Unul dintre darurile cantarilor compuse de Biserica in cinstea sfintilor este acela ca pastreaza nealterata, peste veacuri, expresia evlaviei credinciosilor catre acestia. Acesta este si cazul Sfintilor Trei Ierarhi, pe care Biserica ii sarbatoreste impreuna inca din secolul XI, compunandu-le cantari in care ni se arata adevarata masura la care s-au ridicat cei trei luminatori ai Ortodoxiei.

Astfel, una dintre sedelnele ce se canta la Utrenie nu se sfieste a-i numi “alti trei apostoli”, si aceasta pe buna dreptate, intrucat s-au facut intr-adevar marturisitori ai Celui pe care L-au cunoscut asa cum putini au reusit s-o faca, inainte sau dupa ei. De asemenea, marturisirea lor a ajuns pana la marginile pamantului, luminand “ca niste raze ale soarelui celui intelegator, [care] si lumineaza pamantul cu dumnezeiestile sale straluciri”, dupa cum ni se dezvaluie intr-una din stihirile de la Stihoavna.

Plasmuita in micul schit de pe malul Iris-ului, unde se sihastrea Sfantul Vasile, in umila bisericuta Anastasia unde Sfantul Grigorie si-a tinut celebrele cuvantari, si intarita cu ostenelile cele martiresti din exilul in Pont al Sfantului Ioan, aceasta marturisire comuna reflecta slava Sfintei Treimi care lumineaza sufletele noastre, intr-adevar, cu dumnezeiesti straluciri.

Insusi troparul acestei sarbatori ne dezvaluie inaltimea la care s-au ridicat cei Trei Ierarhi in Biserica; acest tropar este practic o adaptare a troparului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel: “Ca cei ce ati fost intocmai la obicei cu apostolii si lumii invatatori…”. Biserica marturiseste deci ca Sfintii Trei Ierarhi si-au apropriat intocmai obiceiul apostolilor, cu timp si fara timp ocupandu-se doar cu rugaciunea si propovaduirea Cuvantului. Nimic pentru ei, totul pentru ceilalti, in misiunea mistuitoare a dragostei lui Hristos.

Cantarile sunt marturisirea nevremelnica a Bisericii. Ele nu sunt doar compozitii ale unor poeti ai Bisericii, ci sunt cuvintele prin care Insusi Duhul Sfant ii lauda pe sfinti. Caci asa este obiceiul lui Dumnezeu, sa isi pretuiasca faptura pe care El Insusi a creat-o si sfintit-o. Dumnezeu se oglindeste in sfinti, se vede pe El Insusi in ei si bucuria Sa este reflectata in bucuria Bisericii care se uneste in laudele pe care le canta.

“Organele Darului, alautele Duhului, trambitele cele bine vestitoare ale propovaduirii, tunetele cele infricosate si vrednice de auzit, care de sus au glasuit si slava lui Dumnezeu o au aratat marginilor, pe cei trei propovaduitori ai marii Treimi, pe Ioan si pe Vasile dupa vrednicie, impreuna si pe Grigorie sa-i cinstim” (Stihira la Vecernia cea Mare).

Biruinta desavarsita a Ortodoxiei ni se pare astazi fireasca. Dar aceasta pentru ca noi nu am trait acea perioada, in care lumea intreaga se intunecase prin erezia lui Arie si prin plasmuirile urmatorilor sai. Sfintii Vasile si Grigorie, si apoi si Sfantul Ioan au dat piept acestora impotrivindu-se intregii intelepciuni lumesti, de multe ori aceasta “intelepciune” fiind sustinuta chiar de imparati. Insa “ ca pe Goliat cel netrupesc, cu piatra cea din capul unghiului surpandu-l, credinta intru unire o au adus, cu sangele lui Hristos cel rosu ingradind-o”.

Si se cuvine ca acest cuvant sa fie incheiat printr-o cantare care sumarizeaza modul vietii si impreuna-praznuirii acestor trei minunati sfinti: “Nu este al doilea intru acesti trei, ca fiecare cinstea sa intru sinesi poarta, nici unul mai intai fiind si pe cei intocmai cu cinstea covarsindu-i si isi impartaseste mai vartos unul altuia biruinta bucurandu-se, ca nu incape intre dansii indrazneala pizmuirii, care strica unirea gandului”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Biserica a fost mereu prigonita, inca din primele zile ale existentei sale. Caci desi la un moment dat in istorie a devenit religie acceptata, ortodoxia ei a fost supusa la mari prigoane de atunci si pana azi. Dar Hristos, Cel care ne-a promis ca Biserica va dainui in veac si „portile iadului nu o vor birui” a aparat-o totdeauna, iar in cele mai grele perioade ale Sale i-a trimis oameni exceptionali prin care a lucrat adevarul.

Atunci cand Sfantul Grigorie de Nazianz a ajuns in Constantinopol chemat de putinii ortodocsi ramasi in cetate, in marea capitala imperiala nu mai era nicio biserica ortodoxa. Toate erau ale arienilor, ale ereticilor care tagaduiau dumnezeirea Fiului, numindu-l creatura. Marea barbatie de care a dat dovada Sfantul Grigorie nu consta in faptul ca a intors intregul imperiu la Ortodoxie, teologia sa despre Sfanta Treime cucerind sufletele tuturor; marea sa barbatie este aceea ca a fost dispus sa sa aiba demnitatea dumnezeiasca de a sta drept impotriva tuturor dusmanilor lui Hristos, fie ei teologi, episcopi, simpli credinciosi sau chiar imparati.

In doar doi ani dupa sosirea sa in Constantinopol, Ortodoxia era restaurata in intreg imperiul. Iar faptul ca, in ciuda „contrelor” romanior (prin papa Damasus) si alexandrinilor, el este ales presedinte al Sinodului Ecumenic din 381 arata ca Biserica l-a recunoscut, inca de atunci, ca „trambita a Duhului Sfant”.

Daca privim cu atentie la viata Sfantului Grigorie, vedem cu claritate manifestandu-se “regula de aur” a vietii duhovnicesti, in cuvintele Parintelui Nicolae Steihnardt: „Daruind, vei dobandi”. Si odata cu aceasta, vom observa cat de contrastanta este in fapt viata duhovniceasca cu cea lumeasca.

Sfantul Grigorie s-a nascut bogat, dar cea mai mare dorinta a sa a fost saracia sihastriei. A fost hirotonit preot de tatal sau dar a fugit in pustie, cutremurat de vrednicia preotiei si nevrednicia lui. N-a vrut episcopie nici in ruptul capului, dar s-a supus dorintei tatalui sau si a Sfantului Vasile cel Mare. Nu a slujit insa nicio liturghie in Sasima, eparhia pentru care fusese hirotonit, ci a fugit din nou, de aceasta data intr-un ospiciu de bolnavi, ingrijindu-le ranile trupesti si sufletesti. Ca episcop, a slujit doar la Nazianz si in scurta perioada din Constantinopol, cand s-a aratat ca un titan al teologiei, „stalp al Bisericii”. Iar atunci cand unii dintre episcopi au inceput sa-si arate rautatea privitor la inscaunarea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului, a preferat sa paraseasca si Sinodul si capitala. Lupta sa teologica era castigata si a luptat din toata puterea sa scape de lupta politica.

Sfantul Grigorie si-a daruit astfel toata grija cea lumeasca, toate rangurile, bogatiile si titlurile. Toate maririle si le-a dat pentru micsorarea sa lumeasca. In schimbul acestora, Dumnezeu i-a daruit sa-L cunoasca intr-un fel in care nimeni nu o facuse pana la el. I-a daruit teologia Treimii, ca prin ea lumea sa se lumineze si oamenii sa redevina credinciosi in Hristos, prin Duhul Sfant. Iar Sfantul Grigorie nu si-a dorit decat sa se cufunde in dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu.

Aceasta este dar invatatura desavarsita pe care Sfantul Grigorie ne-o transmite, prin viata sa. In aceasta lume, nu avem nimic mai bun a dori decat dragostea lui Dumnezeu si dragostea pentru oameni. Daca daruindu-ne pe noi insine le vom dobandi pe acestea, vom fi castigat marea batalie a lumii: aceea pentru sufletul nostru si, poate, si pentru alte suflete. Dar de vom cauta teologia pentru ea insasi, ca pe o arta sau ca pe o stiinta, daca vom cauta doar cuvintele si nu vom fi primit de la Duhul Sfant profunzimea lor, nu doar ca ne vom pierde sufletul nostru, dar e posibil sa pierdem si sufletele altora.

Viata Sfantul Grigorie de Nazianz este, in fapt, metoda Teologiei.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

A citi si a scrie sunt, fara indoiala, daruri de la Dumnezeu. Precum Dumnezeu isi scrie lucrarea in lume, asa si omul isi scrie ratiunile in carti; cuvintele sunt vehicule ale ratiunii omenesti, precum lumea este purtatoare a pecetei Ratiunii Dumnezeiesti. Importanta scrisului este atat de mare incat Biserica a fost, din zilele apostolice, pastratoare si generatoare a cartilor, atat bisericesti, cat si laice.

Dar exista un aspect al folosirii literelor care este extrem de daunator, oricat ar parea de ciudat la prima vedere. In mijlocul oraselor, traim astazi o avalansa a literelor care ne fug zilnic in fata ochilor, transmitandu-se la suflet si producandu-ne o periculoasa imprastiere a mintii.

In primul rand, se observa cu usurinta ca omul s-a obisnuit sa isi tina mintea preocupata de tot felul de lucruri diverse, fara consistenta si care nu adauga vreo valoare pozitiva gandirii sale. De aceea avem astazi, peste tot in jurul nostru, bucati scurte de text care se perinda prin fata noastra. Fie ca este vorba de acele benzi de text care se scurg la infinit pe televizor de la dreapta la stanga, fie ca vorbim de mesajele publicitare pe care le gasim peste tot – pe blocuri, in metrou, pe hainele oamenilor, pe plasele lor etc – acestea se constituie intr-o retea de texte neimportante, absolut trecatoare dar extrem de agresive.

Mai mult decat atat, insisi oamenii nu mai pot sa-si opreasca reflexul de a parcurge texte, iar in intampinarea acestei patimi s-a raspandit cu viteza fulgerului asa-numitul „smartphone”. Iar pentru cei care nu au sau nu doresc sa citeasca nimicuri pe telefon, ei au la dispozitie ziare care se distribuie gratis, pline de mizerabilele diluviuni mondene.

Fireste, oamenii rar se opresc sa se gandeasca la aceasta „nevoie” a lor, prinsi fiind in mrejele acestei „Fete Morgana” care le da iluzia preocuparii, furandu-le de fapt timpul si odata cu aceasta si sufletul. Dar pentru cel care doreste sa isi pazeasca mintea neimprastiata, aceasta increngatura reprezinta in fapt un gigantic bombardament, o adevarata agresiune continua. Este agresiunea literelor, a literelor care se doresc citite si cu care lumea se impauneaza precum poporul evreu se impauna ca o desfranata cu zeitatile pagane.

Zeii pagani, ca si textele care curg fara incetare in lume ca intr-o betie de litere, sunt doar niste iluzii. In spatele lor, ne spune Sfanta Scriptura, sunt diavolii. Intr-o vreme, acestia le capturau adoratia oamenilor prefacandu-se a fi personaje atotputernice, binefacatoare sau terifiante. In zilele noastre, adoratia oamenilor trece de la persoane la lucruri. Iar liturghiile acestor adoratii sunt constituite din suvoaiele neintrerupte si fara sfarsit al literelor fara noima, curgand prin rau-denumitele „mijloace de comunicare” moderne.

Ascunse insa de acest zgomot permanent si infernal se afla cuvintele lui Hristos, cele de-viata-facatoare, care ne comunica intelepciunea nepamanteana a unei vieti de dincolo de lume, care nu este efemera. Si astfel vedem ca literele pot capata vesnicie, convergand catre Dumnezeu-Cuvantul, Care este insusi Adevarul. Cuvintele vietii vesnice alunga efemeritatea literelor, trec dincolo de ele si, umplute fiind de Duh, se aseaza in suflet tamaduindu-l si linistindu-i mintea cea obosita de zgomotul lumii.

Sa cautam asadar sa fugim de agresiunea infernala a literelor dezlantuite, de asemenea evitand ca noi insine sa devenim purtatori de vremelnicie, si invatand sa cautam miezul lucrurilor, intelegand cuvintele adanci ale Sfantului Pimen: „De vei ajunge in orice fel de imprejurare grea, biruinta nu sta decat in tacere”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Inainte de a fi transformat in stiinta, evolutionismul a aparut in gandirea umana filosofic. Si desi unii doresc sa modifice realitatea afirmand ca evolutionismul este o teorie noua, in fapt el provine cel putin din perioada filosofiei grecesti clasice. Ce este mai nou insa este ateismul si nu este o coincidenta faptul ca evolutionismul modern si ateismul se completeaza reciproc perfect in perioada noastra.

Originea filosofiei evolutioniste

Pentru a intelege de unde vine si incotro merge gandirea evolutionista, este util sa ne referim la originea ei.

Primele mentiuni evolutioniste le gasim la Anaximandru, filosof grec din secolul VI i.Hr., urmat de Empedocle, Democrit si chiar Aristotel, care credea ca s-a trecut spontan de la neviu la viu prin niste elemente intermediare si ca plantele sunt verigi intermediare intre obiectele neinsufletite si animale.

Acestora le-au urmat alti filosofi care au extins gandirea predecesorilor lor sau au emis teorii noi. Toate aceste teorii au fost insa razlete si destul de singulare, pana in vremea in care, dupa Revolutia Franceza, iluminismul a creat un cadru perfect pentru aparitia gandirii „autonome”, adica separata de Dumnezeu. Pana atunci, oamenii de stiinta traiau cu adevarat o admiratie profunda in fata creatiei. Exemplele in acest sens abunda, oamenii de stiinta deseori exprimandu-se precum Lordul Kelvin, care spunea ca „probele fizice despre o actiune inteligenta, despre un plan oranduitor din partea divinitatii, s-au inmultit atat de mult imprejurul nostru, incat, daca uneori indoielile metafizice ne indeparteaza temporar de la aceste dovezi, ele revin cu o forta irezistibila. Ele ne arata ca natura este supusa unei Vointe libere si ca toate lucrurile vii depind de un Creator si de un stapan etern al lumii”.

Iluminismul si evolutionismul

Vremurile insa erau in schimbare si autonomismul – gandirea separata de Dumnezeu – avea nevoie de un sprijin filosofic despre aparitia vietii. Cata vreme omul putea privi in jur minunandu-se de armonia si inteligenta creatiei, ruperea de Dumnezeu era foarte dificila.

Printre primii care au lansat teoria evolutiei in forma filosofica moderna a fost Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, care a enuntat practic credinta intr-o origine comuna a vietii. El credea deja nu doar intr-un stramos comun, dar si intr-un univers vechi de milioane de ani. Se observa ca, deja, filosofic el abandonase invatatura biblica despre creatia lui Dumnezeu.

Curand dupa el, Cavalerul de Lamark si Charles Lyell au emis noi teorii care veneau in continuarea gandirii lui Erasmus Darwin. Desi nesprijinindu-se decat pe speculatia filosofica, aceste conceptii care aveau darul de a contracara invatatura crestina au fost evident imbratisate de gandirea lipsita de Dumnezeu.

De aici pana la evolutionismul lui Charles Darwin nu a fost decat un pas. Darwin a emis teoria selectiei naturale, ca motor al schimbarii prin supravietuirea celui mai adaptat. El a preluat practic ideile filosofice ale bunicului sau si nu a facut decat sa imagineze un mecanism naturalist, bazandu-se doar pe observarea adaptarilor organismelor vii, inauntrul aceluiasi „fel”.

Vedem astfel conturandu-se si luand forma consacrata gandirea evolutionista. O vedem conturandu-se ca pilon al gandirii autonome, ca factor esential in fundamentarea ulterioara a ateismului si ca motor al secularismului.

Putem considera asadar ca evolutionismul este un produs al iluminismului. Nu ne putem gandi la evolutionism separandu-l de cauza sa primara, care este „emanciparea omului” pana la stadiul de luptator impotriva lui Dumnezeu, dupa cum vedem ca a ajuns el astazi.

Copiii evolutionismului: ateismul, nihilismul si crimele nazismului si comunismului

Daca Hristos ne invata ca exista un criteriu foarte clar dupa care putem judeca valoarea lucrurilor, si anume dupa roadele lor, privind evolutionismul prin aceasta prisma ne vom elucida asupra valorii sale, ca idee filosofica dar si ca stiinta.

Cum aratam si mai sus, evolutionismul a oferit lumii o parghie pentru fundamentarea gandirii autonome fata de Dumnezeu, adica pentru aparitia ateismului. Privind inapoi in istorie, observam ca ateismul nu a existat niciodata ca si conceptie despre viata. Pentru aparitia lui a fost nevoie de aparitia materialismului, fundamentat pe aparitia ne-spirituala a vietii, conceptie intemeiata integral pe evolutionism.

Unul dintre copiii timpurii ai evolutionismului a fost materialismul dialectic, propus de Friedrich Engels care a gasit in lucrarile lui Darwin temeiul necesar pentru teoriile sale materialiste. Impreuna cu Karl Marx, ambii intemeindu-se pe darwinism au pus bazele comunismului. Iata cum descria Engels demersurile lui Marx, la catafalcul acestuia: „Asa cum Darwin a descoperit legea evolutiei in natura organica, la fel Marx a descoperit legea evolutiei in istoria umana”.

Vedem astfel cum gandirea evolutionista produce un prim “rod” extrem de nociv, care a aruncat practic in bezna o mare parte a lumii in secolul XX (continuandu-se, din nefericire si astazi).

Intemeiat pe ideea ca omul este produsul evolutiei, filosoful german Friedrich Nietzsche va declara “moartea lui Dumnezeu” si va intemeia o filosofie a nimicului, a ne-existentei. Filosofic, nihilismul este capatul evolutionismului, este concluzia filosofica a gandirii evolutioniste. In locul gandirii crestine in care omul este incununarea creatiei pe care a realizat-o Dumnezeu, nihilismul propune o gandire in care adevarul a disparut.

Acest nihilism, oricat de absurd ar parea la prima vedere, este fundamentul societatii actuale. Nihilismul l-a alungat pe Dumnezeu din creatie si a aruncat crestinismul la marginea societatii. In aceasta gandire – care vedem cat de comuna este astazi – credinta a devenit un surogat pentru stiinta si un fel de „reazem psihologic”, in cel mai bun caz. De aceea ea este astazi privita in acelasi rand cu sportul, divertismentul, astrologia sau vrajitoria.

In aceste conditii, nu trebuie sa ne miram de crimele pe care le-a produs de exemplu nazismul. In ultima analiza, temeiul doctrinar al nazismului nu a fost decat evolutionismul. El a stat la baza ideii de puritate a raselor, pe baza careia s-a putut realiza un adevarat program de exterminare a unor etnii, pentru a evita diminuarea puritatii rasei ariene. Hitler considera ca este bine ca selectia naturala – in cazul oamenilor – sa fie ajutata, astfel incat puritatea rasei sa se obtina mai rapid, ramanand in viata doar cei puternici.

De altfel, insusi Charles Darwin era promotor al ideii de rase inferioare, chiar titlul cartii sale de capatai fiind „Despre originea speciilor prin selectie naturala, sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta”. Unii dintre discipolii sai au dus mai departe decat el aceste idei, creand astfel cadrul favorabil aparitiei rasismului extrem.

Evolutionismul crestin

Sub presiunea stiintei moderne care a adoptat filosofia evolutionista incercand sa-i gaseasca un corespondent stiintific, o parte a crestinilor – printre ei si teologi – au considerat ca aceasta teorie poate fi impacata cu credinta Bisericii, dand astfel nastere asa-numitului evolutionism “teist” sau “crestin”.

In fapt, aceasta credinta este atat de raspandita printre crestini, incat multi sunt de parere ca Dumnezeu a ales sa il creeze pe om prin milioane de ani de transformari. Aceasta credinta apare insa din doua motive. Primul dintre ele este primirea evolutiei prin educatie si prin catalogarea ei ca “stiinta”, fara a se mentiona latura ei eminamente filosofica. Cu alte cuvinte, in sistemul educational nu este prezentata si istoria ideilor evolutioniste, astfel incat inca de la inceput sa intelegem de unde au provenit acestea.

Al doilea motiv, mai grav chiar decat primul, este insuficienta cunoastere a teologiei, indeosebi a activitatii Sfintilor Parinti. Parintii au aratat ca nu este dat oricui sa teologhiseasca, dar ca in acelasi timp fiecare crestin este dator sa incerce pe cat posibil sa inteleaga ceea ce crede, in duhul credintei noastre, adica in Duhul Sfant, nu doar in litera.

Legat de acest subiect, Parintele Serafim Rose arata ca “Parintii au avut o filosofie, si cu adevarat o teologie, care include problema evolutiei si arata absolut limpede ce anume trebuie sa creada crestinul ortodox despre acest lucru. “Evolutia” nu e o “erezie”, nu mai mult decat este budismul o “erezie”; dar ea include, implica si presupune atat de multe erori si pareri false, incat este total incompatibila cu crestinismul ortodox”.

Aceste erori si pareri false sunt aceleasi care au fundamentat derapajele extreme citate anterior, si din acest motiv introducerea in teologie a evolutionismului nu face decat sa creeze o monstruozitate logica, care are ca efect masacrarea nu doar a teologiei, dar si a cuvintelor Sfintei Scripturi.

Cei care incearca sa puna de acord evolutionismul cu Sfanta Scriptura, de obicei, fie arunca o umbra de indoiala asupra caracterului revelat al Cartii Facerii (intrucat, la o analiza atenta, sub nicio forma nu se potriveste istorisirea zilelor creatiei cu erele geologice), fie lovesc fara mila in teologia Sfintilor Parinti. Aceasta ei o fac fie trecand-o cu vederea cu totul (sau “in cel mai bun caz” rupand citate din context), fie considerand ca Sfintii Parinti nu au avut ocazia sa “beneficieze” de noua teorie evolutionista. Astfel, tocmai pe ei, pe cei mai inalti Sfinti ai lui Dumnezeu, pe cei pe umerii carora s-a sprijinit intr-o vreme toata Ortodoxia (precum Sfantul Vasile cel Mare), evolutionistii ii desconsidera atat de mult incat li se pare ca Duhul Sfant i-a ocolit tocmai in aceasta privinta atat de importanta.

In cele din urma, privind lucrurile in perspectiva, luand in considerare cele descrise in sectiunile anterioare, intelegem ca introducerea evolutionismului in Ortodoxie este precum o sinteza intre crestinism si ateism.

Concluzie

Vedem asadar cat de mult rau a produs in istorie gandirea autonoma (fata de Dumnezeu). Ea este baza si cauza directa a aparitiei evolutionismului. Raul cel mare care s-a produs in gandirea actuala – incepand din epoca iluminismului si culminand in prezent – nu este evolutionismul, care este doar un produs secundar ajutator, ci scoaterea lui Dumnezeu din mintea omului si inlocuirea Lui cu preocuparile materialismului.

Aceasta apostazie este mostenirea efectiva a evolutionismului si singurul remediu este reobisnuirea mintii omenesti cu Dumnezeul creatiei Sale, Cel care “in timp ce gandeste, creeaza; iar gandul se face lucru, realizandu-se prin Cuvant si desavarsindu-se prin Duh” (Sfantul Ioan Damaschin).

Numai cugetand cu gand drept la creatia nemijlocita a lui Dumnezeu omul poate intelege in adevar purtarea de grija a lui Dumnezeu si planul Sau cel vesnic, care este unirea Sa cu noi, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro