Te trezesti cateodata intr-o biserica. Nu pentru ca obisnuiesti sa haladuiesti prin biserici, ci pentru ca, de exemplu, nu poti ajunge la biserica ta. Cu siguranta fiecare biserica are particularitatile ei, dar unele sunt mai suparatoare – si unele te imprastie mai abitir – decat altele.

Te trezesti cateodata intr-o biserica in care se desfasoara o opera. Opera, o repunere in scena a unei slujbe bisericesti careia de obicei i se spune Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur, a fost scrisa pe partituri moderne de compozitori post-modernisti. Spectatorii urmaresc cu interes dialogul magistral dintre mezzo-soprana si corul mixt, pe de o parte, si actorii principali care ragusesc incercand sa tina pasul cu tonurile “clasice” ale partenerilor de spectacol.

Prins in aceasta manifestare, stau deseori si ma gandesc – despartit iremediabil de rugaciune – oare, in ce loc oi fi? Nedumerit mereu, mi se pare ca nu sunt nici pe pamant, dar nici in cer. Daca eram pe pamant si doream un asemenea spectacol, ma duceam la teatrul de opereta. Dar parca n-as fi nici in cer. Eu sunt obisnuit cu ingeri care canta cu ison, nu pe 4 voci. Deci, e clar: nu mai sunt nici pe pamant, nici in cer. Unde sunt, nu stiu. In orice caz, nu unde as vrea sa fiu.

Unde as vrea sa fiu? Intr-un loc de pe acest pamant care seamana cu cerul, pentru ca este orientat spre vesnicie. Intr-un loc in care spiritualitatea mea tinde spre duhovnicia vietii vesnice, un loc in care totul in jur: spatiul, preotii, credinciosii, rugaciunea, muzica, ma indreapta in mod armonios spre pacea si dragostea lui Hristos.

Hristos, caci cu El merg sa ma intalnesc in biserica, si vreau sa ma intalnesc cu Hristos pe acordurile muzicii cu care au mers spre El toti stramosii mei. Cata pace, cata detasare de micimea “grijii celei lumesti” este exprimata in muzica psaltica, asa cum au compus-o si cantat-o sfintii nostri, ca Roman Melodul, Ioan Cucuzel, Nectarie Schimonahul, Macarie Ieromonahul etc.

Aceasta este spiritualitatea bisericii noastre, ea este conforma sufletului meu. Pentru ce sa imi vand eu spiritualitatea pentru o manifestare apuseana? Nu se potriveste, deloc! Caci eu stau pironit in fata lui Hristos, pe glasul V, in timp ce apusenii stau pe bancuta, ascultand corul mixt. N-o fi nimic in neregula cu asta, dar nu mi se potriveste. Eu vreau sa viez lui Hristos, vreau sa stau in picioare si in genunchi, cate zile oi avea.

Lasati opera sa se manifeste in spectacolele laice, n-o amestecati in problemele bisericesti! Eu nu o vreau, si am banuiala ca nici ea nu prea doreste sa intre in biserica. Dar se pare ca unii s-au decis sa o introduca cu forta, fermecati de frumusetea matematica a muzicii clasice, dar despartiti de fiorul tainic al psaltilor bizantini.
Intre Wolfgang Amadeus Mozart si Sfantul Nectarie Protopsaltul, eu raman cu sfantul!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Nu suntem in Biserica atunci cand ne nastem din Adam, adica trupeste, insa, Biserica este cea care ne naste duhovniceste. Si in momentul acelei nasteri incepem sa luam contact pentru prima data cu slujbele si cantarile Bisericii. Atunci se canta o cantare de biruinta, o luare aminte a bucuriei: “Cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am
si-mbracat. Aliuia!”.

