În cartea profetului Amos, Dumnezeu, prin intermediul alesului său, spune: “Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul?” (3, 6).

De multe ori, închiderea noastră față de Duhul Sfânt face să ni se pară că dacă un lucru se petrece – o nelegiuire de exemplu – este o nedreptate din partea lui Dumnezeu care ne rânduiește aceasta. Aceasta pentru că nu știm – sau uităm – să facem distincție între voința și îngăduința lui Dumnezeu. Așa cum arăta și Părintele Rafail Noica, lucrurile care se petrec în lume sunt fie voite, fie îngăduite de Dumnezeu. Faptul că un lucru se petrece nu este neapărat cu voia lui Dumnezeu (El nu poate voi păcatul, de exemplu), dar este cu siguranță cu îngăduința Lui.

Însă și îngăduința Lui are o legătură puternică cu voința Sa. În fapt, dacă ne gândim că Dumnezeu este simplu, așa cum afirmă de multe ori Sfinții Părinți – adică în El toate sunt armonioase și perfecte și în deplină concordanță, nu cum e la făpturi care nu prezintă această perfecțiune –, atunci trebuie să ne gândim că lucrurile îngăduite de Dumnezeu fac parte, cumva, din cele vrute de El. Adică El voiește mântuirea noastră și îngăduie unele nedreptăți tocmai pentru ca voia Sa să se împlinească, adică noi să ne îndreptăm.

De altfel, versetul citat mai sus a fost prezentat în versiunea Bibliei de la 1914. Traducerea, în alte versiuni, variază. De exemplu, în Biblia de la 1688 (prima traducere românească integrală), acest verset este tradus astfel: “Au fi-va răutate în cetate carea Domnul n-au făcut?”. Iar în Biblia sinodală, versiunea oficială actuală: “Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Însă versiunea Bibliei din 1939 are o traducere parcă mai aproape de sensul acestei legături dintre voință și îngăduință: “Ori se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără să fi fost de la Domnul?”.

Pentru noi, creștinii, este important să distingem voia lui Dumnezeu. De fapt este imposibil să o distingem singuri, trebuie ca Dumnezeu să ne-o dezvăluie, pentru aceea rugându-ne: “facă-se voia Ta”. Dacă am cunoaște în mod perfect voia lui Dumnezeu, așa cum o cunosc sfinții care s-au desăvârșit, am descoperi că toate cele patru traduceri prezentate mai sus sunt într-un deplin acord, ele se completează și produc înțelegerea adevăratei dimensiuni a relației dintre voința și îngăduința lui Dumnezeu. Noi percepem această relație ca pe o oarecare distanțare din cauza nedesăvârșirii noastre, dar de fapt voința și îngăduința se împletesc, la Dumnezeu, prin dragostea sa atotperfectă și mistuitoare.

Deci chiar dacă este important să distingem rațional faptul că Dumnezeu nu voiește răul dar îl îngăduie, este de asemenea important să trecem prin credință dincolo de aceste limitări ale rațiunii și să înțelegem că necazurile și relele care ni se petrec sunt în fapt o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, care lasă aceste nenorociri ca mijloace ale împlinirii voinței Lui – deși El ar fi vrut cu siguranță să fie altfel, să fim lipsiți de suferință, deznădejde și răutate.

În același capitol cu versetul prezentat mai sus, Domnul spune prin gura prorocului: “Au călători-vor doi împreună de nu se vor cunoaște unul cu altul? […] Că nu va face Dumnezeu lucru, de nu va descoperi învățătura lui către slugile sale către proroci” (v. 3 și 7). Poate că, într-un fel, această nedistingere a noastră între voia și îngăduința lui Dumnezeu, care ne face parcă să orbecăim ca prin ceață, are tocmai acest scop, să ne facă să căutăm a-L cunoaște pe Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe același drum. Faptul că El ne dă asigurări nenumărate că nu ne va lăsa în această ceață ne dă de înțeles că suntem chemați să întindem mâna, cu încredere, către ceea ce nu vedem, și să primim această ceață ca pe o situație ce se cere depășită, și nu permanentizată prin ignorarea luminării ce se găsește dincolo de ea.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

