Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan şi el însuşi fără îndoială sfânt, le mărturisea ucenicilor săi experienţa trăită de el după Primul Război Mondial, spunându-le că, după marea catastrofă, omenirea nu a mai avut acea aşezare, acea pace, acea linişte pe care o avusese înainte. Şi ulterior, spunea părintele Sofronie, după Al Doilea Război Mondial simţul tragic şi deznădejdea au crescut şi mai mult. Se pare că, în ciuda aparenţelor, tragediile nu ne fac mai buni, ci mai răi.

Desigur, nouă, celor ce „ne solidarizăm”, ni se pare că devenim dintr-o dată mai buni, luând parte la suferinţa celor suferinzi, fie ei victime sau rude ale lor. Dar, neavând bunătatea în noi ca pe ceva organic, ca pe ceva ce am câştigat într-o luptă de zi cu zi, după puţină vreme acest sentiment dispare. Şi începem să „ne indignăm”. Pentru că trebuie să găsim vinovaţi. Pentru că avem nevoie ca toată suferinţa pe care am simţit că alţii o suferă să fie din vina cuiva, ca să ne putem satisface, de fapt, dorinţa de răzbunare.

Dacă dorinţa de răzbunare este ceva firesc în om (nu şi creştinesc), ceea ce vedem că se întâmplă în zilele acestea depăşeşte acest sentiment am spune natural. Pentru că, constatăm, oamenii nu mai doresc să se răzbune doar pe cei vinovaţi de tragedie în mod direct (organizatori, administratori, autorităţi competente), ci şi pe cei pe care îi detestă şi dispreţuiesc deja în sinea lor. Aşa se ajunge să fie blamaţi, spre exemplu, preoţii; sau catedrala.

Revenind la felul în care am devenit mai răi după tragedie, aceasta se poate observa cu ochiul liber la toţi cei neimplicaţi direct: în primul rând, toţi am devenit mai mânioşi şi mai agresivi. Cuprinşi de o „indignare proletară”, ne-am reamintit tot ce „trebuia” să ne reamintim ca să ne alimentăm mânia: politicienii, sistemul medical, şpăgile, dar şi: patriarhul, Biserica, preoţii, chiar şi ora de religie. Ce nu ne-am amintit însă: că avem o responsabilitate cotidiană faţă de cei de lângă noi, mai ales faţă de copiii noştri. Nu ne-am amintit că de fapt nu ne-a păsat de ei lăsându-i să-şi desfăşoare activităţile „de noapte” în locuri sordide pe care noi nu le ştim, nu ne-am amintit că nu i-am învăţat să se ferească de pericole de acest fel, nu ne-am amintit, în fond, că de fapt nu ne pasă de alţii, căci chiar vecinul de scară nu ne este decât un străin.

După ce va trece toată această emoţie colectivă care contribuie şi mai mult la zăpăcirea minţilor celor deja zăpăciţi de avalanşa de informaţii şi lipsa unui punct de sprijin, ne vom aminti oare ceea ce este important? Că a fi uman înseamnă în primul rând să vezi în cel de lângă tine pe fratele tău, că ai faţă de el o responsabilitate pe care nu poţi s-o arunci în cârca altora fără ca tu însuţi să-ţi pierzi umanitatea şi şansa de a fi bun cu adevărat?

Mi-e teamă însă că, înrăiţi de durerea pe care nu o com-pătimim, nu ne vom aminti acestea, ci vom continua să perpetuăm în mintea noastră aceleaşi stereotipuri ideologice care ni se vâră, de multe zeci de ani, înaintea ochilor. Orbiţi de ele şi nemaivăzând întunericul propriilor noastre suflete, nu facem din păcate decât să alimentăm, şi cu această tragedie, focul propriilor patimi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.