Biserica a fost mereu prigonita, inca din primele zile ale existentei sale. Caci desi la un moment dat in istorie a devenit religie acceptata, ortodoxia ei a fost supusa la mari prigoane de atunci si pana azi. Dar Hristos, Cel care ne-a promis ca Biserica va dainui in veac si „portile iadului nu o vor birui” a aparat-o totdeauna, iar in cele mai grele perioade ale Sale i-a trimis oameni exceptionali prin care a lucrat adevarul.
Atunci cand Sfantul Grigorie de Nazianz a ajuns in Constantinopol chemat de putinii ortodocsi ramasi in cetate, in marea capitala imperiala nu mai era nicio biserica ortodoxa. Toate erau ale arienilor, ale ereticilor care tagaduiau dumnezeirea Fiului, numindu-l creatura. Marea barbatie de care a dat dovada Sfantul Grigorie nu consta in faptul ca a intors intregul imperiu la Ortodoxie, teologia sa despre Sfanta Treime cucerind sufletele tuturor; marea sa barbatie este aceea ca a fost dispus sa sa aiba demnitatea dumnezeiasca de a sta drept impotriva tuturor dusmanilor lui Hristos, fie ei teologi, episcopi, simpli credinciosi sau chiar imparati.
In doar doi ani dupa sosirea sa in Constantinopol, Ortodoxia era restaurata in intreg imperiul. Iar faptul ca, in ciuda „contrelor” romanior (prin papa Damasus) si alexandrinilor, el este ales presedinte al Sinodului Ecumenic din 381 arata ca Biserica l-a recunoscut, inca de atunci, ca „trambita a Duhului Sfant”.
Daca privim cu atentie la viata Sfantului Grigorie, vedem cu claritate manifestandu-se “regula de aur” a vietii duhovnicesti, in cuvintele Parintelui Nicolae Steihnardt: „Daruind, vei dobandi”. Si odata cu aceasta, vom observa cat de contrastanta este in fapt viata duhovniceasca cu cea lumeasca.
Sfantul Grigorie s-a nascut bogat, dar cea mai mare dorinta a sa a fost saracia sihastriei. A fost hirotonit preot de tatal sau dar a fugit in pustie, cutremurat de vrednicia preotiei si nevrednicia lui. N-a vrut episcopie nici in ruptul capului, dar s-a supus dorintei tatalui sau si a Sfantului Vasile cel Mare. Nu a slujit insa nicio liturghie in Sasima, eparhia pentru care fusese hirotonit, ci a fugit din nou, de aceasta data intr-un ospiciu de bolnavi, ingrijindu-le ranile trupesti si sufletesti. Ca episcop, a slujit doar la Nazianz si in scurta perioada din Constantinopol, cand s-a aratat ca un titan al teologiei, „stalp al Bisericii”. Iar atunci cand unii dintre episcopi au inceput sa-si arate rautatea privitor la inscaunarea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului, a preferat sa paraseasca si Sinodul si capitala. Lupta sa teologica era castigata si a luptat din toata puterea sa scape de lupta politica.
Sfantul Grigorie si-a daruit astfel toata grija cea lumeasca, toate rangurile, bogatiile si titlurile. Toate maririle si le-a dat pentru micsorarea sa lumeasca. In schimbul acestora, Dumnezeu i-a daruit sa-L cunoasca intr-un fel in care nimeni nu o facuse pana la el. I-a daruit teologia Treimii, ca prin ea lumea sa se lumineze si oamenii sa redevina credinciosi in Hristos, prin Duhul Sfant. Iar Sfantul Grigorie nu si-a dorit decat sa se cufunde in dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu.
Aceasta este dar invatatura desavarsita pe care Sfantul Grigorie ne-o transmite, prin viata sa. In aceasta lume, nu avem nimic mai bun a dori decat dragostea lui Dumnezeu si dragostea pentru oameni. Daca daruindu-ne pe noi insine le vom dobandi pe acestea, vom fi castigat marea batalie a lumii: aceea pentru sufletul nostru si, poate, si pentru alte suflete. Dar de vom cauta teologia pentru ea insasi, ca pe o arta sau ca pe o stiinta, daca vom cauta doar cuvintele si nu vom fi primit de la Duhul Sfant profunzimea lor, nu doar ca ne vom pierde sufletul nostru, dar e posibil sa pierdem si sufletele altora.
Viata Sfantul Grigorie de Nazianz este, in fapt, metoda Teologiei.
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro