„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul… Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume… Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul” (1 Ioan 2, 18, 22; 4, 3; II Ioan 1, 7).

Sunt grele aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Ioan, și cu atât mai grele pentru cine nu are nicio legătură cu Duhul lui Hristos, adică cine nu este în Biserică. Mulți dintre noi se vor sminti probabil auzind cuvintele acestea azi, când lumea a devenit atât de „delicată”. Nimeni nu vrea să-și imagineze astăzi că poate fi numit cineva din „societate” satanist sau antihrist. E drept, Sfântul Ioan nu se adresează în epistolele sale societății, ci creștinilor, care știau și din predanie și din propria „cercetare a duhurilor” cine sunt acei antihriști. Noi însă, am pierdut o parte din înțelegerea acelor creștini, înaintași ai noștri, și n-ar strica să încercăm să ne lămurim, mai ales în acest ceas târziu, ce este un satanist.

Ca să aflăm aceasta, cel mai simplu este să privim la evenimentele din viața Mântuitorului, și să ne întrebăm: oare sinedriștii, adică cei care i-au dorit moartea lui Iisus, erau sataniști? Sau cei care strigau în piață, îmbătați de sânge, „răstignește-L, răstignește-L”, erau aceia sataniști? Chiar dacă nu se închinau explicit lui Satan, eu zic că erau sataniști. Pentru că prin ei s-a făcut voia diavolului. Și chiar dacă Mântuitorul s-a rugat pentru ei să fie iertați, că „nu știu ce fac”, aceasta nu i-a ferit de a cădea sub influența Satanei atunci, și majoritatea chiar și după învierea Mântuitorului.

Deci nu doar cel ce se închină explicit diavolului este satanist, dar toți cei care se pun în slujba lui chiar și fără să o știe, și aceia pot fi numiți fără nicio greșeală sataniști, la fel cum cei care fac și prin care se face voia lui Hristos sunt numiți fără nicio greșeală creștini.

Dar Sfântul Apostol Ioan nu îi numește sataniști, ci folosește un cuvânt și mai dur și poate de neînțeles pentru omul vremurilor noastre: antihrist. Ce este și ce înseamnă antihrist? Antihrist nu înseamnă, cum poate părea, doar cineva care se opune lui Hristos, ci și cineva care se substituie lui Hristos, care îi uzurpă locul. Și Sfântul Ioan îl numește pe antihrist: mincinos, duh, amăgitor. Dar cheia înțelegerii este cuvântul său: „orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist”. Iată deci că orice om (căci și omul e duh) care nu mărturisește pe Iisus Hristos (ca Dumnezeu întrupat), este antihristic. Căci cu ce înlocuiește acest om închinarea care I se cuvine lui Hristos? Rareori cu o închinare fățișă către diavol, dar deseori cu o închinare către propria ființă.

Închinarea către sine: plăcerile lumești, cumpărăturile exagerate care vădesc dorința de stăpânire, manifestarea tiranică a propriei voințe, lăcomia de toate felurile, orgoliul și mândria de sine, desfrânarea și, peste toate, ca o „în-cununare”, necredința. Oare cei care strigă mantra „vrem spitale nu catedrale”, cui se opun ei? Oare ei strigă aceste lozinci în duhul lui Hristos, oare fiindcă ard de dragostea de oameni strigă ei aceasta? Oare pentru că au în ei pacea lui Hristos, care „covârșește toată mintea”, acesta este motivul pentru care se dezlănțuie? Oare ce duh este, însă, al răzvrătirii, al răzbunării, al răutății și nu în cele din urmă, al manipulării? Oare nu este acela „tatăl minciunii” cum îl numește Mântuitorul pe diavol, oare nu este de fapt duhul lui antihrist?

Așa încât, dacă vine vremea să zicem lucrurilor pe nume, dacă vine vremea ca lumea aceasta să nu mai vadă în Biserică (deci în noi cei credincioși) decât un balast social, atunci este vremea să fim și noi deschiși și cuvântul nostru să fie după cum ne învață și Mântuitorul: „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” și să spunem deci cu tărie: nu doar cei satanizați sunt sataniști, nu doar cei ce se opun fățiș sunt antihriști, ci toți cei care propovăduiesc între creștini necredința și mentalitățile necreștine. Nu trebuie să ne amăgim, și nu trebuie să uităm profețiile făcute de sfinții noștri, că Antihrist va fi un aparent hristos, va fi filantrop, va curma sărăcia, va aduce pacea lumească și va fi adulat de tot globul. Să nu ne amăgim deci: dacă el va fi astfel și va face acestea, la fel trebuie să fie și „înaintemergătorii săi”.

Și este și în interesul lor să le spunem acestea franc. Poate măcar unii se vor trezi din rătăcirea lor, vindecându-se. Deci, dacă ești antihrist, trebuie să știi că nu ai fost destinat să fii astfel, ci din contră, căci tot omul a fost creat și trăiește acum nu pentru altceva decât pentru a fi „fiu al luminii”, „lumină a lumii”, în care nu este întuneric.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Acești oameni nu au copii. Îmi imaginez că niciunul dintre nefericiții angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Vaslui, care au furat in toiul nopții, cu jandarmi și poliție, cei 9 copii ai familiei Munteanu din Dumești, nu au propriii copii. Este de neimaginat cum ar putea un părinte, în toate mințile, să dispună sau să participe la o faptă atât de mârșavă.

Nu, nu pot crede că au copii. Căci nu pot să-mi închipui un părinte care ar putea crede că i-ar fi mai bine copilului său dacă n-ar avea păduchi decât dacă n-ar avea părinți. Ce om în toate mințile poate contribui la un act atât de degradant? Orice familie săracă trebuie ajutată să iasă din sărăcie, iar nu să fie destrămată. Dar cu adevărat, s-a petrecut în cazul acestor oameni profeția Sfântului Antonie cel Mare, care spunea că “va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Este clar că cei nebuni sunt cei de la Protecția Copilului din Vaslui. Aceștia au pierdut nu doar măsura creștină, dreptarul evanghelic al iubirii aproapelui, dar au pierdut și înțelegerea psihologiei copilului. Ce poate fi mai traumatizant pentru copii decât să fie rupți de la sânul familiei lor? Până și animalele înțeleg nevoia copiilor de a fi cu părinții lor, mai mult decât orice. Să pierzi această înțelegere, crezând că poți înlocui părinții cu “familii adoptive” mai bogate, înseamnă mai mult decât să fii incompetent în a lucra în interesul copilului, înseamnă chiar să te apropii de pierderea calității de om.

Acești oameni nu au nici părinți. Cum s-ar putea uita în ochii propriilor părinți, după asemenea fapte? Părinților lor, care poate că s-au culcat nemâncați pentru ca ei să aibă ce să mănânce, care i-au vegheat și s-au rugat la căpătâiul lor când erau bolnavi, ce le pot spune ei, cum se pot justifica? Orice părinte, care este în toate mințile, jertfește totul pentru copilul său, și cere un singur lucru în schimb: să nu fie despărțit de acesta, sânge din sângele lui și cuget din cugetul lui și inimă din inima lui.

Ce să înțeleagă însă acești lucrători care nu au nici părinți nici copii? Știm ce înțeleg. Dacă am vrea să fim profunzi, am zice că înțeleg să asculte de tatăl minciunii. Iar dacă vrem să fim doar cotidieni, înțelegem că aceștia nu fac decât să se acordeze la duhul secularist al vremii. Acești nepărinți și necopii, angajați ai unui stat din ce în ce mai dezumanizat, nu au văzut în drama familiei Bodnariu din Norvegia (cărora li s-au răpit de către stat cei 5 copii) decât exemplul de urmat, fără milă, fără naționalitate, fără credință.

Știm însă care este sursa acestor abuzuri incredibile. De fapt, numai nouă, celor cu capul pe umeri, ni se par abuzuri. Pentru adepții filosofiei ce vine din “umanismul” secularizat apusean, aceste acțiuni sunt perfect normale. Pentru că această filosofie modernă învață – implicit dar și explicit, la vedere – că copiii nu sunt de fapt “ai părinților”, ci “ai statului”, părinții nefiind decât cei care i-au adus pe lume și care îi îngrijesc, momentan. Dacă părintele “nu corespunde” (și “a nu corespunde” poate însemna azi și a avea copilul păduchi sau a îngâna un cântec religios la școală), nu e problemă, se găsesc alții, cu bani, sau atei, numai buni de a prelua copiii altora. Din păcate este doar una dintre formele pe care le ia asaltul asupra familiei și, în ultimă instanță, asupra generațiilor ce vin.

Așadar, să ne rugăm și să îi și ajutăm pe cei în cauză să-și recupereze copiii furați de autoritățile statului. Și, mai mult, să facem tot ce putem să-i ajutăm pe cei din jur să conștientizeze că nu se pot culca pe-o ureche la gândul că suntem la adăpost de asemenea manifestări. De acum încolo, se pare, nu mai ducem o bătălie cu secularismul (statal sau ideologic) doar pentru sufletele copiilor noștri, ci și pentru viețile lor alături de noi. Se cuvine să fim buni păstori, unii față de alții, orice creștin față de cel de lângă el. Altfel, vom fi doar oi pierdute.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.