserica Romano-Catolica, intrucat nimeni nu trebuie sa fie vatamat in numele credintei, dar nici nu se poate pune problema transformarii sale intr-un „martir” al stiintei.

In general, eroarea pe care o fac deseori jurnalistii, dar si cei ce ii urmaresc, este ca nu stiu sa separe intre doctrina, adica credinta Bisericii, si caderile omenesti ale clericilor. Aceasta provine si din cauza lipsei de cunostinta in ce priveste lucrarea lui Hristos si a Duhului Sfant in Biserica.

Poate una dintre cele mai elocvente marturii in acest sens este chiar a lui Hristos, care zice: „Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. Trebuie sa intelegem astfel ca lucrarea lui Hristos nu incalca vointa si lucrarea omului. Daca omul nu este deschis catre Hristos, poate sa fie in cel mai inalt rang bisericesc, nu este ferit de rautatea si inselarea inimii lui. Din contra, cel mai umil si nebagat in seama dintre oameni, daca este deschis fata de lucrarea Duhului Sfant, este mult mai aparat de rautate si inima sa este mult mai linistita.

Iata de ce orice cadere a omului, fie el credincios de rand, calugar sau preot sau chiar episcop nu invalideaza sfintenia Bisericii. Pentru ca inca un lucru pe care se pare ca nu-l intelege multa lume este ca Biserica este formata din toti credinciosii, nu doar din cler. Biserica nu sta intr-un episcop sau intr-un preot, sau nici chiar in toti episcopii si toti preotii. Biserica sta – si rezista – prin toti credinciosii sai. Prin credinta noastra, adica prin Hristos care se salasluieste in sufletele noastre rezista si exista Biserica. De aceea niciun homosexual si niciun staret bataus nu stirbesc sfintenia Bisericii.

Necunoasterea credintei noastre nu este vreo virtute, ba din contra: ne aduce numai neajunsuri. Trebuie sa ne indemnam asadar unii pe altii (caci mass-media nu ne indeamna – vai – decat la scandal) sa citim mai mult, sa ne intrebam mai mult. Cum zicea Apostolul, sa „ne purtam sarcinile unii altora”, sa avem grija unul de celalalt. Chiar daca lumea este atee, noi totusi nu suntem si noi stim ca vom fi dispretuiti si bataia de joc a celor necredinciosi. In aceasta se cuvine sa vedem semnul faptului ca mergem cu Hristos, caci „de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte de voi M’a urat”.

Sa nu fim asadar nepasatori fata de noi insine, caci trebuie sa ne mantuim. Si nu ne vom mantui prin talk-show, dar ne vom mantui cu siguranta prin credinta, nadejde si dragoste in Hristos.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Atunci cand doresti sa vorbesti despre sanatate din punctul de vedere crestin, observi ca acest subiect poate fi abordat din tot felul de perspective. Se poate vorbi despre sanatate asa cum este prezentata in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, poti vorbi despre caderea lui Adam sau despre Invierea lui Hristos, si despre multe alte lucruri. Astfel, nu este intamplator, pentru ca sanatatea se afla de fapt in apropierea miezului tuturor acestor discutii.

Mie mi se pare totusi foarte interesanta distanta mare – sau diferenta imensa – intre modul in care cei vechi se raportau la aceasta tema si modul in care o face societatea moderna, sau, si mai interesant, crestinii moderni.
Discutia despre sanatate insa nu poate incepe decat de la realitatea mortii. In lumina – sau in apropierea – mortii, sanatatea isi capata adevaratele sale proportii.

Vorbind despre moarte, Sfintii Parinti nu pot evita pacatul stramosesc, care a adus moartea in acest univers si inauntrul existentei noastre. Sfantul Maxim Marturisitorul are cateva cuvinte foarte plastice relativ la acest fenomen: ”Si moartea traieste de atunci in tot acest interval de timp facandu-ne pe noi mancare ei insasi, iar noi nu mai traim niciodata, fiind pururea devorati de ea prin stricaciune”.

Comentand scrierile Sfintilor Parinti pe aceasta tema, teologul grec Panayotis Nellas explica ca, dupa pacat si imbracarea omului in haine de piele, „omul nu mai are, ca inainte, viata ca o caracteristica constitutiva a lui, nu mai exista datorita vietii care tasneste in mod natural din el, ci exista intrucat amana moartea. Ceea ce exista in principal acum este moartea, viata s-a schimbat in supravietuire”.

Nu se poate spune atunci ca anticii nu erau preocupati de sanatate. Atata timp cat cugetau la moarte si ne recomandau tuturor acest exercitiu, inseamna ca aveau in vedere si sanatatea. Dar atunci este foarte curios cum cuvantul „sanatate” apare doar de cateva ori in Vechiul Testament. Iar in Noul Testament apare o singura data.

De fapt, nu este nicio dilema: pe crestini ii intereseaza mai mult mantuirea sufletului – adica sanatatea sa vesnica – decat sanatatea trupeasca. Si pe buna dreptate: sanatatea trupeasca nu ne asigura decat prelungirea acestei vieti. Crestinul cauta insa viata vesnica, apropierea de Dumnezeu. Si oricata sanatate ar avea, crestinul suspina: „Nelinistit este sufletul meu, pana ce se va odihni intru Tine, Doamne!”, dupa cuvintele Fericitului Augustin.

Lumea actuala pare insa sa vada lucrurile pe dos: doreste foarte mult sanatatea trupeasca, iar pe cea sufleteasca ori nu o cunoaste, ori o ignora. Pentru lumea actuala deviza este: „Sanatate, ca-i mai buna decat toate”. Dar spunand aceste cuvinte, lumea pare a fi lovita cu orbire, caci desi toata omenirea in jur moare, lumea nu pare sa priceapa ca sanatatea trupeasca nu te salveaza de moarte.

Deosebit de ingrozitor pentru un crestin pare faptul ca omenirea este astazi dispusa sa creeze clone ale oamenilor sau organelor pe care sa le „foloseasca” pentru transplanturi. Aceasta arata ca pentru sanatatea trupeasca oamenii sunt astazi dispusi sa faca abstractie chiar si de ideea de suflet.

Insa chiar daca ar trai 1000 de ani, sau 10000 de ani, omul nu poate scapa in acest univers de destinul implacabil adus de cadere.

Si intelegem astfel ca, in aceasta problema, intre cei vechi si noi nu este doar o diferenta de perceptie, sau de tehnologie. Este o diferenta fundamentala: cei vechi credeau mai mult in Dumnezeu. Omul actual, si din pacate si crestinul actual, cred mai mult in ei insisi.

Probabil sunt multi crestini care sunt tentati sa apeleze la un contra-argument la indemana: vindecarile Mantuitorului. Oare nu arata aceste vindecari cat de importanta este sanatatea, atat de importanta incat chiar Fiul lui Dumnezeu a insanatosit atatia oameni?

Da, Mantuitorul a aratat ca sanatatea este importanta, dar numai daca aduce cu sine – sau sustine – sanatatea duhovniceasca, sau spirituala: „Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 36-37).

Vindecarile Mantutorului nu sunt practici medicinale, ci procese duhovnicesti. Prin ele Mantuitorul nu realizeaza doar insanatosirea trupului, ci cauta mai ales vindecarea sufletului; la fiecare vindecare, Hristos cerceteaza credinta celor suferinzi, pentru ca sanatatea trupeasca fara cea duhovniceasca nu ajuta la nimic.

Ba chiar am putea merge mai departe: sanatatea trupeasca fara cea duhovniceasca este chiar daunatoare, intrucat ii da omului iluzia nemuririi. Astfel, „sanatatea trupului ii deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o inchide” (Sfantul Tihon de Zadonsk).

Sanatatea nu-i mai buna decat toate. Un crestin nu ar trebui sa vorbeasca vreodata astfel. Pentru un crestin, mantuirea sufletului, adica viata, e cea mai buna dintre toate. Si e singurul scop valabil al oricarui crestin.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.