Nu suntem in Biserica atunci cand ne nastem din Adam, adica trupeste, insa, Biserica este cea care ne naste duhovniceste. Si in momentul acelei nasteri incepem sa luam contact pentru prima data cu slujbele si cantarile Bisericii. Atunci se canta o cantare de biruinta, o luare aminte a bucuriei: “Cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am
si-mbracat. Aliuia!”.
Insa intotdeauna mi s-a parut ca cea mai poetica si miscatoare alcatuire bisericeasca este slujba inmormantarii. Cu siguranta Sfintii Parinti care au compus aceste rugaciuni si cantari la inmormantare au fost cutremurati de tragismul despartirii sufletului de trup. Cantarile de la inmormantare mangaie sufletul celor deznadajduiti, si in ele insele sunt rugaciuni cutremuratoare catre Cel care ne-a mantuit din rautatile acestei lumi:
“Cel ce prin adancul intelepciunii,
cu iubirea de oameni toate le chivernisesti
si ceea ce este de folos tuturor le daruiesti;
Unule, Ziditorule, odihneste, Doamne,
sufletul adormitului robului Tau,
ca spre Tine nadejdea si-a pus,
spre Facatorul si Ziditorul si Dumnezeul nostru.”
(Tropar, glasul 8)
Este ca si cum Biserica, ca mama a noastra duhovniceasca, se tanguieste si plange pentru noi catre Hristos. Nu striga tare ca la Botez, caci glasul ii este inecat de lacrimi. Cu vocea stinsa, sopteste catre Hristos rugaciuni tainice, cutremuratoare:
“Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, Care ai calcat moarte si pe diavol l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale, Insuti, Doamne, odihneste sufletul adormitului robului Tau in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea. Si orice greseala ce a savarsit el cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, iarta-i. Ca nu este om care sa nu greseasca; numai Tu singur esti fara de pacat, dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau este adevarul ”.
Mortul insusi se tanguieste. Biserica stie acest lucru. Sufletul pentru care ne rugam vede aievea realitatea vietii de dupa moarte si striga catre Hristos:
“Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor; miluieste zidirea Ta, Stapane, si o curateste cu indurarea Ta; si mostenirea cea dorita daruieste-mi, facandu-ma pe mine iarasi cetatean al raiului.
Cela ce cu mana dintru nefiinta m-ai zidit si cu chipul Tau cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru calcarea poruncii iarasi m-ai intors in pamant, din care am fost luat; la cel dupa asemanare ma ridica, cu frumusetea cea dintai iarasi impodobindu-ma”. (Binecuvantarile Invierii, glasul 5)
Asa se face ca la slujba inmormantarii ne tanguim toti: credinciosii, preotii, Sfintii Parinti, mortul si Insusi Hristos. Toata Biserica, si cei vii si cei adormiti, ne unim intr-o slujba cutremurator de frumoasa, frumoasa precum haina de nunta cu care ne impodobeste Hristos. Frumoasa precum frumos este Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre.
Frumusetea slujbei inmormantarii zdrobeste astfel uratenia mortii.
La inmormantare nu se canta, in mod normal, Troparul Invierii, dar toata alcatuirea il striga, si toata nadejdea noastra striga, in mod nerostit, cantarea de biruinta: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le”.
Paul Cocei
Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.