Roma

Precum Sfântul Apostol Pavel în Atena, căruia “i se îndârjea duhul în el, văzând că cetatea este plină de idoli”, călătorul ortodox în Roma poate fi supus unei trări similare. Și aceasta nu în legătură cu obiectivele păgânești – acelea aparțin unei istorii încă nerepetate – ci în legătură cu cele creștinești.

Vatican

Asaltul turistic nu poate începe altfel decât cu Vaticanul, locul unde se găsește mormântul Sfântului Apostol Petru, deasupra căruia a fost construită cea mai mare catedrală a creștinătății. Dar înainte de a ajunge acolo, trebuie întâi să treci de “hoardele” de ghizi și agenți turistici care te asaltează din toate direcțiile rostind ca pe o mantră nesfârșită expresia “Skip the line” (este vorba de coada de așteptare de la Muzeul Vaticanului). Odată depășite aceste obstacole, ajungi în Piața Sf. Petru. Acolo poți admira imensitatea pieței, fațada incredibil de mare a Bazilicii San Pietro și statuile papilor care decorează giganticele colonade care înconjoară piața. Apoi, fiindcă totul aici este gigantic, te așezi la uriașa coadă de intrare în bazilică. Aceasta pentru că, înainte de a intra, autoritățile Vaticanului trebuie să se asigure că n-ai venit să pui o bombă, așa că trebuie să fii verificat ca la aeroport.

Intrând în bazilică, realizezi că aceasta este într-adevăr enormă, aproape nepământeană în dimensiunile ei. Unele din capelele laterale par să fie mai mari decât Catedrala noastră Patriarhală. Este gigantic, nu pare să fie însă și grandios. O forfotă nesfârșită dă spațiului o ciudată senzație de gară decorată cu artă religioasă apuseană. Parcă n-ar fi o catedrală, ci doar o realizare arhitectonică ieșită din comun.

Ce ar fi ieșit din comun, ar fi să simți că ești în locul unde Sfântul Apostol Petru a fost răstignit, pentru dragostea lui Hristos, cu capul în jos. Nimic nu pare să îți sugereze așa ceva. Moaștele Sfântului Petru nu sunt aici, poate nu au fost niciodată. “Aici nu e loc de pelerinaj, doar de turism”, parcă șoptesc pereții și coloanele goale.

Într-un culoar lateral, pe o placă mare, de marmură, sunt trecuți toți papii Romei. Lista începe cu un nume mai mare decât toate celelalte. Poate că, pentru Vatican, această menționare a Sfântului Petru ca episcop prezumtiv al Romei este mai importantă decât realitatea martiriului său.

Cealaltă “atracție” a Vaticanului este reprezentată de Muzeu, aflat inevitabil la capătul unei linii nesfărșite de turiști. Înăuntru, unul dintre marile muzee ale lumii, constituit în mare parte din colecțiile imense adunate de papi de-a lungul secolelor.

Săli imense cu nenumărate obiecte de artă. În mare majoritate, exponate aparținând lumii păgâne, dar asortate cu artă mai recentă, creștină. Pe drum, Capela Sixtină (este ironic, într-un fel, dacă te gândești că este vorba de o capelă într-un muzeu, adică o capelă exponat).

Muzeul Vatican face parte din Valea Plângerii însă pentru un singur motiv major, și anume acela că, deși te afli într-un palat care face parte dintr-un stat creștin prin definiție, referința la credința creștină este aproape inexistentă (în afara multelor exponate care au de-a face cu papalitatea). Există un mic muzeu creștin care este aproape un fel de glumă. O singură sală, după trecerea din Capela Sixtină, cu câteva exponate puse mai mult la grămadă, majoritatea fără nicio relevanță. Aproape nimic din istoria veche a creștinătății Romei, orașul martirilor care s-au războit cu autoritatea imperială și au învins. În Vatican, aproape nicio referință la memoria martirilor. Săli peste săli cu tablouri cu papi, cu statui păgânești, cu zeități egiptene, chiar și o mare sală separată cu trăsurile și mașinile papilor. Dar pentru Sfinții Petru și Pavel, Ignatie al Antiohiei, Clement Romanul, Perpetua și Felicitas, Nereus și Achila și miriadele de sfinți, martiri și mărturisitori, nimic sau aproape nimic.

Colloseum

Intrând în Colloseum, parcă poți vedea cu ochii minții și parcă poți simți cu ochii duhovnicești faptul că în niciun loc de pe pământ nu pare să fi fost atât de evidentă încrâncenearea luptei dintre puterea lumească și împărăția duhovnicească. Aflat la câtiva pași de colina palatină, centrul puterii imperiale, Colosseumul a fost locul unde, deși zdrobiți de colții fiarelor sau arși în foc, martirii s-au luptat cu această putere lumească titanică și au învins.

Cum au învins? Intrând în giganticul amfiteatru, nu se poate să nu te stăpânească această întrebare. Cum, când pe băncile imensei arene erau zeci de mii de romani care vroiau să vadă doar sângele lor țâșnind, când împăratul cățărat pe locul său pământesc de onoare se delecta trimițând pe cei mai sfinți oameni la moarte ca pe un sport, cum reușeau ei, care erau ținuți în temnițe împreună cu animalele, ei înșiși nefiind mai mult decât niște animale pentru cei care îi stăpâneau, cum au izbutit ei să nu se îndoaie în fața acestei zdrobitoare puteri lumești? În această arenă, în care ochii turiștilor nu văd deseori decât ziduri goale și pietre care nu spun nimic, în această arenă nu s-au luptat martirii cu fiarele sau cu torționarii lor. Ei nu erau făcuți pentru o luptă atât de mică. Ei s-au luptat direct cu împărații, cu puterea și fala lor lumească, chiar în fieful acestora. Și au învins.

Vaticanul, după cum am văzut, pare să fi uitat aceasta. Nădăjduiam că în Colloseum, altarul de jertfă al atâtor și atâtor martiri biruitori, voi vedea amintirea biruinței lor undeva printre acele pietre fără viață. Ca de atâtea ori însă, m-am înșelat. Doar o cruce de fier și o inscripție este tot ce amintește de faptul că marele amfiteatru nu mai este în mâna unor păgâni. În rest, faptele împăraților păgâni care au dorit să-i zdrobească și să-i îngroape pe martiri pe și sub pietrele acelea sunt continuate cu succes de actualii stăpânitori lumești, care alungă acum nu trupurile de acolo (poate că or mai fi ceva moaște amestecate cu oase de animale pe sub zidurile acelea, cam ca la noi la Aiud), ci duhurile lor, pe care parcă nu le suferă a le strica atmosfera “istorică”, generatoare de mare profit. Poate acesta este motivul pentru care în Colloseum nu găsim un muzeu al martirilor creștini, ci un muzeu al istoriei păgâne a lumii. Martiriul nu vinde, păgânismul o face – am văzut aceasta inclusiv la Vatican.

San Clemente

În apropierea Colloseumului, la câteva sute de metri, se află biserica San Clemente. Numele ei vine de la Sfântul Clement Romanul, unul dintre primii papi ai Romei, ucenic al Sfinților Apostoli. Moaștele sale se află aici, aduse în secolul IX de Sfântul Chiril (fratele Sfântului Metodie). Din acest motiv, una dintre capelele bisericii are hramul Sfântului Chiril. Poate cel mai impresionant este faptul că aici sunt găzduite moaștele Sfântului Ignatie al Antiohiei, cel care a murit martir chiar în Colloseum, în anul 107.

Din păcate, nici moaștele Sfântului Clement, nici cele ale Sfântului Ignatie, nu sunt puse la închinare, ci sunt ținute în altarul bisericii. Se pare că închinarea la sfintele moaște nu este bineplăcută în Roma, poate pentru a nu expune deosebirea dintre moaștele sfinților vechi – ortodocși – și așa-zisele moaște ale “sfinților” recenți.

În fine, deși întristat de acest neajuns, am decis să cumpăr biletul de acces către zona “arheologică” a bisericii. Dedesubtul prezentei biserici se află biserica veche, din secolul IV, care a fost converită dintr-o o casă care a aparținut unui creștin din secolul I, folosită ca loc de adunare și rugăciune pentru primii creștini. Așadar am putut intra în locul în care se adunau primii sfinți ai bisericii din Roma, locul unde poate predicau chiar Sfinții Apostoli.

