Este destul de raspandita ideea fatalista conform careia omul, in esenta, este neschimbabil. Incorigibil. Toate rautatile sale pot fi doar mascate in spatele unor conveniente, dar ele tot ies la iveala in cele din urma. Conform sustinatorilor acestei idei, nu are niciun rost sa credem ca cei din jurul nostru pot deveni mai buni. De aceea de multe ori ei propun sa fugim de ei, abandonandu-i in suferinta si in pacatele lor.

Desigur ca ideea este gresita. Avem insa de a a face aici cu un mit al societatii contemporane, o credinta care prinde radacini si se dezvolta mai ales datorita aspectului ei „comod”. Ea confera celor care o cred posibilitatea de a-si inabusi constiinta care le semnaleaza faptul ca au o responsabilitate pentru omul de langa ei.

Despre faptul ca omul se poate schimba ne invata nu doar Hristos si lucrarea Bisericii, ci si viata celor necredinciosi. Desi marea majoritate a oamenilor imbratiseaza acest fatalism in ceea ce ii priveste pe ceilalti, ei insisi se straduie – in multe cazuri din rasputeri – sa schimbe anumite aspecte din fiinta lor. Un bun exemplu in acest sens sunt cei care incearca – si unii reusesc – sa renunte la anumite vicii, precum fumatul.

Dar, desi omul se poate schimba, el totusi nu se poate imbunatati fara Hristos, adica fara lucrarea Duhului Sfant. Caci schimbarile pe care le realizeaza cei necredinciosi – in ce priveste de exemplu viciile – nu produc in ei insisi virtuti. Iar noi stim ca in domeniul patimilor si a virtutilor nu exista „teren neutru”. Asa incat pentru om nu este suficient sa renunte la o patima. Pentru a se schimba cu adevarat, trebuie sa o inlocuiasca cu o virtute. De exemplu, nu este suficient ca omul manios sa nu se mai enerveze. El trebuie sa se sarguiasca, sa lucreze, si cu ajutorul lui Hristos, sa reuseasca sa capete virtutea pozitiva a blandetii, care nu este tot una cu „a nu se mania”. Altfel, dupa cum vedem in multe cazuri, patima – care fusese alungata, dar nu ucisa – revine, si de obicei cu o furie si mai mare. Intelegem astfel de ce Hristos ne-a atentionat: „fara Mine nu puteti face nimic” si „cine nu aduna cu Mine risipeste”.

In fiecare clipa, in fiecare parinte duhovnicesc pe care il cercetam, sau in fiecare tanar care renunta la viata desfranata pe care a dus-o pentru a Il cauta pe Hristos in Biserica Lui, vedem lucrarea de preschimbare pe care o realizeaza Duhul Sfant. Iar cei care au dus lupta cea buna si au ajuns asemanatori lui Hristos sunt modelele noastre concrete; multi dintre ei, plecand din cele mai joase stari ale pacatului au ajuns „casnicii lui Dumnezeu”, primind cu bucurie chinurile si chiar moartea pentru dragostea lui Hristos.

Sa intelegem asadar ca de fiecare data cand suntem neincrezatori in posibilitatea de a ne schimba, suntem de fapt necredinciosi in ce priveste lucrarea lui Hristos, tagaduind-o si aducandu-ne astfel deznadejde si tristete. Sa fim asadar credinciosi, schimbandu-ne cugetele si simtirile si curatindu-ne mintea in asteptarea cu nadejde a petrecerii vesnice in Imparatia lui Hristos!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Exista pareri conform carora Biserica noastra ar fi abandonat cinstirea sambetei – ziua de odihna a evreilor -, pentru a o inlocui cu Duminica (Ziua Domnului). Aceste voci ne acuza ca am incalca a patra porunca a Decalogului.

Ceea ce pierd insa din vedere acesti acuzatori este ca Mantuitorul a inviat. Invierea este cel mai important eveniment din istoria lumii si a mantuirii; inviind, Hristos a rupt zagazurile mortii, a indumnezeit firea omeneasca si ne-a deschis noua portile raiului. Invierea, in acest context, implineste desavarsirea Creatiei, intrucat in acea uimitoare „prima zi a saptamanii” omul a fost refacut, am putea zice re-zidit in Hristos. Acesta este motivul pentru care Sfintii Parinti au numit-o chiar „ziua a opta”, Ziua cea neinserata a Imparatiei.

Privind astfel lucrurile, ne putem intreba daca nu cumva prin faptul ca sarbatorim Invierea, lasam la o parte sambata. Dar aceasta este doar o aparenta. In realitate, indraznesc sa afirm ca doar Biserica noastra cinsteste adevarata natura a sambetei.

In primul rand, sambata are un caracter special in randuiala noastra bisericeasca. De exemplu, chiar in acest post, al Nasterii Domnului, sunt numeroase dezlegari la peste nu doar Duminica, ci si sambata.

Iar daca ne referim la conceptia Bisericii noastre, trebuie inteles ca pentru noi, orice zi de sambata este o sarbatorire a Sambetei celei Mari, la fel cum Duminica este sarbatoarea Zilei Invierii. Iata dar cu ce cantari intampinam Marea Zi a Sambetei:

„Ziua de azi mai inainte a inchipuit-o cu taina marele Moise, zicand: Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea; ca aceasta este Sambata cea binecuvantata; aceasta este ziua odihnei, in care S-a odihnit de toate lucrarile Sale Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, prin randuiala mortii, dupa trup odihnindu-Se; si la ceea ce era iarasi intorcandu-Se, prin Inviere, ne-a daruit noua viata vesnica, ca un singur bun si iubitor de oameni” (Slava de la Vecernie, Sambata Mare).

Intelegem astfel din cantarea de mai sus intelesul tainic al „zilei de odihna”: odihna lui Dumnezeu de lucrarile Sale, in ziua a saptea a creatiei, reprezinta un chip – sau o prefigurare – a odihnei lui Hristos din Marea Sambata, intre Rastignirea si Invierea Sa. Mai observam si ca Sambata este Mare doar in legatura cu Duminica, caci odihna lui Hristos este in vederea Invierii, in pregatirea ei. Caci fara Inviere, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel, „zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra”.

Obsevam cu usurinta astfel ca cei care lupta impotriva sarbatoririi Duminicii lupta de fapt impotriva Invierii, caci pentru ei este mai importanta litera legii lui Moise decat Duhul Evangheliei lui Hristos. Nu intamplator ei sunt aceiasi care lupta pentru respectarea tuturor presciptiilor legii iudaice, de care Sfintii Apostoli, in Sinodul de la Ierusalim, ne-au dezlegat. Sunt aceiasi care prefera sa dea exemple si citate din Vechiul Testament, ignorand aproape cu desavarsire Noul Testament.

Sa ne ferim astfel de cei care nu inteleg cat de mult Biserica, Mireasa lui Hristos, iubeste Invierea Mirelui ei. Sa ne alipim astfel de Parintii cei intelepti ai Bisericii, precum Sfantul Ignatie Teoforul, Sfantul Iustin Martirul si ceilalti, care marturisesc la unison credinta pe care au primit-o chiar de la Sfintii Apostoli, sarbatorind in Duhul Sfant Duminica, din Ziua Invierii si pana astazi.

Sa ne ridicam mintile de la litera acestei lumi catre Duhul lui Hristos, praznuind Marea Sambata intru desavarsirea Zilei Invierii, de a carei lumina neinserata sa ne daruiasca Domnul a ne impartasi in veci!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro