Poate unul dintre cele mai deznadajduitoare momente de dupa savarsirea unui pacat este acela in care realizam ca nu mai putem face nimic ca sa anulam fapta pe care tocmai am comis-o. Am credinta ca oricine dintre noi a simtit acest moment deznadajduitor, si de asemenea cred ca toti am simtit mangaierea salvatoare a harului din momentul Tainei Sfintei Spovedanii.

Si aceste doua extreme – deznadejdea si mangaierea – ma duc cu gandul la faptul ca dragostea este singura care poate indrepta raul, dragostea Tatalui care vindeca ranile pe care ni le si I le provocam. Dar nu vom intelege adancul dragostei cu care ne iubeste Hristos fara sa intelegem adancimea iertarii cu care ne iarta.

Multa lume priveste Taina Spovedaniei intr-un mod juridic, sau legalist. Dumnezeu este suparat pe noi pentru greselile noastre, iar noi ne ducem si ne cerem scuze, prin preot. Dar acesta este in cel mai bun caz doar un semn vazut, sau aparenta Tainei. Ce se petrece in fapt este ca Dumnezeu face pentru noi imposibilul. Savarseste in Spovedanie ceea ce cu disperare am vrea sa putem sa facem si noi, atunci cand ne copleseste regretul: Dumnezeu da timpul inapoi.

Dumnezeu nu doar iarta vina pacatului, ci lucreaza in noi anularea pacatului pe care l-am savarsit: “Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale” (Isaia 43, 25). Cum poate asadar Dumnezeu sa “uite”? Cu siguranta, expresia nu ne duce cu gandul la un Dumnezeu amnezic, ci la un Dumnezeu care alege sa uite. Alege nu doar sa stearga pacatul, ci sa-l elimine din propria Lui amintire.

Simt astfel ca in acest act, prin care ne sunt iertate pacatele, Dumnezeu restabileste in noi naturaletea vietii, si bunatatea ei. Si astfel mica noastra pocainta, nevrednica nici macar de mentiune, determina din partea Tatalui un raspuns mai mult decat regesc, un raspuns dumnezeiesc prin care raul nostru este indeptat, diavolul alungat si chipul dumnezeiesc restaurat.

Dumnezeu da asadar timpul inapoi, ne da inapoi timpul nostru, cel pe care l-am risipit lucrand impotriva Lui. Daca El alege sa uite pacatul nostru, sa alegem dar si noi sa uitam gresitilor nostri, nemaitinand niciodata minte raul care s-a savarsit. In acest mod, si noi vom fi reusit sa fim dumnezeiesti, dand timpul inapoi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ispita, sau ‘fara Mine nu puteti face nimic’

Mare este cuvantul Rugaciunii Domnesti prin care Hristos ne invata sa cerem de la Tatal neispitirea noastra!

Intelegerea obisnuita a acestei cereri este aceea ca Dumnezeu sa nu ne lase sa fim ispititi prin voia noastra. In aceasta cerere recunoastem ca suntem neputinciosi, ca fara darul Sau “nu putem face nimic”. Si pe buna dreptate, caci firea noastra cazuta ne indeamna lesne catre pacat. Virtutea vine doar prin relatia noastra cu Duhul Sfant.

Si tocmai in aceasta relatie – si in necesitatea acestei relatii – mi se pare ca se ascunde un inteles putin mai adanc al acestei cereri.

Deseori, unele ispite mi-au aparut ca irezistibile. Deseori mi s-a parut ca este prea tarziu sa mai rezist. Ispita era parca implantata in fiinta mea, ca si cum ar fi lucrat dinauntrul meu. Iar cateodata m-am simtit intarit de o putere speciala, in fata careia orice ispita parea usoara.

Explicatia fenomenelor descrise mai sus o gasim fara tagada la Sfintii Parinti, care ne invata un lucru esential, si anume ca drumul de la ispita la fapta are mai multe faze. In mare, acestea sunt: aparitia ispitei, patrunderea ei in minte, lupta mintii impotriva ispitei, invoirea omului cu ispita, imaginarea faptei in mintea lui, hotararea de a savarsi fapta si savarsirea efectiva.

Fara ispita nu ne vom putea mantui. Dar nu ne putem mantui nici daca ne invoim cu pacatul. Insa odata ce vine ispita, este vital sa luptam pana la sange impotriva ei. Uneori nu vom reusi si vom cadea. De fapt, intotdeauna vom cadea, de fiecare data cand nu-L vom chema pe Hristos in ajutor. Dar de multe ori ispita s-a transformat din leu in mielusel odata ce harul lui Dumnezeu ne-a cercetat.

Asadar, intrucat este mult mai greu sa rezistam ispitei intr-o faza avansata decat intr-una incipienta, ne rugam lui Dumnezeu sa ne cerceteze cu harul Sau astfel incat sa luptam barbateste. Iar daca ne-am invoit cu ispita, sa nu o lucram in imaginatie. Sau apoi, macar sa nu ne hotaram a o savarsi. Daca ne-am hotarat, si mai greu dar nu imposibil, sa avem o ezitare salvatoare inainte de a savarsi pacatul. In sfarsit, daca am pacatuit, macar data viitoare, caindu-ne, sa nu-l transformam in patima prin repetare.

Mi se pare dar ca in aceste cateva cuvinte ale Rugaciunii Imparatesti se ascunde intreaga noastra conlucrare cu harul dumnezeiesc. Pe acesta, Dumnezeu il trimite cu pedagogie, in infinita Lui intelepciune, luandu-l deseori de la noi, pentru a-l cauta (cu lacrimi, dupa cuvintele Sfantului Siluan Athonitul) si pentru a intelege ca, intr-adevar, „fara El nu putem face nimic”.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.