Ierusalimul, orasul cel sfant, a fost in mainile necredinciosilor in cea mai mare parte a istoriei lui de dupa Nasterea Domnului.

Constantinopolul, marea metropola a biruintei crestinesti, a devenit un important centru crestin abia in secolul IV, iar de atunci scaunul sau patriarhal nu a avut niciodata decat un primat onorific.

Alexandria, care l-a vazut pe Sfantul Atanasie cel Mare rezistand ca un vultur al Ortodoxiei, a devenit in cele din urma eretica, odata cu ruptura dintre ortodocsi si ne-calcedoneni.

Antiohia, cea care a fost denumita “leagan al crestinatatii”, este astazi o ruina in Turcia.

Iar Roma, “Babilonul cel Mare” care s-a crestinat, s-a transformat insa din cetate crestina in monarhie bisericeasca, subsumand credinta intereselor pamantesti.

 

Acesta este rezumatul situatiei celor cinci patriarhii traditionale. Dintre toate aceste orase, doar Ierusalimul mai este partial ortodox, si probabil ca va ramane asa pana la A Doua Venire a Mantuitorului. Dar Ierusalimul nu este centrul Ortodoxiei, chiar daca este centrul religios al lumii, chiar daca acolo S-a rastignit si a inviat Mantuitorul, chiar daca acolo s-a infiintat Biserica lui Hristos.

Aceasta pentru ca Ortodoxia nu are un centru lumesc. Dupa cum ne-a invatat si Mantuitorul, dupa Invierea Sa inchinarea se face “in duh si in adevar”. Si daca ne uitam in istorie, nu putem sa nu ne miram de modul in care toate marile centre teologice ale Ortodoxiei au sfarsit fie in mainile eterodocsilor, fie in ruina. Parca Domnul Insusi ar vrea prin aceasta sa ne indemne inca o data sa nu ne legam de cele lumesti, nici macar din punct de vedere duhovnicesc.

Nu, centrul Ortodoxiei pe pamant nu este intr-un loc, ci este acolo unde trebuie sa fie, in centrul sufletesc al omului, in inima sa. Atunci cand centrul ortodoxiei nu mai este in sufletele credinciosilor prin lucrarea Duhului Sfant, atunci oamenii incep sa caute un centrul lumesc pentru religia lor. Acest fenomen s-a petrecut in Apus, acolo unde credinta este centralizata si localizata concret la Roma.

Din acest motiv, din aceasta scadere, avem tentatia de multe ori sa tinem cu dintii la centrele noastre locale si temporare. Dar lectia Bizantului ne invata ca aceasta este o greseala. In cele din urma au inteles-o si bizantinii, si au transformat aceasta intelegere intr-o forma de martiriu, preferand sa moara ortodocsi si sa piarda orasul decat sa castige orasul si sa moara in credinta apuseana. Un oras asa cum lumea nu a mai vazut si nu va mai vedea, probabil, pana in Imparatia de veci, oras care timp de 1000 de ani fusese binecuvantat cu prezenta si lucrarea Domnului, manifestata prin nenumaratele minuni si teofanii, nemaivazutele catedrale, manastiri, palate si, de asemenea, prin “sinergia” (impreuna-lucrarea) armonioasa dintre autoritatea de stat si Biserica, sinergie care nu s-a mai realizat de atunci decat sporadic.

Aceste orase crestine au disparut din realitate. Doar in istorie mai persista amintirea Antiohiei Sfantului Ignatie Teoforul si a Sfantului Ioan Gura de Aur; doar in istorie mai exista amintirea maretiei Sfantului Atanasie cel Mare care a aparat aproape de unul singur ortodoxia impotriva practic a unui intreg imperiu arian; doar in istorie ne mai amintim de multii papi binecredinciosi ai Romei, precum papa Martin, cel ce a fost chinuit impreuna cu Sfantul Maxim Marturisitorul; doar in istorie mai persista, iarasi, amintirea credinciosiei bizantinilor, pentru care Maica Domnului s-a aratat de atatea ori, intarind credinta lor si aparand marele oras.

Acestea persista acum doar in istorie si in prezentul vesnic al Bisericii. In schimb, astazi, Ortodoxia are alte patriarhii noi. Nu mai are orase crestine de magnitudinea acelora, dar, urmand chemarii ei apostolice si marturisitoare, s-a extins in zone in care inainte nu ajunsese (cum sunt America, Japonia, Africa centrala). Ortodoxia a ramas aceeasi, continuand in nuante noi si in locuri inca neumblate aceeasi lucrare care se desfasoara neintrerupt, cu cadenta pasului dumnezeiesc, de la Cincizecime si pana la A Doua Venire a Mantuitorului.

De aceea cred ca astazi, mai mult decat oricand, se constata si este mai vizibil faptul ca pentru Biserica lui Hristos nu este importanta geografia lumeasca, ci cea duhovniceasca. Iar acea geografie duhovniceasca ne face sensibili, precum o icoana, la faptul ca Ortodoxia nu are centru pamantesc pentru ca, realmente si fundamental, nu este din lumea aceasta.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Iubesc Rusia lui Andrei Rubliov, cel care a pictat cea mai frumoasă reprezentare a Sfintei Treimi, considerată practic o teofanie de care sfântul s-a învrednicit.

Iubesc Rusia lui Dostoievsi, cel care în romanele lui, îndeosebi în “Frații Karamazov”, a surprins o mare parte din moștenirea și frumusețea Ortodoxiei rusești.

Iubesc Rusia Ortodoxă, pravoslavnică, a stareților de la Optina (Macarie, Nicon, Ambrozie și toți ceilalți sfinți), prin care s-a luminat tot Răsăritul creștin, și prin care Rusia s-a arătat demnă de supranumele pe care și l-a luat: “A treia Romă”.

Iubesc Rusia Sfântului Ioan Maximovici, a Sfântului Siluan Athonitul și a cuviosului Sofronie Saharov, luminători care au luminat toată lumea plecând de pe acel pământ binecuvântat.

Iubesc Rusia, țara în care ultimul țar, Sfântul Nicolae al II-lea, și-a iubit atât de mult poporul și a simțit responsabilitatea sfântă pe care a avut-o pentru el, încât a suferit martiriul împreună cu toată familia lui, luptând până la moarte împotriva căderii țării pe mâinile bolșevicilor.

Iubesc Rusia mărturisitoare, plină de jertfele episcopilor, preoților și milioanelor de credincioși care au sfințit cu sângele lor pământul ei atât de întins, peste care s-a abătut prigoana cea mai cumplită. Prin sângele lor, al martirilor, Rusia s-a reînfrățit atunci cu România, unde sute de mii au fost uciși cu sălbăticie în numele aceleași credințe întunecate.

 

Nu iubesc însă Rusia lui Lenin, a lui Stalin, a lui Hrușciov și a celui din urmă, cu voia dumneavoastră, Putin. Ei sunt parte a unei istorii macabre, din care căldura poporului rus a dispărut în Siberiile inimilor înghețate ale acestor conducători.

Nu iubesc Rusia care folosește Sfânta Ortodoxie pentru pentru a separa popoarele.

Nu iubesc acea Rusie care susține autorități separatiste fățiș comuniste, care discută despre sinteza dintre comunism și Ortodoxie și care încearcă reabilitarea lui Stalin. Nu iubesc acea Rusie care ne spune că Armata Roșie ne-a eliberat și că trebuie să-i fim recunoscători.

Nu iubesc Rusia care pornește la război împotriva fraților ei în neam și credință.

Nu iubesc decât Rusia pravoslavnică, așa cum nu iubesc decât Romania pravoslavnică. Pentru că în lipsa credinței în Hristos, nicio națiune nu este demnă de numele de “popor”.

 

Iubesc, în concluzie, poporul lui Dumnezeu rus unit cu poporul lui Dumnezeu român, înfrățit în rugăciunea pentru “pacea a toată lumea”, pentru pacea cea adevărată, a lui Hristos, care “covârșește toată mintea”. În lipsa chemării numelui lui Hristos și în lipsa prezenței Acestuia în inimile noastre, toată pacea noastră nu este decât un război ce așteaptă să se întâmple.

Acum, când Rusia neiubită își arată din nou fața hâdă care ne amintește dureros de răutatea ei, Rusia iubită este din nou persecutată, din nou călcată în picioare și zdrobită.

Știind că nu există dorință mai mare a vrăjmașului decât aceea de a o stinge și a o urâți, să nu lăsăm Rusia iubită în uitare, în nepomenire, să nu lăsăm ca acțiunile întunecate ale persecutorilor ei să întunece, în noi, chipul ei frumos.

Probabil că ne vom înfrăți, din nou, în sânge și suferință; dacă va fi așa, se va dovedi iarăși că dragostea lui Hristos trece dincolo de granițe și înfrățește oamenii acolo unde contează cu adevărat, în suflete.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.