Insa intotdeauna mi s-a parut ca cea mai poetica si miscatoare alcatuire bisericeasca este slujba inmormantarii. Cu siguranta Sfintii Parinti care au compus aceste rugaciuni si cantari la inmormantare au fost cutremurati de tragismul despartirii sufletului de trup. Cantarile de la inmormantare mangaie sufletul celor deznadajduiti, si in ele insele sunt rugaciuni cutremuratoare catre Cel care ne-a mantuit din rautatile acestei lumi:

“Cel ce prin adancul intelepciunii,
cu iubirea de oameni toate le chivernisesti
si ceea ce este de folos tuturor le daruiesti;
Unule, Ziditorule, odihneste, Doamne,
sufletul adormitului robului Tau,
ca spre Tine nadejdea si-a pus,
spre Facatorul si Ziditorul si Dumnezeul nostru.”
(Tropar, glasul 8)

Este ca si cum Biserica, ca mama a noastra duhovniceasca, se tanguieste si plange pentru noi catre Hristos. Nu striga tare ca la Botez, caci glasul ii este inecat de lacrimi. Cu vocea stinsa, sopteste catre Hristos rugaciuni tainice, cutremuratoare:

“Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, Care ai calcat moarte si pe diavol l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale, Insuti, Doamne, odihneste sufletul adormitului robului Tau in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea. Si orice greseala ce a savarsit el cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, iarta-i. Ca nu este om care sa nu greseasca; numai Tu singur esti fara de pacat, dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau este adevarul ”.

Mortul insusi se tanguieste. Biserica stie acest lucru. Sufletul pentru care ne rugam vede aievea realitatea vietii de dupa moarte si striga catre Hristos:

“Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor; miluieste zidirea Ta, Stapane, si o curateste cu indurarea Ta; si mostenirea cea dorita daruieste-mi, facandu-ma pe mine iarasi cetatean al raiului.

Cela ce cu mana dintru nefiinta m-ai zidit si cu chipul Tau cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru calcarea poruncii iarasi m-ai intors in pamant, din care am fost luat; la cel dupa asemanare ma ridica, cu frumusetea cea dintai iarasi impodobindu-ma”. (Binecuvantarile Invierii, glasul 5)

Asa se face ca la slujba inmormantarii ne tanguim toti: credinciosii, preotii, Sfintii Parinti, mortul si Insusi Hristos. Toata Biserica, si cei vii si cei adormiti, ne unim intr-o slujba cutremurator de frumoasa, frumoasa precum haina de nunta cu care ne impodobeste Hristos. Frumoasa precum frumos este Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre.

Frumusetea slujbei inmormantarii zdrobeste astfel uratenia mortii.

La inmormantare nu se canta, in mod normal, Troparul Invierii, dar toata alcatuirea il striga, si toata nadejdea noastra striga, in mod nerostit, cantarea de biruinta: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le”.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Sfantul Maxim Marturisitorul este unul dintre cei mai mari teologi, in rand cu Sfantul Ioan Teologul sau Sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu. De altfel, cartea cea mai cunoscuta a Sfantului Maxim, Ambigua, este constituita din talcuiri ale unor locuri mai greu de inteles din scrierile Sfantului Grigorie si a Sfantului Dionisie Areopagitul. Cu toate acestea, Biserica l-a retinut nu ca “Teologul”, ci ca “Marturisitorul”, intrucat lucrarea sa de marturisire a fost cruciala pentru credinta ortodoxa.

Maxim s-a nascut in anul 580, intr-un sat din Golan, dintr-o familie nobila. Ramas orfan la noua ani, el a fost incredintat unei manastiri din Palestina. In anul 614 sfantul se retrage la o manastire din Chrysopolis (astazi, Skutari) de pe tarmul rasaritean al Bosforului. Dupa inca zece ani, Maxim se muta la Manastirea Sfantul Gheorghe, din Cyzic. In anul 626 fericitul monah este silit sa plece din cauza persilor, astfel incat, dupa ce trece prin Grecia si Egipt, se stabileste intr-o manastire din Cartagina.

In acest timp, Sfantul Maxim Marturisitorul devenise deja principalul aparator al Ortodoxiei impotriva monotelitilor, care sustineau ca in Hristos se afla nu doua vointe (dumnezeiasca si omeneasca), ci doar una, cea dumnezeiasca. Sfantul Maxim, impins de Duhul Sfant, pregateste in anul 649 sinodul de la Roma, care condamna, sub papa Martin I, erezia monotelita.