„Faptul că din această toamnă elevii claselor I şi a II-a vor avea manuale noi, inclusiv în format digital, marchează o nouă pagină în istoria educaţiei româneşti. Acesta este un moment important în evoluţia şcolii şi în dezvoltarea societăţii româneşti. Introducerea manualelor digitale este un pas necesar spre modernitate, o adaptare a sistemului de învăţământ la lumea tehnologiei şi la ceea ce se întâmplă în mod concret în viaţa generaţiilor actuale de copii. Practic, prin intermediul manualelor digitale, şcoala românească se apropie de elevi şi răspunde mai bine nevoilor şi aşteptărilor acestora“.

Citatul de mai sus, aparținând ministrului educației, are ca scop să ne informeze despre motivul pentru care statul român cheltuie sume imense de bani pentru înrăutățirea educației românești.

De ce “înrăutățire”? Deoarece, în ciuda propagandei ministeriale, manualele digitale în realitate nu “răspund mai bine nevoilor și așteptărilor acestora”. Aceasta este doar o idee preconcepută a diriguitorilor moderni ai învățământului. Studiile în domeniul neurologic și comportamental au scos la lumină, în ultimele decade, exact inversul acestor afirmații. De aceea, atunci când autoritățile române vorbesc despre îmbunătățirea educației la nivelul primelor două clase primare prin introducerea manualelor digitale, nu au în vedere vreun studiu pe care l-ar fi derulat care să le releve o asemenea realitate. Această teorie, conform căreia manualul digital îmbunătățește procesul de învățare este doar o produs al fanteziei – atunci când nu este, mai grav, produs al unui interes comercial concret.

Vom prezenta mai jos câteva studii care contrazic flagrant aceste preconcepții și demonstrează un lucru foarte grav, și anume că aceste manuale digitale nu sunt “inofensive”, ci sunt în fapt deosebit de dăunătoare proceselor cognitive ale elevilor.

În ultima vreme, așadar, au fost întreprinse o serie de studii care au comparat cititul digital cu cititul clasic, scoțând la lumină o seamă de probleme. Un astfel de studiu, întreprins de Patricia M. Boechler de la Universitatea din Alberta, Canada, în 2001, arăta că cititul de hipertext (forma sub care este prezentat textul digital) conduce la supraîncărcare cognitivă și dezorientare. Cu alte cuvinte, explică autoarea, textul digital se citește mai greu – adică este mai obositor pentru creierul uman – mai ales din cauza faptul că cititorul este nevoit, în timpul citirii, să ia tot felul de decizii, cum ar fi ce legături să urmeze și pe care să le ignore sau în ce ordine; de asemenea este necesar ca el să aibă în minte tot timpul un fel de “hartă” a locațiilor informațiilor pe care le-a vizitat, pentru a se putea întoarce (“naviga”). Problema se agravează odată cu creșterea volumului textului, și duce de multe ori la dezorientare – cititorii descoperă că nu mai știu de unde au venit și unde trebuie să se îndrepte cu cititul. Evident că astfel de probleme se întâlnesc în mult mai mică măsură în cazul cititului liniar.

Un alt studiu, din 2004, desfășurat de Ziming Liu de la Universitatea San Jose din California, SUA, a analizat schimbările în comportamentul cititorilor în perioada 1994-2004 (perioadă în care a avut loc “explozia” internetului). Rezultatele studiului său sunt foarte importante pentru înțelegerea modului în care manualele digitale îi vor afecta pe cei mici (având în vedere în ce mod ne-a afectat pe toți).

Iată-le prezentate sumar: 67% dintre participanții la studiu au declarat că citesc mai mult decât cu zece ani în urmă dar, notează cercetătorul, s-a schimbat dramatic modul de citire: modul de citire de pe ecran este caracterizat de petrecerea unui timp mai îndelungat pentru parcurgere și scanare, vânarea de cuvinte cheie, citirea singulară (o singură dată), citirea ne-lineară și citirea selectivă, în vreme ce este mai scăzut timpul petrecut pentru citirea în profunzime și concentrat, odată cu scăderea atenției susținute.

Aceste schimbări de comportament, generate de cititul electronic, sunt confirmate de efectele lor: “Un studiu din 1989 arăta că cititorii de hipertext ajungeau deseori să apese distrași mouse-ul «prin pagini în loc să le citească cu atenție». Un experiment din 1990 a arătat că cititorii de hipertext deseori «nu își puteau aminti ce au și ce nu au citit». Într-un alt studiu din același an, cercetătorii au rugat două grupuri de oameni să răspundă unei serii de întrebări consultând un set de documente. Un grup a folosit documente electronice cu hipertext, în timp ce celălalt a folosit documente tradiționale tipărite. Grupul care a folosit documentele tipărite a depășit grupul cu hipertext în completarea temei cerute. Analizând rezultatele acestui și altor experimente, editorii unei cărți din 1996 despre hipertext și percepție scriau că, deoarece hipertextul «impune o încărcătură mai mare cognitivă asupra cititorului», nu este nicio surpriză «că comparațiile empirice între prezentarea tipărită (o situație familiară) și hipertext (o situație nouă și solicitantă din punct de vedere cognitiv) nu favorizează întotdeauna hipertextul.» Dar ei au prezis că, pe măsură ce cititorii vor câștiga o mai mare «pricepere în domeniul hipertextului», probleme cognitive probabil că vor scădea”. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Chiar și astăzi, cercetările contemporane “continuă să arate că oamenii care citesc text liniar înțeleg mai mult, își amintesc mai mult, și învață mai mult decât cei ce citesc text presărat cu legături” (citate din cartea lui Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, care a analizat îndeaproape fenomenul cititului digital).

Acestea sunt doar câteva minuscule frânturi din abundenta literatură de specialitate care arată că această presupoziție că textul digital este preferabil celui clasic nu are suport științific. Încă mai mult, în acest scurt text nu a fost abordată problema impactului textului digital asupra memoriei pe termen lung, memoriei de lucru și atenției, realități neurologice asupra cărora textul electronic are efecte devastatoare.

Este deci păcat că cei care ar trebui să fie riguroși și științifici, conducătorii învățământului, se dovedesc lipsiți de dorința de a fundamenta avansul educației pe cercetările de specialitate, preferând să acționeze “după cum bate vântul”, în dauna elevilor și a viitorului acestora.

Pentru că dacă școala are un rol, acesta este mai ales acela de a oferi tinerilor pe care îi educă perspectiva alternativă a unei lumi a culturii, a frumosului, a liniștii, în care procesele lor cognitive să se desfășoare armonios. Asta așteptăm de la ea, nu să constate, prin ministrul educației, că “cea mai mare parte a copiilor trăiesc în era digitală”. Prin această afirmație și prin acțiunile sale, Ministerul Educației ne arată că nu mai are de gând să promoveze o lume alternativă la cea a tabletelor, telefoanelor, jocurilor video și textelor de 2 paragrafe. Acea lume a cărților, a bibliotecii, a romanului, a poeziei, a Domnului Trandafir, este destinată pieirii, pentru că cei care ar fi trebuit să o apere vor să o abandoneze, pe drumul făuririi neabătute a omului nou, bun de dus pe cele mai înalte culmi ale progresului tehnologic.

Referinte

Patricia M. Boechler, “How Spatial is Hypertext? Interacting with Hypertext Documents: Cognitive Processes and Concepts”, în “CyberPsychology and Behaviour”, 4 (2001)

Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, W. W. NORTON & COMPANY, New York & London, 2011.

Zimming Liu, “Reading behaviour in the digital environment: Changes in reading behaviour over the past ten years”, în “Journal of Documentation”, 61 (2006).

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Maica Domnului, oricât ar părea de tranșant spus, este de neînțeles în afara Ortodoxiei. Aceasta pentru că Ortodoxia este casa ei, a cărei mamă este; Ortodoxia este casa pe care Maica Domnului o îngrijește în mod deosebit și care îi simte prezența în mod explicit, chiar dacă ea este “Împărăteasa cerurilor” și lucrarea ei se extinde, ca și în cazul Mântuitorului, asupra întregii lumi.

Despre ea este aproape imposibil a se vorbi dogmatic. Orice cuvânt teologic despre ea pare cumva nelalocul lui atunci când nu este un imn, o cântare, o doxologie. Cel mai mare teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, se exprimă astfel în Teologia sa Dogmatică: “Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor sfinților și iubirea ei față de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos față de noi”.

În fapt, acesta este modul cel mai propriu de exprimare al teologiei, întrucât imnul este mult mai apropiat de rugăciune, adică de respirația Bisericii, decât sentințele teologice. Am putea spune că, în cazul Maicii Domnului, când abandonăm imnul ne apropiem de erezie. Aceasta pentru că taina ei și a lucrării ei este totalmente apofatică, nu poate fi cercetată prin mijloace raționale, ea – după cum singură rânduiește – nu se descoperă decât tainic. Aceasta corespunde totalmente, dacă ne gândim, faptului că în viața sa pământească de după Înălțarea Domnului, ea s-a dedicat întru totul isihiei, manifestată prin nevoință, rugăciune și povățuirea apostolilor, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama.

Vedem astfel cum Maica Domnului, în viața sa pământească, a întrupat în cel mai înalt grad comportamentul “firesc” al unei mame. Nimic pentru ea, totul pentru Fiul ei. Acesta trebuie să fie și motivul pentru care ea nu este menționată în mărturiile și epistolele apostolilor, preferând să devină “sprijin și mângâiere pentru toți”, ajutând și ghidând oamenii spre credința în Hristos și lăsându-i pe Sfinții Apostoli să mărturisească public “până la marginile pământului”.

Când ne gândim așadar la Maica Domnului, intrăm pe teritoriul ei, al Mamei. Ce putem dogmatiza aici? Poate cineva cuprinde în termeni dogmatici dragostea ei, rugăciunea ei, isihia ei? Putem dogmatiza minunile ei, pe care ea a ales să le lucreze tainic, chiar și atunci când sunt în văzul lumii? Într-un fel, am putea spune că nu pot exista erezii despre Maica Domnului, căci cunoașterea și cercetarea Maicii Domnului este o problemă de apropiere, de adopție, de transformarea noastră în fii ai ei.

Acesta este probabil și motivul pentru care în Răsărit nu s-a pus niciodată problema declarării ca dogmă a Înălțării cu Trupul a Maicii Domnului, precum s-a petrecut în Apusul catolic, care a proclamat-o ca atare în 1950 (“Asumpțiunea”). În Ortodoxie nu s-a pus această problemă tocmai pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată să conteste realitatea înălțării ei. În același timp, această învățătură face parte dintr-un alt registru, din “bucătăria internă” a relației Mântuitorului cu Maica Lui. Astfel că, chiar dacă despre această învățătură au vorbit “titani” ai teologiei dogmatice creștine, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, ei nu și-au pus problema vreunei “proclamări” a acestei învățături, pentru că Maica Domnului, cum ei cunoșteau cel mai bine, se cinstește în taină, în taina inimii, acolo unde chiar ea a dorit să se facă cunoscută.

În fapt, singura dogmă despre Maica Domnului, care a fost formulată ca atare vreodată, este aceea care i-a dat titulatura de “Theotokos”, adică “Născătoare de Dumnezeu”, la Sinodul Ecumenic de la Efes din 431, dar și în cazul acesta a fost vorba de combatarea unei erezii referitoare la Mântuitorul – erezia lui Nestorie, care afirma că în Hristos sunt două persoane, astfel încât Maica Domnului ar fi fost doar născătoare de om.

Apusul însă, care a pierdut cunoașterea duhovnicească tainică a Maicii Domnului, a căzut în două extreme: catolicismul a exagerat cercetarea sa raționalistă asupra Fecioarei Maria, proclamând ca dogme învățături inventate precum imaculata concepție, în vreme ce protestantismul, în iconoclasmul său, s-a închis total față de Maica Domnului, căreia nu îi mai recunoaște niciun merit și nicio vrednicie.

Ortodoxia însă nu are nevoie de astfel de dogme, întrucât o cunoaște pe Maica Domnului în ascunzișul inimii, acolo unde este ferită de orice fel de dezbateri și proclamații. Răstignit fiind pe Cruce, înainte de a-și da duhul, Mântuitorul “a zis Maicii Sale: Femeie, iată Fiul tău! După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta!”. Pentru Maica Domnului, pentru ucenicul cel iubit, ca și pentru noi toți, este suficient.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ceea ce numim “obișnuință” este în fapt o realitate destul de complexă, prin care mintea noastră se adaptează la realitățile exterioare. Această abilitate face ca omul să fie deosebit de adaptabil, să se “poată obișnui cu orice”, după o zicere binecunoscută. Este mecanismul sădit de Dumnezeu în noi, prin care abordăm în liniște procesele pe care le cunoaștem, prin care devenim mai eficienți în munca pe care o depunem, prin care facem față mai ușor la situațiile întâlnite.

Dar există un domeniu în care este bine să nu cunoaștem această obișnuință: acela al răului. Spun Sfinții Părinți că mai rea decât păcatul – cu mult mai rea – este obișnuința cu săvârșirea acestuia, familiarizarea cu el. În cazul luptei duhovnicești, această obișnuință produce patima, o învârtoșare în rău care devine aproape ca o a doua natură.

Dar nu doar în cazul păcatului personal este nocivă obișnuința. La fel de nocivă este și în cazul răului exterior nouă, cel care se petrece peste tot și tot timpul în lume, și pe care astăzi, datorită mediului tehnologic, îl cunoaștem mult mai extensiv. Ne înconjoară la tot pasul: fie că este o știre despre inundațiile din Gorj, fie că este vorba despre patru copii uciși mișelește pe o plajă din Gaza, sau despre un avion civil doborât în țara vecină. Că se întâmplă în satul vecin sau pe cealaltă parte a globului nu mai este de mult relevant – tot răul este destinat să ne pătrundă în minte, prin televizor, internet, ziar etc.

Și ne obișnuim. “Azi-noapte încă 15 copii au fost uciși în Gaza” … “Tirurile de artilerie au lovit o casă în apropiere de Donetsk. Întreaga familie a fost ucisă”… “Casa lui a fost luată de viitură în timp ce dormea”… “Autocarul în care se aflau a intrat în derapaj și a căzut în prăpastie”. După o perioadă, aceste titluri îngrozitoare, care alteori ne-ar fi cutremurat, care ar fi produs în noi tristețea pentru copiii uciși, pentru drama părinților, pentru nedreptatea de a fi călcat în picioare de puternicii lumii, toate acestea devin obișnuință, nu mai produc în noi decât un ecou îndepărtat. În avalanșa informațională, în care ne silim să ne concentrăm atenția pe interesele noastre (deseori egoiste), răul ne intră în minte și rămâne acolo, neexorcizat.

Că devenim insensibili este puțin spus. Cel mai grotesc este că devenim inumani. Trecem pe lângă oameni mutilați și întoarcem privirea. O mână de om murdară se întinde spre noi și nu mai vedem decât murdăria. După o vreme, întoarcem spatele oricui și oricând, atâta timp cât respectiva persoană nu ajută intereselor proprii.

Acesta este efectul social al expunerii necontrolate la rău. Zice psalmistul: “Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea”. Iar Sfinții Părinți ne învață să ne oprim din pomenirea răului, pentru a nu-i permite să se extindă în lume prin noi. Nu-i vorba aici de un indeferentism, de întoarcerea noastră cu spatele la problemele lumii. Din contră, Sfinții Părinți știau că expunerea necontrolată la rău funcționează ca un tratament de de-sensibilizare, și deci trebuie evitată ca o măsură terapeutică.

Trebuie deci să fim selectivi cu privire la răul la care ne expunem. Să ne expunem însă la răul împotriva căruia putem lupta. Când suntem puși în fața lui, să îi contrapunem în mod activ lucrarea lui Hristos – numai așa ne va folosi la ceva faptul că îl primim în mintea noastră. Altfel, vom deveni din ce în ce mai obișnuiți cu răul împotriva căruia nu luptăm (deși el se luptă cu noi), răul care ne macină în suflet, cuibărindu-se și lucrând la pierderea propriei umanități.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.