Vorbele lui Iuda

Vorbele lui Iuda sunt un subiect foarte la modă în zilele noastre. Nu neapărat vorbele din Evangheliile creștine, ci din cele apocrife, scoase la lumină de o lume ce încearcă azi o reabilitare a sa, prezentându-l pe Iuda ca pe un adevărat martir, ales și blestemat de Dumnezeu, predestinat pentru o lucrare de care Dumnezeu avea nevoie. Dar această gândire, lăsând la o parte faptul că îl face pe Dumnezeu neputincios și rău, nu poate fi decât un reflex al lumii pline de patimi din prezent, care caută să evite conștiința care o învinovățește. Și, prezentând mai jos toate cuvintele spuse de Iuda pe care Sfintii Evangheliști le-au păstrat, vom vedea că lumea, în cuvintele ei actuale, se regăsește cu vârf și îndesat în ele.

 

De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“ (Ioan 12, 5).

Este vorba de ungerea din Betania, atunci când Mântuitorul se pregătea de Jertfa Sa. Înnopta în Betania, localitate apropiată de Ierusalim, în casa lui Lazăr, cel pe care îl înviase din morți. În acest context, Maria, sora acestuia, în semn de mulțumire și prețuire, dar și profetic, toarnă acea cantitate foarte mare de mir de nard pe picioarele lui Iisus.

Iuda se smintește, și la fel fac, pare-se, și ceilalți ucenici. Ucenicii se indignează nu doar la gândul “risipei”, dar și știind că Mântuitorul le-a predicat smerenia și așteptându-se ca El să condamne gestul Mariei. Iuda însă se smintește dintr-un alt motiv, căci, ne spune Sfântul Apostol Ioan, “el a zis aceasta nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia ce se punea într’însa”.

Cuvintele lui Iuda ne par pline de înțelepciune și de compasiune. Ele reprezintă, fără îndoială, un gând pe care și noi deseori îl avem. De ce să-i dăm ceva lui Dumnezeu, care n-are nevoie de aur și mir, atâta vreme cât ne lipsesc spitale, școli etc.? La ce folosește mirul pe picioarele Mântuitorului, chiar și în condițiile în care Acesta urma să se îngroape? Dar Mântuitorul nu gândește ca “omul normal”. El, și așa trebuie să fie și creștinul, are privirea vulturului care survolează pământul și cu ochiul său ager vede acolo unde lumea nu vede nimic. El știe că Maria săvârșește o jertfă, iar jertfa nu se cuantifică. Jertfa Mariei vine din suflet, ea nu calculează, ea nu măsoară nardul turnând 100 de mililitri și păstrând restul “pentru alte ocazii”.

Iuda nu jertfea așa, căci Iuda era obișnuit cu jertfele din vremea lui, în care lucrurile erau formaliste și pline de ipocrizie. În fața lui se derula un eveniment istoric și tot în fața lui se înnoia fața lumii și era martor al unei schimbări fundamentale, când omul începea să guste dintr-o viață nouă, imperceptibilă însă pentru ochii lumești.

Nu suntem oare și noi la fel? Nu ne grăbim noi să fim de acord cu cei care spun că nu mai este acum vreme să-i facem casă lui Dumnezeu? Că este vremea spitalelor, a școlilor. Nu sunt suficienți preoți? De ce nu facem 10 biserici mai mici? Dar poporul care face o jertfă nu o poate face ca Iuda, “vămuind” ce iese din punga lui. Nu așa s-a jertfit nici Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, jertfind 3 din cei 4 fii ai săi și pe al patrulea punându-l “la păstrare”. Nu așa s-a murit la Mărășești, sau în temnițele comuniste. Nu așa i se dă ceva lui Dumnezeu. Aceasta nu a putut Iuda să înțeleagă, dar poate vom înțelege noi, aducându-ne aminte și acest fapt, că cel care făcea “apel la rațiune”, adică de fapt la raționalizarea jertfei, era de fapt un hoț ordinar.

 

Ce vreţi să-mi daţi, şi eu vi-l voi da în mână?“ (Matei 26, 14)

Sminteala lui Iuda a continuat, în mod tragic, cu deznădejdea, pricinuită de imposibilitatea sufletului său de a vedea adevărul, de a trece dincolo de aparența “eșecului” care se prefigura. Iar pricina acestei orbiri, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost iubirea de arginți.

Vânzarea, sau cumpărarea, este una dintre activitățile cele mai dragi lumii de azi. Omul modern consideră astăzi că orice este de vânzare, că “orice lucru are un preț”, cu alte cuvinte, că orice lucru din această lume este cuantificabil. Diavolul este contabil, în vreme ce Hristos este boier și cavaler, spunea Părintele Nicolae Steinhardt.

Tocmai această apetență a lumii actuale pentru cuantificare, sfarmă raționalitatea lumii și o transformă în țăndări, în cioburi din care oamenii nu mai pot reconstitui decât o realitate minusculă și meschină, o realitate a omului mic, așa cum a fost și Iuda, care a stat față în față cu generozitatea și boieria cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea și în fața căreia s-a comportat ca un contabil.

“Ascultați toți iubitorii de argint, toți câți sunteți bolnavi de boala lui Iuda! Ascultați și feriți-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvârșit atâtea minuni, care s-a bucurat de atâtea învățături, s-a scufundat într-o prăpastie atâta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultați Scripturile și care sunteți și mereu prinși de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veți fi mai ușor doborâți de patima aceasta dacă nu veți avea grijă necontenit de voi înșivă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Dacă suntem iubitori de argint, înțelegem, suntem asemenea lui Iuda. Înfricoșător lucru! Dacă ar fi Hristos în fața noastră, dacă l-am vedea aievea, între noi, predicând la colțul străzii, dacă l-am vedea trecând pe stradă înconjurat de zeci de oameni ai străzii, l-am prețui mai puțin decât treizeci de arginți. Ne-am vedea de drumul nostru, de covrigul nostru, am fi mai pasionați de merdeneaua zilnică, de câte grade ne arată telefonul că vor fi după amiază; am trece pe lângă El ca pe lângă un străin, considerându-l în sinea noastră doar un “mistic rătăcit”, un predicator din atâția alții care se pierd în praful zilei sau în neștiința nopții.

 

Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?…“ (Matei 26, 25)

Știa foarte bine că el era, doar îl vânduse. Și, ca orice om care lucrează în întunericul nopții, credea că nu știe nimeni. L-a încercat pe Mântuitorul, prefăcându-se inocent. Minciuna prinsese chip în El, căci, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, în el intrase Satana, imediat după vânzare. Șarpele cel bătrân, care îl ispitise pe Adam în raiul dintru început, intrase într-unul dintre apostoli. Dar nu era încă pierdut definitiv, de aceea Mântuitorul îi arată că știe că l-a vândut, știe și nu-l condamnă, încă este timp de întoarcere, încă satana poate fi scos afară.

Din nou regăsim chipul lumii ascuns în chipul lui Iuda. Această lume plină de fățărnicie, care se preface a fi inocentă, care de atâtea ori prezintă răul învelit într-un ambalaj atrăgător…

Vorbele lui Iuda răsună, peste veacuri, precum cele ale Șarpelui din Eden, atunci când o întreba pe femeie, cu o inocență prefăcută: “Dumnezeu, a zis el oare: Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?…”.

Vedem așadar aici o axă: Șarpele – Iuda – lumea. Acum trăim într-o lume iubitoare de aparențe, în care înșelătorul încearcă să-i amăgească, de ar putea, și pe cei aleși, cum ne vestește Apocalipsa. Dar aceste cuvinte ale lui Iuda arată totuși că, deși este de o viclenie ieșită din comun, deși are putere să răstoarne lumea, șarpele rămâne, în esență, orb. Lumea duhovnicească a sfințeniei este pentru el opacă și nu are capacitatea de a o deosebi de întunericul în care trăiește. Această lipsă a pătrunderii duhovnicești, pe care o remarcăm cu ușurință și în lumea de azi, este semnul de netăgăduit al identității în gândire dintre ea și Iuda.

 

Cel pe care-l voi săruta, acela este; prindeţi-l“. Şi venind îndată la Iisus, I-a zis: „Bucură-te, Învăţătorule!“ Şi L-a sărutat. (Matei 26, 48-49)

Există aici o doză de îndrăzneală în nerușinare care depășește puterea de înțelegere a minții omenești, la fel cum depășită este mintea noastră și de răbdarea Domnului, Care, chiar și în acest ceas al stăpânirii întunericului, nu încetează în încercarea de îndreptare a lui Iuda.

Iisus se lasă sărutat de cel ce l-a vândut. Și nu doar atât, dar încearcă să îi prezinte lui Iuda, chiar și în clipa prinderii sale, absurdul situației, doar-doar acesta se va cutremura în fața faptei sale: “Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului?” (Luca 22, 48).

Dar Iuda nu s-a cutremurat. Am putea spune că a avut “sânge rece”, de parcă o putere nevăzută l-a “întărit” în faptele sale. Dar ce natură a avut această tărie s-a vădit puțin mai târziu, într-un mod atât de tragic…

Aceasta este taina cea de neînțeles a învârtoșării în rău, atunci când omul, simțind că ceea ce face este rău și că duce la o faptă îngrozitoare, totuși nu se oprește, ci mai tare se forțează să nu mai gândească, sa nu mai asculte deloc glasul conștiinței. Această învârtoșare are întotdeauna în spatele ei o patimă adâncă, care subjugă într-un mod tiranic libera voință a omului. În cazul lui Iuda, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, era lăcomia.

