“Un fleac, m-au ciuruit!”. Cuvinte celebre, nu aparținând unei celebrități reale, ci unei celebrități cinematografice, dar care, peste timp, poartă încărcătura de neînlăturat a unei caracteristici definitorii ale trăirii – sau ethosului – românesc.

Se aud deseori voci în spațiul nostru cultural și necultural, care, nefiind obișnuite să treacă prea des de pragul unei evidențe vulgare, afirmă că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru poporul român – sau pentru felul său de a fi – nu prin aceea că manifestă o dragoste “de dincolo de lume”, ci pentru că, în fața pericolului, se așează pe pământ și așteaptă să moară.

Nu este însă de mirare o asemenea atitudine din partea celor obișnuiți să se alieze, în viață, cu puternicii zilei, cu cei care le pot oferi, întotdeauna sau de cele mai multe ori, cele necesare traiului căldicel, care le justifică cu această ocazie lipsa de verticalitate, deghizată deseori sub numele de “pragmatism”. Cât de departe sunt aceștia de adevărata înțelegere a sufletului românesc, atât de bine pus în versuri cu cuvinte simple dar cu idei sublime în Miorița! Cu adevărat, după cum spunea cineva, spiritualitatea cere o anumite delicatețe, nu poti să te porți cu ea ca un bădăran; ca să nu mai vorbim de faptul că Duhul Sfânt, care vine ca o “boare”, ca o atingere ușoară și lină, cere o anumită sensibilitate, o anumită atitudine care să arate înțelegerea, intuiția, unor realități “din altă lume”.

Chiar dacă nu este locul aici pentru o analiză detaliată, trebuie totuși menționat că ciobanul din Miorița este mai reprezentabil pentru sufletul românesc decât orice altă reprezentare artistică existentă până azi. El nu se resemnează în fața morții, el învie în fața morții. El nu este un idealist german, nici un pragmatic american și nici un comunist care crede în împărăția pământească. El, chiar dacă se ocupă zilnic cu mulsul oilor, cu îngrijirea lor, cu păstorirea lor, este mai înalt decât toți cei menționați anterior. El știe că lumea aceasta nu este ultima realitate, că destinul (țelul) nostru, hărăzit de Dumnezeu, nu este să avem multe oi și mulți câini, ci să ajungem în cer, “patria noastră cea adevărată”. Cea actuală este una mai neadevărată, aici suntem pelerini, și dacă ajungem dincolo închizând ochii la bătrânețe sau uciși de cei ce doresc să ne prade, rezultatul este același. În schimb, fapta cea mare a vrednicului cioban este faptul că, refuzând să omoare, se lasă el însuși omorât, și salvează astfel viața ucigașilor săi, împlinind cuvintele Mântuitorului, că dragoste mai mare nu există, decât aceea ca cineva să moară pentru prietenii săi. În fine, multe se pot spune și probabil că ar trebui spuse mai detaliat și mai des.

Revenind însă, ce legătură poate fi între cuvintele comisarului Moldovan și cele ale ciobanului din Miorita? Sigur, ambii mor. Dar lăsând la o parte faptul că mor, că sunt pe moarte – unul involuntar iar celălalt voluntar –, cum se pot ei asemăna: un om obișnuit să ucidă oameni (chiar dacă “răi”), iar celălalt refuzând să-și ucidă semenii?

Ei bine, mi se pare că în replica de final a comisarului Moldovan din “Cu mâinile curate”, chiar dacă poate nu intenționat, scenaristul a surprins ceva din atitudinea românului autentic, mai ales în fața morții. Există, în atitudinea noastră, un soi de “je m’en fiche-ism” în fața multor necazuri care ni se întâmplă. Uneori, această atitudine a fost denumită “haz de necaz” și a fost socotită una dintre tăriile neamului nostru, care “nu se rupe deși se îndoaie”. Dar parcă e ceva mai mult decât atât. Sergiu Nicolaescu afirma că această replică a plăcut atât de mult publicului pentru că este puțin “șmecherească”, iar “românul iubește șmecheria, pe care o percepe ca pe un fel de deșteptăciune”. Eu cred că românilor le place această replică pentru că rezonează foarte mult cu atitudinea pe care vrem să o avem în fața necazurilor și morții. Vrem să fim șmecheri în fața morții, să o păcălim, să-i arătăm că nu e ultima realitate. Je m’en fiche, unde este boldul tău, moarte, deși m-ai ciuruit?

Ciobanul nu este șmecher în fața morții. Poate de aceea nici nu este atât de lăudat de contemporani precum comisarul Moldovan. El știe că “cu moartea nu te joci”. Moartea este serioasă, chiar dacă nu atât de tragică pe cât ni se pare. Comisarul Moldovan nu are o atitudine creștină în fața morții, dar este oarecum indiferent pentru că a văzut-o și a produs-o de multe ori. Într-un fel, poate că îi chiar pare bine, puțin, că se pune capăt astfel unei vieți pline de privit în față răufăcători, pline de ucideri, pline de responsabilitatea continuă de a face distincție între cine este bun și cine este rău, din mijlocul răului. Moartea vine poate cu un sentiment de eliberare, deși fără împăcarea cu victimele.

Ciobanul se eliberează și el, prin moarte, însă nu cu regret față de ceea ce a făcut sau de ce ar fi putut face. El nu moare scârbit, serenitatea sa în fața morții se datorează tocmai felului în care a trăit. La el vedem acest je m’en fiche-ism dar într-un alt mod. Moartea nu i se pare nedreaptă, ea nu este pentru el o pedeapsă, ci doar probează, chiar dacă sângeros, realismul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere»”.

Ce spune asta despre poporul român, despre sufletul lui? Având în vedere că adevăratele caracteristici spirituale ies la lumină în vremea încercării, aș zice că, în această lumină, poporul român are această doză sănătoasă de indiferență față de consecințele tragice ale necazurilor venite peste el. Nu este greu să auzim, din istorie, glasul poporului român, șoptind: “Stai liniștit, maică, nu ne lasă Dumnezeu”. Glasul poporului român nu poate fi decât un glas de maică, de maică care a pierdut copii uciși “toată ziua”, o maică pentru care însă aceste tragedii nu au fost suficiente să o transforme în criminală. Ea nu a luat în mână baltagul răzbunării și s-a rugat pentru copiii ei uciși chiar dacă ei și-au găsit odihna în prăpăstii, în râuri, în depozite sau în Râpa robilor. Cei care vor să ne facă să credem altfel au uitat dimensiunea reală a dragostei de mamă, aceea tămăduitoare.

De aceea, chiar dacă suntem ciuruiți încontinuu, de gloanțe uneori de plumb iar alteori spirituale, nu trebuie să uităm că suntem moștenitorii – și continuatorii – unui neam care a rezistat în fața morții mai ales prin disprețul pentru ea, dispreț fundamentat însă, pentru a fi mântuitor, de credința în Cel care a preschimbat-o, suferind-o El Însuși, din pedeapsă și blestem în bucurie și binecuvântare.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.