Din nefericire, mandria si necredinta au intunecat inimile mai-marilor vremii, astfel incat dupa scurt timp, in anul 656, din cauza ca Sfantul Maxim se opune incercarilor imparatului de a-l face sa renunte la ortodoxie, fericitul marturisitor este adus la Constantinopol de unde este exilat in Tracia. Dupa cativa ani, in anul 662, marele Maxim este adus din nou in fata unui sinod talharesc, unde este condamnat. De aceasta data, pentru a nu mai putea raspandi adevarul lui Hristos, sfantului si catorva ucenici ai sai li se taie limba si mana dreapta; Sfantul Maxim este din nou exilat pe coasta orientala a Marii Negre. Acolo sfantul trece la Domnul, la 13 august 662, la varsta de 82 de ani, epuizat de torturi si de batranete, ramas pana la moarte monah, desi de mai multe ori i se oferise, daca renunta la opozitie, scaunul de patriarh.

Sfantul Maxim este pentru noi cea mai limpede pilda despre marturisirea adevarului. In ciuda faptului ca impotriva sa au stat imparatul, patriarhul si o mare parte din curte si cler, adevarul lui Hristos a biruit, iar Biserica marturiseste astazi credinta ei cea adevarata, aceea ca in Hristos sunt doua firi, doua vointe si doua lucrari, dar o singura Persoana.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Mosii nostri nu sarbatoreau decat unul, noi cunoastem insa cel putin doua. S-ar putea trage concluzia ca ne-am imbogatit, cred insa ca de fapt am pierdut.

In universul crestin, Craciunul este nediluat, Nasterea Domnului se sarbatoreste intelegand-o, apropiindu-ne de ea ca pastorii colindati de ingeri. Apropiindu-ne, in ziua Nasterii suntem cu Hristos in iesle, iar apoi cu El in familie; in familie nu doar trupeste ci mai ales duhovniceste.

Sarbatoarea Nasterii Domnului este sarbatoarea bucuriei care irumpe, a dragostei dumnezeiesti nelimitate, care se revarsa de la Persoana Cuvantului catre noi, persoanele omenesti. De aceea tot ce fac eu ca si crestin de Craciun trebuie sa fac impreuna cu Hristos, caci aceasta este sarbatoarea: ne bucuram ca Cel far’ de’nceput astazi S-a nascut in lumea noastra. Ma bucur, caci Lumina „lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o”.

Realitatea este insa ca aceasta petrecere sfanta este acum impletita cu o alta sarbatoare, care se desfasoara in acelasi timp, care seamana la nume cu ceva crestin, dar care are un cu totul alt continut, si care pare a se desfasura intr-un univers paralel.

In acest univers, Hristos nu a inviat. De fapt, nu suntem siguri nici daca s-a nascut. Daca e sa te iei dupa unele cantece traditionale, se pare ca totusi a existat. Ma rog, oricum nu conteaza prea mult.

De pe la 1 decembrie incepe sa se apropie de noi „spiritul craciunului”. Spiridusi verzi, craciunite partial rosii, brad, coronite, vasc. Incet incet ne cuprinde cu totul spiritul craciunului si intram in panica: mai sunt doar cateva zile pana la 25 decembrie. Ne revenim din soc si ne aruncam in magazine, sa luam cele ale craciunului.

De Craciun suntem patrunsi total de spiritul craciunului: bem bine, mancam bine. Sarbatorim, „Merry X-mas”, totul e permis. What a party!

Cu adevarat traim la granita dintre aceste universuri. Si este normal sa fie asa, caci, desi nu mai suntem din lumea aceasta, totusi mai avem a peregrina prin ea inca o perioada. Si in toata aceasta perioada, cred ca avem datoria de a face astfel incat adevaratul Craciun sa nu ramana un univers din ce in ce mai indepartat, ci din ce in ce mai apropiat.

Cu alte cuvinte, haideti sa mai renuntam la „Sarbatori fericite”.

Hristos se naste, mariti-L !

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Observam deseori o discordanta suparatoare intre adevarul societatii contemporane si adevarul crestin. Uneori o simtim in mod exterior, atunci cand corectitudinea “adevarului” acestei lumi ne revolta prin falsitatea lui; alteori o simtim in mod interior, atunci cand faptele noastre “corecte” genereaza mustrari de constiinta.

La suprafata, aceasta lupta intre principiile societatii si principiile crestine este evidenta: societatea ne invata ca nu e bine sa dam cersetorilor, dar Hristos ne recomanda scurt: “Oricine cere de la tine, da-i”. Societatea pretinde ca protejeaza familia, dar isi pune problema legalizarii prostitutiei sau a drogurilor usoare, iar Hristos ne atentioneaza ca “pomul dupa roade se cunoaste”, asa incat separatia dintre gandirea laica si cea crestina este evidenta.

Pentru noi, crestinii, adevarul este fals atunci cand roadele sunt stricate. Eu, ca si crestin, nu dau doi bani pe logica sau filosofie atunci cand acestea fac ca inima mea sa se impietreasca, sau atunci cand justifica nedreptatile si rautatile lumii. In acest caz, valoarea de adevar a logicii este falsitatea, iar rezultatul aplicarii ei este strambatatea si uratenia lumii.

In lumina adevarului fals totul devine alunecos si urat. Un adevar inutil, slinos, fricos si intunecat. Din contra, adevarul crestin este nobil si luminos; el ii arata omului o cale care infrumuseteaza lumea.

De fapt, diferenta consta in “natura” adevarului. Nu sunt mai multe adevaruri, doar ca exista minciuni deghizate ca adevar.

Adevarul nu este conceptual, intrucat noi, ca si existente personale, nu suntem concepte, ci fiinte. Adevarul este fiinta, adevarul este personal, adevarul este Hristos. De aceea adevarul nu se comunica, ci se marturiseste. El nu este reflectat, ci el irumpe luminand totul in jur.

Dar ne-am obisnuit sa nu mai percepem adevarul, ci doar sa-l conceptualizam. Insa acest adevar conceptualizat este gol, depersonalizat, nu are nimic uman in el, ca sa nu mai vorbim de divin. In momentul in care golesc cuvintele lui Hristos de Persoana Lui, nu raman decat cu forme fara fond. In acel moment, intre porunca biblica “Sa nu ucizi” si interdictia de catre lege a crimei nu pare a fi decat o diferenta de formulare.

Dar daca eu, ca si crestin, am ajuns sa cred asta, nu mai sunt deloc in Hristos.

Poate una din cele mai elocvente pilde despre marturisirea adevarului este cea din Pateric, in care acel avva, mintind, a ferit un raufacator de la a fi linsat. Paradoxul este insa ca nu a mintit! Parintele a marturisit adevarul, adica L-a marturisit pe Hristos. Minciuna ar fi fost daca nu i-ar fi salvat viata, caci el insusi ar fi fost in minciuna, intorcandu-i spatele lui Hristos.

Caci adevarul acesta este, a face voia lui Hristos, a Dumnezeului Celui Viu.

Nu ma pot incununa cu valoarea de adevar a unei propozitii logice, dar de imi voi pune viata pentru fratele meu, dincolo de “corectitudine”, dincolo de calcul, dincolo de cuvinte, Hristos va fi in mine pentru totdeauna, iar eu intru adevarul Lui!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Necredinta este orbirea sufletului. Ea incepe sa se manifeste ca o pacla care se aseaza incetisor peste simturile sufletesti, impiedicandu-l pe acesta sa perceapa lucrarea lui Dumnezeu. Si, dupa o perioada, sufletul nu se mai intreaba nimic despre cele duhovnicesti, ci devine cu totul lumesc.

Intr-adevar, cat de trist este ca sufletul, aceasta dimensiune ingereasca a omului, sa se preocupe de mancare si de bani. Cat trebuie sa se intristeze Dumnezeu de fiecare data cand omul ii perverteste lucrarea!

Pricina de meditatie trebuie sa ne fie si cuvantul lui Hristos: „Fara Mine nu puteti face nimic”! Caci chiar si raul pe care il facem, il facem folosind puterile pe care ni le-a sadit in fire Dumnezeu-Cuvantul si pe care ar fi trebuit sa le folosim facand binele. Aceasta este deplina iubire a lui Hristos! Ca ne-a creat si ne-a dat chiar si libertatea de a i ne opune.

Si astfel, sufletul orbit lucreaza lumeste cu puterile sale duhovnicesti. Necredinta face ca sufletului sa-i placa cele rele, caci pentru el lumea nu mai este un dar pe care trebuie sa-l transfigureze prin mantuirea sa; pentru omul necredincios, lumea este spatiul in care isi desfasoara existenta sa mica ce frizeaza absurdul.

Credinta arvuneste lumea cea vesnica. Credinta ne face pe noi sa pregustam dulceata invesnicirii noastre in Hristos. Necredinta indeparteaza de om aceasta vesnicie. Omul necredincios nu ramane decat cu vremea, cu vremea in care e. El nu se mai misca inspre Dumnezeu si nu viaza prin El, ci omul necredincios este rob al timpului, al placerilor si durerilor veacului acestuia.

Toti suferim insa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de necredinta. Diferenta insa intre omul credincios si cel necredincios, din acest punct de vedere, este ca primul accepta tratamentul si se insanatoseste, in timp ce al doilea nu are incredere in medici si nu se trateaza, iar necredinta lui se manifesta ca un cancer.

Daca sfantul este omul frumos, cu delicatete modelat de Mesterul Cel Desavarsit, omul necredincios este omul urat. Omul necredincios este plin de bube si despuiat. Intre cei duhovnicesti, el este pricina de mare mila; cum sa nu-ti fie mila de unul care nu doar ca e diform, dar este si orb si se crede Adonis?

Aceasta este cea mai dureroasa realitate a omului necredincios: ca cei care au vedere duhovniceasca ii vad uratenia, dar el se crede frumos. Si este frumos, dar dupa standardele lumii acesteia, dupa unitatile de masura ale universului cazut.

Dar, cu toata aceasta pacla asezata pe ochii sufletesti ai necredinciosului, din cand in cand razbat strafulgerari. Lumina lui Hristos este prea mare pentru a fi biruita, si ea „lumineaza pe tot omul ce vine in lume”. Hristos invinge, acolo unde nimeni nu mai crede ca este posibil.

Asa ca nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca pentru niciunul dintre cei necredinciosi. Mai ales pentru cei care ne vrajmasesc, a caror sansa de salvare din adancul rautatii suntem noi, cei care putem arata ca exista si o altfel de lume, si o altfel de existenta decat cea supusa moralei indoielnice a veacului acestuia.

Daca noi intoarcem spatele omului necredincios, pe drept vom fi judecati mai aspru decat aceia. Pentru ca ei sunt orbi, dar noi vedem. Chiar si asa pacatosi cum suntem, prin noi Hristos, daca voim, poate raspandi lumina Invierii Sale, lumina lumii celei noi.

Pe drumul spre a deveni omul frumos, sa ne ingrijim, fratilor, de omul urat!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Foarte des aflam cum trebuie sa fie crestinul: smerit, rabdator, ascultator, iubitor, milostiv, bland etc.

Dar cine este crestinul? Cine este el, in adancul fiintei lui? Este parvenitul filantrop crestinul? Sau crestinul este blandul staret? In aceasta lume in care totul pare cu susul in jos, cine este crestinul? Unde il gasim?

Crestinul s-a nascut martir. Martirajul este sacrificiu, jertfa. Intru jertfa a intemeiat Hristos Biserica Sa. A intemeiat-o in balegarul din grajdul in care S-a nascut, in sudorile amestecate cu sange, in patimile si rastignirea Sa. Prin mahnirea Sa ne-a bucurat pe noi.

Asadar, nu exista Biserica fara jertfa, nu exista neam crestinesc fara jertfa … “neam sfant, preotie imparateasca” … Nu este crestin cel ce nu se jerfeste pe sine lui Hristos prin oameni.

In lupta aceasta a mantuirii sale, crestinul nu tine seama de nimic – de conveniente sociale, obligatii, sminteli – el este totdeauna constient de prezenta lui Hristos si pe Acela Il doreste, uitand cele ale lumii. Se arunca in arena precum gladiatorul, cu fiecare lupta devenind mai puternic. Spre deosebire insa de gladiator, el fuge de aplauze, pentru ca si aplauzele ii sunt inamic.

Crestinul uraste lumea. Adica o iubeste, precum si Hristos, cu inima sfaramata; dar ii uraste caile, metodele, meschinariile, fatarnicia. O uraste, pentru ca el iubeste viata vesnica, in timp ce ea iubeste viata cotidiana.

Crestinul doreste moartea lumii: intai a lumii din el, si apoi a lumii exterioare. Pe ambele le voieste innoite, invesnicite. El doreste moartea ca pas obligatoriu spre innoirea vietii, in Inviere … „intru moartea Lui ne-am botezat”…

Crestinul iubeste. Crestinul iubeste. Crestinul iubeste.

