Ura, se spune pe bună dreptate, este lipsa dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifestă ca ură decât în rare cazuri. În rare momente ia lipsa dragostei această formă extremă. De cele mai multe ori, lipsa dragostei se manifestă prin indiferență. Și dacă ura ni se pare periculoasă și condamnabilă, îndrăznesc să afirm că, cu atât mai mult, indiferența.

Când Mântuitorul ne transmite, în Apocalipsa Sa, că e mai bine să fim reci decât căldicei, ne exprimă un adevăr verificat de nenumărate ori în istoria sfinților. Saul îl ura pe Hristos și pe ucenicii Acestuia atât de tare încât conducea o adevărată vendetă personală împotriva lor. Era rece, inima îi era de gheață, ura îi domina mintea. Dar când i S-a arătat Hristos Însuși, când bariera de ură a fost volatilizată prin lucrarea Mântuitorului, s-a vădit cât de mult a putut să iubească Pavel. Pentru că Pavel nu era indiferent, iar ura lui era un lucru concret care a putut fi extirpat și vindecat astfel încât râvna sa să nu se piardă ci, înaripată de dragostea dumnezeiască, să se transforme într-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a văzut, nici înainte nici după el.

Iar despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Mântuitorul, ce putem spune? Unul era un pungaș ordinar, dar care când a văzut Adevărul s-a agățat de el cu ultimele puteri. Celălalt, tot un pungaș ordinar. Dar acesta din urmă prezenta această caracteristică detestabilă care i-a adus și sfârșitul trist. Era indiferent. Lângă el se derula cel mai important eveniment de până atunci din istoria umanității. Veacurile se uniseră, trecutul și viitorul se încordau, la un metru de el, în prezentul chinurilor Mântuitorului. Dar lui îi era indiferent, ce valoare putea avea aceasta pentru el?

Urmărind aceste exemple, înțelegem că, de fapt, indiferența nu este altceva decât manifestarea, uneori subtilă, a simplului egoism. Când cineva urăște, această ură poate să nu fie decât expresia mânioasă a unei dorințe de dreptate, poate apare frecvent ca reacție la împilările nenumărate care stăpânesc pământul. Ura pentru cineva poate nu este uneori decât chipul pe care îl ia căderea bruscă din dragoste. Dar indiferența este o necroză a sufletului, care se hrănește cu ea însăși. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine în indiferența lui. Lângă el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting bătrâni (“și-au trăit traiul”), sunt nedreptățiți oameni (“doar nu i-am nedreptățit eu”) și, în scurt, lângă el se petrece drama lumii la care el nu vrea să ia parte.

Indiferentul este plin de justificări, le are la el mereu și îi stăpânesc totdeauna viața și mintea. Le scoate din pălărie precum iluzionistul porumbeii, dar sărmanul nu realizează faptul că această indiferență îl face să rămână, încet-încet, tot mai sărac, sărăcit tocmai de cea mai importantă înzestrare cu care l-a dăruit Dumnezeu: simțirea, organ al dragostei.

Indiferența duce, în cele din urmă, la o completă ne-simțire, dar o ne-simțire lucrată, care s-a întărit în ani și zeci de ani de zile pline de momente de indiferență. Cine să-l mai scoată pe unul ca acesta din indiferența lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natură, este scrisă atât de adânc în trăsăturile firii sale încât nici cele mai tragice sau minunate evenimente nu îl mai mișcă.

Și dacă vrem să înțelegem, indiferența este, până la urmă, una dintre consecințele și trăsăturile traiului modern, care ne sugerează prin toate mijloacele să avem în primul rând grijă de noi. Într-o civilizație în care comunitățile nu au și comuniune, suntem învățați să fim singuri înconjurați de oameni. Și la capătul acestei vieți înconjurate numai de străini, ne vom mira probabil să ne găsim, la final, așa cum am ales să trăim: singuri.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Sunt multe momente in viata cand vorbim despre lume si despre noi insine detasati si respectand standardele “corectitudinii politice”. Nu este acesta. Nu cand copiii, femeile si batranii neputinciosi, in spitale si scoli si in lacasuri de cult, sunt luati la tinta si ucisi sistematic de ultra-moderna si terifianta armata a statului Israel.

“Balti de sange impanzeau curtea scolii, printre carti si obiecte personale ravasite. In curte se gasea o mare urma fumeganda marcand locul unde unul dintre obuzele tancului a lovit”.

Aceasta este parte din marturia unui jurnalist al Associated Press aflat la fata locului astazi, cand armata israeliana a bombardat, cu precizia caracteristica unei armate de elita, o scoala care functiona ca adapost ONU, ucigand cel putin 15 oameni (majoritatea copii) si ranind cateva alte zeci.

Sigur ca ne rugam pentru ei, si pentru pace, dar de la noi se cere mai mult decat atat, si in primul rand sa spunem lucrurilor pe nume. Crestinii au fost acuzati in numeroase randuri, in cursul istoriei, ca sunt anti-semiti. Dar realitatea este ca, in fapt, evreii de astazi sunt antisemiti. Caci regele David s-ar pocai in sac si cenusa de mii de ori daca ar vedea atrocitatile comise de poporul care se revendica de la el.

Nu suntem impotriva evreilor, caci dorim mantuirea si cunoasterea lui Dumnezeu pentru toti oamenii. Pe toti ii dorim sa se intoarca la Hristos, sa inteleaga ce inseamna jertfa Lui, si sa realizeze odata pentru totdeauna ca armatele sunt facute exclusiv ca sa omoare oameni. Lupta lor nu este impotriva “incepatoriilor si stapaniilor” lumii acesteia, ci este chiar impotriva oamenilor. Iar cand armele lor incep sa vorbeasca, victimele sunt copii, femei, batrani si, in mult mai mica masura, soldati.

In numele lui Hristos deci, se cuvine ca in aceasta (inca o) trista zi, sa le strigam celor ce au lasat dorinta de putere si ura sa le intunece mintile: “Opriti masacrul”. Iar lui Dumnezeu, sa ne rugam sa daruiasca “pace lumii Sale”, cata a mai ramas din ea…

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

“Te luau de pe stradă și te băgau în fabrică, îți dădeau un loc de muncă”

 

Din ce în ce mai des auzim acest fel de sentințe despre regimul comunist dinainte de 1989, și ce este de fapt tragic este că ele se aud la fel de des din gura tinerilor, nu a celor bătrâni. Poate că pentru un om care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în perioada comunistă o anumită nostalgie, chiar dacă bolnăvicioasă, este explicabilă. Dar ce explicație găsim pentru prezența acestei gândiri la cei tineri, care nici măcar n-au “beneficiat” de acele bune tratamente comuniste?

Explicația este, în fapt, tocmai aceasta: nu au niciun fel de experiență a perioadei comuniste. Dar mai grav este faptul că nu doar că nu o au, dar nici nu-i interesează să afle despre ea în mod concret. Cât de puțini sunt cei în gura cărora auzim și reversul, mult mai întâlnit în fapt: “Te luau de pe stradă și te băteau până leșinai, pentru vina de a nu gândi ca ei”?

Există dealtfel, în societatea românească, dar și în “satul global”, o lipsă cronică de cunoaștere și de dorință de cunoaștere a realității comunismului. Tânărul este nostalgic pentru că nu cunoaște nimic din istoria acelor perioade. Nu a auzit nimic la televizor sau la radio – sau aproape nimic – despre Radu Gafencu, Virgil Maxim, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, Arsenie Boca, Gheorghe Iscu, Ioan Ianolide și celelalte zeci de milioane de “beneficiari” ai perioadei comuniste, pentru care acea perioadă nu are nimic în comun cu ceea ce crede tânărul post-revoluționar că s-a petrecut în vremurile acelea.

Să nu ne amăgim însă: nu este (doar) vina lui. Este și vina noastră, și mai ales vina unor generații întregi care au întors ochii de la realitate, din diverse motive. Unii s-au transformat în călăi, alții în delatori, alții în profitori, unii în martiri, dar cea mai mare parte dintre ei au îmbrățișat ignoranța, adică ignorarea tuturor acestor realități care, ca un tăvălug care nu se mai oprea, au nivelat conștințele majorității celor ce au fost supuși acelor vremuri.

Și dacă pentru această ignorare, în decursul acelor vremuri, poate nu sunt de condamnat în măsura în care am fi tentați să o facem noi – majoritatea au făcut-o ca să salveze sau să protejeze viețile copiiilor, nepoților, cunoscuților etc. –, tăcerea și lipsa de recunoaștere a adevărului în vremurile actuale este mult mai condamnabilă. Ea echivalează cu o crimă morală. Comuniștii au încercat uciderea spiritului uman, trecerea lui în domeniul materialității, iar dacă generațiile actuale refuză să spună lucrurilor pe nume, să recunoască adevărul, oricât de dureros ar fi, împlinesc în fapt lucrarea foștilor noștri stăpânitori, arătând că aceștia nu au stăpânit doar trupurile, ci mai ales mințile noastre.

Avem datoria, cei care am trăit puțin dar și cei care am trăit mult sub comunism, să nu uităm, să nu ne refugiem în comoditatea mentală a prezentului, ci să ne amintim și să le amintim și altora, educându-i. Este una dintre puținele oportunități, întrucât statul român și în general statele foste comuniste par să nu aibă niciun interes să o facă, fiind probabil conduse, în mare măsură, de foști favorizați și de “tinere speranțe” comuniste.

Acești comuniști în piei de democrați care se vor mai menține încă multă vreme în conducerea problemelor statului și societății vor fi greu de demascat. Nu aici însă stă problema reală, poate nici măcar la nivelul incriminării foștilor torționari, majoritatea la vârsta senilității. Bătălia cea mare, adevăratul război care trebuie câștigat, este la nivelul conștințelor acestor tineri atât de manipulabili încât să devină nostalgici comuniști – tocmai ei, care ar fi trebuit să aibă o minte mult mai limpede în judecarea acestor probleme.

Lor trebuie să li se spună adevărul fără menajamente, să li se explice fără echivoc faptul că cei ce visau la idealurile unei societăți egalitare sunt tocmai cei care i-au călcat în picioare fără scrupule pe toți cei care nu gândeau ca ei. Trebuie să afle, de la noi sau de oriunde, faptul că acest comunism pentru care sunt nostalgici este același sistem care a trimis la moarte, de cele mai multe ori la capătul unor torturi greu de imaginat, pe cei mai curați și inteligenți dintre tinerii acelor vremuri; că este același sistem care în Rusia instalase “cote” de ucideri pe fiecare regiune și care în Ucraina a ucis într-o singură iarnă, prin înfometare, 7 milioane de oameni, același sistem care în România construia “mărețele realizări socialiste” precum Canalul Dunăre-Marea Neagră îngropând sub el trupurile și destinele a mii și zeci de mii de preoți, intelectuali, academicieni, studenți, elevi și nu în ultimul rând, mame; că este de fapt singurul sistem care, pe parcursul aproape al unui întreg secol, a încercat să creeze un “om nou” fără conștiință, fără umanitate și mai ales fără Dumnezeu.

La capătul acestei robii, noi cei care i-am supraviețuit se cuvine să avem conștiința datoriei noastre de a nu uita, și de a pomeni, mai ales în public, amintirea iadului comunist așa cum pomeneau evreii amintirea Ierusalimului, jurând să nu-l piardă niciodată din memoria lor: “De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.