Dedesubtul acestei biserici vechi însă, se află un fost mithraeum, adică un sanctuar dedicat zeului Mithra, împreună cu o școală de mithraism, unde probabil erau școliți sacerdoții păgâni. Acest mithraeum, împreună cu întreg subsolul, au fost umplute cu pământ de către constructorii bisericii din secolul IV. Odată cu această construcție, acei creștini au îngropat și urmele păgânismului. Din păcate însă, ele au fost scoase la suprafață acum și sunt expuse pentru vizitare – și “apreciere” – tocmai de către urmașii acelor creștini, pentru care vasăzică aceste simboluri păgânești nu mai constituie urâciune.

Catacombele

În basmul nostru, “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Făt-Frumos, după ce ajunge în Valea Plângerii, stăpânit de dorul sfâșietor al părinților, al obârșiei sale pe care o uitase, face drumul înapoi. Ajungând acasa, nu mai găsește decât mormintele acestora.

Trecând prin Valea Plângerii, am ajuns și eu la mormintele părinților noștri. Nu erau acolo unde erau miile de turiști, sutele de ghizi și echipele de securitate. La fel ca și acum, mormintele creștine nu erau în preajma locurilor păgâne. Acolo, creștinii nu erau bineveniți.

Dacă fugi deci de obiectivele “căutate” (lumesc), poți ajunge la obiectivele căutate de creștini. Și deoarece creștinii nu erau bineprimiți în Roma antică, pentru a le găsi mormintele trebuie să ieși din orașul vechi, să mergi spre periferie, acolo unde creștinilor le era permis să se îngroape.

Catacombele sunt deci cimitirele creștinilor care, din lipsă de bani, au decis să-și construiască cimitirele nu orizontal, ca astăzi, ci vertical, în jos, în adâncul pământului. Sunt multe catacombe în Roma, dar nu multe se pot vizita (multe nici nu sunt explorate). Am ales să vizitez Catacombele Sfintei Domitilla din trei motive: sunt cele mai vechi (sec II-IV) și mai extinse, conțin încă morminte nedeschise, și în aceste catacombe se găsește o bazilică subterană din secolul IV.

Turul – printr-o mică secțiune a catacombelor – nu durează mai mult de jumătate de oră, dar este suficient pentru a înțelege că ai ajuns într-un loc cu totul și cu totul special. Mergând pe culoarele care trec printre mormintele săpate în piatră, ai senzația că mergi prin istorie. Pe pereți vezi scrijelituri creștine, cu simboluri despre care numai ai citit că se foloseau de către primii creștini. Peștele, monograma lui Hristos, și bineînțeles Crucea, toate zgâriate, cu două mii de ani în urmă, în întunericul subpământean în care au fost forțați să-și odihnească morții.

Bazilica subterană a fost construită în secolul IV chiar pe mormintele sfinților Nereus și Achila, care au fost îngropați acolo. Au fost și mulți alți sfinți îngropați în catacombe, nenumărați și neștiuți, și trecând pe lângă mormintele încă nedeschise nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva treci, închinându-te, pe lângă trupul unui sfânt, îngropat acolo la rândul lui de alți sfinți.

Într-o mică absidă, un mormânt al unui creștin mai bogat. Se vede din materialele folosite, dar și din pictura superbă și atât de impresionantă. Sfinții Petru și Pavel, pictați pe peretele de deasupra mormântului. Iar pe cupola micii abside, Mântuitorul Însuși împreună cu Soborul Sfinților Apostoli. Ce încheiere mai bună pentru această călătorie, decât să descoperi, în adâncul pământului, la căpătâiul unui creștin din primele veacuri, pe Sfinții Petru și Pavel, împreună, nedespărțiți, așa cum au rămas la noi, în Ortodoxie. Văzându-i nedespărțiți, împreună cu Mântuitorul și Soborul Sfinților Apostoli, în acea pictură cu totul canonică, pe pereții unui mic mormânt din străfundul pământului roman, am înțelesc că am ajuns acasă, acolo unde trebuia, acolo unde timpul nu are relevanță atâta vreme cât este Hristos cel care îl transfigurează și care ne unește pe noi, de acum, cu ei de atunci.

La periferia Romei, ca și creștinii primilor veacuri, în străfundul pământului, întorcându-mă din Valea Plângerii am descoperit, la fel ca Făt-Frumos, memoria. Memoria Ortodoxiei în pământul Apusului.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.