Crestinul nu doar iubeste, ci iubeste cu dragostea intreita a lui Hristos. El se roaga: „Doamne, da-mi sa iubesc cu iubirea Ta”. Ce-i va folosi crestinului de va iubi firesc, de va implini posibilul? Crestinul tinteste imposibilul, iubirea paradoxala a lui Hristos.

Intru aceasta, crestinul esueaza total, caci doar esuand, ca om, este gata sa primeasca victoria indumnezeirii lui Hristos. Abia cand reuseste deplina golire de sine, crestinul se umple de plinatatea smereniei lui Hristos.
Murind ca om, el este inviat de Hristos ca dumnezeu prin har.

Oare noi suntem crestini?

Asadar, totul incepe si se sfarseste in jertfa. Doar intru aceasta este crestinul crestin, asa cum arata si numele lui.

Daca vom uita aceasta, daca vom uita ca parintii nostri duhovnicesti sunt cei care mureau in Colosseum, cei care mureau inghetati in Sevastia, cei care mureau arsi, decapitati, trasi pe roata sau crucificati sau, mai recent, de vom uita jerfele parintilor nostri, de vom uita altarele de la Aiud, Gherla, Pitesti, Jilava, Canal etc., de vom uita bisericile in care s-au transformat adevaratii nostri parinti intru Hristos, nu ne meritam numele de crestini.

Ce fel de crestin este acela care in loc sa-si laude martirii se lauda pe el insusi? Cel care in loc sa faca procesiuni cu moastele acestora, face parada de „virtutile” sale? Cand este acela crestin, cel care in loc sa caute sa ajunga la cununile acestora, el uita de ei si cauta sa devina campion universitar?

Cand isi va aduce acest crestin aminte de acesti martiri ai credintei? Peste 100 de ani, cand le va veni randul la canonizare? Canonizarea sfintilor incepe cu evlavia credinciosilor. Daca altii pot, noi nu putem uita, precum nici Hristos nu uita jertfa lor si ii marturiseste in vesnicie, asa cum a promis.

Asadar, sa nu pregetam a lua modelul si crucea acestor fratiori ai lui Hristos, care au patimit pentru El sub ochii nostri si ai parintilor nostri. Haideti dar ca acelora care au savarsit arderea de tot a lor pentru Hristos, sa le cantam dupa vrednicie:

„Sfintilor mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!”

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

O mare parte din existenta noastra o petrecem la serviciu, la locul de munca. Oricare din noi, fie ca e profesor, zidar, senator, postas sau manager, petrece multe ore pe zi la servici, relationand cu sefii, subordonatii, colegii sai.

Si desi Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul nostru, nu putem ajunge in Imparatia cea vesnica decat prin ceilalti. Astfel, mantuirea noastra trece prin aproapele nostru – prin colegii, prietenii, dar mai ales prin vrajmasii nostri.

Acestea sunt motivele pentru care Sfantul Siluan Athonitul, intr-un capitol despre pacea sufletului, vorbeste despre cum trebuie sa facem fata crestineste neplacutelor situatii de neintelegere dintre sefi si subordonati.

Cuvintele Sfantului Siluan nu sunt acelea ale unui psiholog crestin sau ale unui teolog de oras, ci sunt cuvintele unuia in care s-a salasluit Duhul Sfant ca intr-un vas ales. Sfantul respira Duhul Sfant, nu doar vorbea despre El, asa incat sfaturile sale au puterea Celui despre care Hristos a zis ca ne va povatui „la tot adevarul”.

Despre sefi

Iata mai jos cateva citate din cuvintele Sfantului referitoare la sef:

„Intrebare: Cum isi poate pastra pacea sufletului un sef, atunci cand oamenii lui sunt neascultatori?

E un lucru anevoios si foarte trist pentru un sef daca oamenii lui nu-l asculta, dar pentru a-si pastra pacea, el trebuie sa-si aduca aminte ca, chiar daca oamenii lui sunt neascultatori, totusi Domnul ii iubeste si a murit In chinuri pentru mantuirea lor. De aceea, el trebuie sa se roage din inima pentru ei, si atunci Domnul va da celui ce se roaga rugaciune si el va cunoaste din experiența cum inima care se roaga are indraznire catre Dumnezeu si iubire. Si chiar daca esti un om pacatos, Domnul iti va da sa gusti roadele rugaciunii, iar daca iti vei face obicei sa te rogi asa pentru subordonati, atunci in sufletul tau va fi mare pace si iubire”.

Iata cum expune mai sus Sfantul calea catre mantuire a sefului: rugaciunea pentru subordonati. Si intr-adevar, ce sef este oare mai bun decat cel care se roaga si isi iubeste subordonatii? Si cum ne putem imagina ca s-ar putea mantui un sef crestin care traieste in dispret fata de mantuirea subordonatilor sai?

Caci mai inainte de a fi sef, seful crestin este crestin. Mai inainte de a avea obligatii catre firma la care lucreaza si fata de patronii acesteia, el are obligatii fata de Hristos si Evanghelie. Caci numai astfel se poate ca seful sa slujeasca lui Dumnezeu, si nu lui Mamona.

Si daca seful se comporta crestineste, iubindu-si si rugandu-se pentru subordonatii sai, pe langa faptul ca se va conduce pe sine catre mantuire, va fi si un model pentru subordonati, putandu-i atrage si pe ei catre Hristos.

Despre subordonati

Iata si cateva cuvinte ale Sfantului Siluan despre subordonati:

“Intrebare: Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?

Omul artagos indura el insusi un mare chind de la duhul cel rau. El indura acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau, si atunci Domnul, vazand rabdarea lui, ii va da lui [subordonatului] iertarea pacatelor si rugaciunea neincetata. E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei care te ocarasc si te mahnesc; pentru aceasta Domnul iti va da harul Lui, si vei cunoaste pe Domnul prin Duhul Sfant si atunci vei indura cu bucurie toate intristarile pentru El, si Domnul iti va da sa iubesti lumea intreaga si vei dori fierbinte binele pentru toti oamenii si te vei ruga pentru toti ca pentru sufletul tau. […] Daca insa vei murmura impotriva sefului tau si-l vei injura, vei ajunge tu insuti artagos ca si el si se va implini pentru tine cuvantul proorocului David: “Cu cel ales, ales vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici” [Ps 17, 29] “(Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2001, pp. 98-99)

Iata asadar si raspunsul Sfantului Siluan referitor la mantuirea subordonatilor. Nici subordonatii nu se pot mantui fara sefi. Prin sefi trece si mantuirea lor. Cu adevarat, daca subordonatul isi priveste seful ca pe un vrajmas, tot trebuie sa-l iubeasca, asa cum a poruncit Hristos. Iar daca reuseste sa se roage pentru seful sau si sa-l iubeasca, va primi “rugaciunea neincetata”. Cu adevarat mare dar va primi acesta!

Subordonatul care se roaga pentru sef va primi, zice Sfantul Siluan, sa doreasca fierbinte binele pentru toti oamenii. Si intr-adevar, daca lucrul cel mai greu l-ai facut si ti-ai iubit seful chiar daca el se poarta ca vrajmasul tau, cu cat mai usor ii vei iubi pe cei care nu iti sunt vrajmasi?

Dar daca nu vei reusi sa te rogi pentru seful tau si-l vei dispretui, sfarsitul este teribil: vei ajunge artagos ca si el. Si cu adevarat acesta nu poate fi decat iadul “de la serviciu”: ca si diavolii se urasc intre ei, desi coopereaza pentru moartea noastra sufleteasca.

Intre rai si iad

Sfantul Siluan ne pune astfel in fata cele doua alternative: iubirea dintre sefi si subordonati si rugaciunea unora pentru ceilalti, adica raiul, si vrajmasia dintre sefi si subordonati, adica iadul.

Si totul pare atat de evident incat ne intrebam ce anume ne-a zis nou Sfantul Siluan? In fapt nu ne-a zis nimic nou, pentru ca el nu aduce alta Evanghelie, ci rosteste Cuvantul lui Dumnezeu. Ne-a zis ce stiam, dar uitasem.

Uitasem ca aceasta este calea, intrucat ne-am obisnuit sa avem doua vieti: viata duhovniceasca de acasa si de la Biserica, si viata “de la servici”, unde ni se pare ca suntem siliti de raporturile ierarhice sa ne comportam altfel.

Adevarul este insa unul singur: Hristos, smerenia si iubirea Lui, si in Biserica si la serviciu.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.