Lăcomia lui Iuda nu era doar de averi, era și o sete nestăvilită de putere. Iuda a fost supărat, mânios la culme pe Hristos, pentru că Acesta nu s-a dovedit a fi noul domn pământesc, care să le ofere putere lumească următorilor săi. În schimb, Iisus s-a dovedit a fi Domn al dragostei, iar aceasta Iuda nu a putut să o sufere, pentru că, în nebunia lui, nu a putut să o înțeleagă.

 

Greşit-am vânzând sânge nevinovat” … „Ce ne priveşte pe noi? De-acum e treaba ta!…“. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo; şi ducându-se, s’a spânzurat. (Matei 27, 4)

Aici s-a terminat tăria lui Iuda. Aici Satana, care intrase în el și lucrase prin el, l-a părăsit și toată tăria lui s-a năruit. Lăcomia îl împinsese de la spate, visuri de putere năruite îl făcuseră să își adoarmă conștiința atât de mult încât să devină cel mai ingrat personaj din istorie, în loc să devină persoana duhovnicească care ar fi putut fi.

Așa cum face de fiecare dată, diavolul l-a abandonat. Așa a făcut cu Adam și Eva, după ce i-a ispitit, așa a făcut și cu Iuda. Drama lui Iuda a fost însă mai mare, întrucât el s-a aflat a fi luptător direct al lui Dumnezeu, s-a descoperit a fi nimic mai mult decât ciotul de care s-a împiedicat Hristos căzând in genunchi. A înțeles aceasta, dar tot n-a înțeles adevărul.

Iuda nu a fost niciodată capabil de mărturisirea pe care a făcut-o Sfântul Apostol Petru: “Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!”. Aceasta o știm pentru că, la fel ca și Iuda, și Petru s-a lepădat. Și el l-a trădat pe Hristos, facându-se că nu-L cunoaște, atunci când era vremea mărturisirii. Dar Petru, spre diferență de Iuda, știa pe cine a trădat. El mărturisise, cunoscuse, și în cele din urmă a înțeles adevărul și, ca atare, “a plâns cu amar”, iar Hristos l-a iertat, căci a cunoscut că pocăința sa a fost reală și desăvârșită.

Iuda însă, în loc să se mărturisească lui Hristos, sau măcar în sinea sa să “plângă cu amar”, a ales să se plângă de fapta sa arhiereilor, care s-au dovedit chiar mai criminali ca el. El aștepta probabil ca arhiereii să-l bată pe umăr și să-l consoleze, el dorea pe cineva care să-l aline, să-i tămăduiască în vreun fel sufletul. Dar Iuda se lăsase să devină locaș al pustiirii, al urâciunii care distruge tot ce este frumos. La fel ca și Lucifer care era cel mai frumos înger și a devenit cel mai urât diavol.

 

Iuda ar fi putut muri martir, precum Sfântul Petru. Ar fi putut propovădui Evanghelia poate și pe teritoriul nostru, și am fi vorbit astăzi de Sfântul Iuda, ocrotitorul Daciei și ulterior al României. Ar fi putut scrie el însuși o evanghelie, ar fi putut să vorbească în limbi cu apostolii, la ceva mai mult de 50 de zile de la trădarea sa. Ar fi putut să iubească. Dar nu a vrut.

Aceasta este lecția pe care ne-o oferă Iuda, pe care el a oferit-o istoriei, iar lumea de azi o uită cu desăvârșire. Orice om poate fi sfânt sau ticălos. Oricare dintre noi poate fi asemenea apostolilor, și oricare dintre noi poate ajunge atât de ticălos încât să poată fi cu greu numit om.

Trebuie să ne înfricoșăm de faptul că suntem atât de aproape de gândirea lui Iuda! Atât de aproape, și poate nu ne deosebește decât faptul că noi trăim după Învierea lui Hristos, după prefacerea lumii, iar el a ales să se sinucidă exact înainte ca ea să fie transfigurată.

Oricare dintre noi poate deveni noul Iuda. Dar oricât ar părea de ciudat, nu vânzarea este păcatul cel mai mare al lui Iuda, ci lipsa de pocăință. Așadar dacă vom învăța ceva din cuvintele lui Iuda și din atitudinea lui, aceasta trebuie să fie: că nu ne putem apropia de Dumnezeu decât prin sinceritate și pocăință desăvârșită, această pocăință care înseamnă schimbarea fundamentală a acțiunilor și gândurilor noastre, eliminarea vicleniei și compromisului, a spiritului contabilicesc și a tuturor faptelor noastre care ne hrănesc mândria.

Numai astfel vom ajunge ca în noi să nu se sălășluiască urâciunea pustiirii ca în cazul lui Iuda, ci să se sălășluiască Mântuitorul, astfel încât să putem, asemenea Sfântului Apostol Pavel, să exclamăm: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro