Se vorbeşte mult despre toleranţă. Şi mai mult, din motive binecuvântate sau rău-cuvântate, despre intoleranţă şi, mai concret, despre intoleranţa românilor.

Una dintre problemele abordării acestui subiect este raportarea noastră la noţiunea de “român” sau, şi mai complicat, la cea de “români” sau “popor român”. Aceasta, consider, vine din faptul că de cele mai multe ori, pentru mulţi din cei ce se pronunţă asupra subiectului, “românul” nu este niciodată el însuşi. Probabil că, pentru mulţi, românul sau românii despre care vorbeşte sunt cei care îi iau locul de parcare, care nu-i dau prioritate la trecerea de pietoni sau îl înghesuiesc în metrou.

Făcând însă aceasta, orice astfel de judecător al problemei se poziţionează în mod opus “românului”. El, pare-se, nu face parte din această categorie decât în mod abstract. Şi de aceea chiar dacă vorbeşte despre “cât de intoleranţi sunt românii”, el însuşi se dezvăluie ca un adevărat intolerant.

Toleranţa adevărată, însă, nu se lasă siluită. A fi tolerant înseamnă, în primul rând, a arăta o anumită doză de dragoste şi de compasiune faţă de celălalt. Înseamnă a nu vedea într-un homosexual un bandit absolut, ci o fiinţă umană al cărei chip a fost schimonosit de păcat şi de a cărui vindecare se vor bucura “toţi îngerii din cer”, după cum ne asigură Hristos. Înseamnă, de asemenea, a nu-l înjura pe cel care nu îţi dă prioritate când aceasta “ţi se cuvine”, gândindu-te că, într-un fel sau altul, în spatele acţiunii lui “nedrepte” se ascunde cu siguranţă o suferinţă, fie ea concretă şi palpabilă, fie, mai probabil, o suferinţă sufletească care i-a deformat modul de manifestare.

Din acest punct de vedere, mi se pare că poporul nostru a dat dovadă, dintru început şi până astăzi, de o toleranţă extraordinară, de o dragoste de aproapele aproape nemaiîntâlnită în lume. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne gândim numai la situaţia din Dobrogea, unde sute şi chiar mii de ani oameni de toate rasele, religiile şi naţiile au convieţuit în pace şi linişte, tolerându-se unii pe alţii fără duşmănie. Sau ne mai putem aduce aminte de modul în care aceşti ţărani români, care au trăit mereu pe marginea sfinţeniei (şi care poate de aceea au fost atât de urâţi de comunişti şi de neo-marxiştii de astăzi), modul minunat în care aceştia i-au tratat pe piloţii americani care le bombardau oraşele şi casele în al doilea război mondial. Cum i-au îngrijit, cum i-au ascuns de germani, cum le-au arătat o dragoste pe care urmaşii acelor piloţi o răsplătesc astăzi cu superioritate şi dezgust.

Nu în cele din urmă, ce poate fi mai mărturisitor pentru toleranţa chiar extremă a acestui popor decât faptul că tolerează în sânul lui mulţimea de “militanţi” şi “luminători” ai ideologiilor seculare de toate provenienţele, în condiţiile în care aceştia au ca scop limpede distrugerea fundaţiilor cele mai sfinte ale românilor? Au venit şi ei, ca şi “Darius al lui Istaspe”, cerând “pământ şi apă” la fel ca şi acela, şi poporul român nu i-a urât, cum nu l-a urât nici pe marele cuceritor persan despre care vorbeşte Eminescu. Dar, la fel cum Darius s-a întors “cu buza umflată” din campania sa împotriva tracilor de la nordul Dunării, nici aceşti înainte-mergători ai dezumanizării umaniste nu vor avea în cele din urmă succes, atâta vreme cât pe acest pământ se vor mai găsi sfinţi cu trecere la Dumnezeu.

Dar nu trebuie să uităm faptul că Dumnezeu iubeşte această toleranţă atâta vreme cât ea nu se transformă în ignoranţă, în ignorarea păcatului şi efectelor propovăduirii acestuia. Toleranţa este toleranţă atâta vreme cât ea are în vedere binele celui tolerat. Atunci când eu îl “tolerez” pe celălalt doar pentru ca să mă cuibăresc în “căldurica” ignorării soartei aproapelui, atunci nu se mai numeşte toleranţă, nu mai este bineplăcută lui Dumnezeu ci reprezintă o încălcare flagrantă a datoriei noastre de a ne iubi aproapele.

Despre transformarea acestei “toleranţe” prost înţelese într-o veritabilă zeitate modernă care stăpâneşte tările şi societăţile moderne cu o mână de fier s-a scris mult şi se va mai scrie. Trebuie doar să remarcăm că, dacă a rezistat atâtea mii de ani pe aceste meleaguri, şi dacă s-a învrednicit de dragostea lui Hristos, una dintre caracteristicile acestui popor a fost că nu a îmbrăţişat această falsă toleranţă, ci a transformat-o prin ospitalitate în dragoste care duce la îndreptare. De aceea, în cuminţenia sa, poporul nostru a condamnat fără echivoc, întotdeauna (poate acum mai puţin explicit, din păcate), păcatul şi l-a combătut, după expresia Sfântului Apostol Pavel, “până la sânge”.

Fără această luptă, fără să arătăm dragoste faţă de aproapele şi faţă de viitorul copiilor noştri, fără să arătăm adevărata toleranţă care merge până la sacrificiul personal pentru binele celuilalt, fără acestea nu vom putea rămâne “popor creştin”, aşa cum am fost până acum. Poporul acesta, şi vigoarea sa, nu se întemeiază ca în cazul altor “state” pe principii raţionale laice (cum ar fi “libertate, egalitate, fraternitate”, oricât de nobil ar suna), ci pe jertfelnicia sfinţilor care au trăit şi au murit (de multe ori ca martiri) pe acest pământ. Se întemeiază pe evlavia dulce a poporului, care se răsfrânge atât de minunat în colindele româneşti, se întemeiază pe eroismul şi credinţa domnitorilor noştri jertfelnici la care ne uităm acum ca la nişte adevăraţi întemeietori de neam (Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) şi se mai întemeiază pe creşterea copiilor în duhul dragostei lui Hristos, educaţie naturală autentic creştină şi îmbisericită care a existat mereu în acest neam, de la creştinarea lui.

De aceea nu ne putem permite să le pierdem pe acestea în numele unei idei abstracte de “toleranţă” în spatele căreia se ascunde de fapt adevărata intoleranţă, atee, fără Dumnezeu, fără mamă, născută nu din trăire ci din ideologie.

Nădăjduind deci că cei toleraţi de noi în sânul nostru (precum seculariştii) vor înţelege ce dar imens le face acest popor iubitor de străini, nădăjduim de asemenea că vom avea puterea să spunem lucrurilor pe nume, să le dorim deci tuturor mântuire de răutate, iar nu perpetuarea acesteia. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.