“Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi… Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.” (Ioan 6, 53, 55)

Suntem pironiți în case, despărțiți de harul Învierii, care nu este altul decât părtășia cu Viața cea adevărată, cu Hristos Mântuitorul pe care-l primim în Sfânta Euharistie. Nu ne plângem de milă, însă aceasta este realitatea ce trebuie mărturisită cu bărbăție: că nu am fost despărțiți de o întrunire lumească, nu ne-a fost furat dreptul de a ne distra, sau de a fi într-un loc unde “ne simțim bine”. Nu, suntem pironiți în case ca pe o cruce pe care trebuie să o purtăm. Nu ne vom da jos de pe ea, dar nici nu vom încerca să îndulcim adevărul, realitatea, precum nici Mântuitorul nu a vrut să primească băutura anestezică.

De ce să ne ferim de adevăr? Dacă nu mărturisim că viața noastră vine prin Sfintele Taine – mai concret prin Sfânta Împărtășanie, nu cumva încercăm să ne amăgim singuri? Dezvăluirea Mântuitorului despre Trupul și Sângele Său conține în ea și un avertisment crâncen. Da, este adevărat, Duhul suflă unde vrea. Dar cuvintele Domnului rămân. Dacă nu ar fi așa, ar fi mincinos.

Suntem în robie, precum iudeii în robia Babilonului, cărora li s-a luat – ca și nouă – accesul la Templu – deci la sursa vieții lor duhovnicești. Cuvintele lor de jale răsună la fel de actuale acum ca și atunci: “La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre… Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” (Ps. 136). Noi suntem îndemnați să ne cântăm cântarea prin balcoane, prin curți, la poartă – dar cu mare atenție să nu ne deranjăm vecinii care poate vor să se odihnească. Ce contrast îngrozitor!

Martirii creștini din toate vremurile – cel mai recent în perioada comunistă – au suferit o suferință mult mai grea decât noi. Sfâșietoare sunt relatările și aducerile aminte din vremea sărbătorilor trăite în temnițe. Chinuri groaznice aduse asupra lor de teribilul regim satanist care a vrut să-i macine la moara ateismului. Dar n-au reușit, pentru că Domnul era cu ei în celulele lor. Dar nici măcar ei, în acele condiții, nu s-au lepădat de Sfintele Taine, nu au dezvoltat o teologie pro-babiloniană care să-ncerce să împace “și capra și varza”. Au slujit Sfânta Liturghie, acolo, pe piepturile lor dezgolite, au cărat ani și ani Sfânta Împărtășanie uscată și cusută prin zeghele lor. Hristos era cu ei în celule pentru că ei au vrut așa, ei au vrut ca El să fie cu ei, în toată ființa Lui, știind că fără Trupul și Sângele Lui nu este nici Viață, în lumea aceasta și în cea ce va să fie.

Noi? Unii dintre teologii noștri aclamați spun sus și tare că “Biserica nu se poate lua la întrecere cu normele sanitare”. Iată, aici este capătul istoriei Bisericii. În această logică, și Sfinții Apostoli ar fi trebuit, cuminței, să asculte mai mult de oameni de Dumnezeu, și istoria să se încheie acolo. Nu s-a încheiat însă, pentru că cei care stăruiau dintru început “în frângerea pâinii și rugăciuni” au crezut cuvintelor Mânuitorului, că porțile iadului nu vor birui Biserica “în veci”.

Petre Țuțea: “Biserica eu o supra-ordonez Statului”. E drept, Petre Țuțea nu era teolog, nu era decât un mărturisitor ieșit din beznele comunismului luminând ca o făclie ce fusese ținută prea mult sub obroc. Nu era însă altă lumină decât lumina Învierii lui Hristos. Oare ce ar zice el în actualele condiții? Da, este nedrept, este nedrept ca noi, poporul dreptslăvitor – cum suntem pomeniți la Sfânta Liturghie – să le cerem lor, profesorilor și teologilor noștri, să se ridice la măreția acelui bătrânel fără dinți în gură care vorbea lumii despre Biserică din pijamalele sale în formă de zeghe. Dar le cerem totuși să se ridice la înălțimea momentului, să înțeleagă că vrăjmașul care ne vrăjmășește nu este acest amărât de Stat, ci este același, singurul, balaurul care și-a deschis gura sa cea mare și ne va înghite pe toți dacă îl vom lăsa.

Nu, nu va temeți, nu vă cerem să ieșiți cu piepturile dezgolite în Piața Unirii înaintea blindatelor. Dar vă cerem să mărturisiți cu tărie adevărul, să nu spuneți negrului alb. Și cu smerenie, din amărăciunea noastră, vă reamintim un alt cuvânt al Domnului: “cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Cine vrea să fie mic?

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Întru rememorarea Sfântului Emilian de la Durostorum

Avocatul își ridică ochii din hârtiile ce-mpânzeau biroul mare peste care stătuse aplecat și-ncepu să-l studieze, gânditor.

Tânărul din fața lui nu avea față de infractor așa cum aveau îndeobște clienții lui. Fiind avocat din oficiu, de obicei primea tot felul de borfași mărunți, hoți de buzunare sau prostituate. Cam asta era. Dar băiatul, care n-avea decât nouăsprezece ani, nu părea să se-ncadreze în vreuna din categoriile acestea. Dar de vinovat era vinovat, clar.

“Ce l-o fi apucat?” se-ntrebă studiindu-l mai departe. Chipul băiatului păstra acea prospețime copilărească – avea încă tuleie de barbă, probabil nici nu se răsese vreodată. Ochi frumoși, albaștri și luminoși în spatele cărora se întrevedea o inteligență evidentă (în fond era fiul unui fost prefect, își aminti el). Avea și o anume blândețe chipul lui, dar și o stranietate, cum stătea acolo liniștit și împăcat după toată nebunia pe care o stârnise.

– Emil Popescu, nouăsprezece ani, necăsătorit, fără ocupație, fiul lui Sabin Popescu – fost prefect de Constanța și al Anetei Popescu – decedată, profesoară de religie la… mă rog, nu conteaza. Așa… așa… îngână avocatul în timp ce parcurgea rapid foaia pe care erau însemnate reperele biografice ale clientului său. Zice aici că ai luat bac-ul cu 9,86. Deci ești băiat deștept, de-aia mi-a și fost milă de tine și te-am luat. Restul, îți zic sincer, n-au vrut să se apropie de cazul tău. Zic toți că ceva e putred și-nclin să le dau dreptate, poate ceva politic… mă rog, o să vedem.

Stătu o clipă să cumpănească, apoi continuă.

– De obicei nu fac asta – adică să vorbesc despre vinovăția clientului. E mai ușor așa, eu apăr doar vinovați în ultima vreme. De vinovat ești vinovat, dar sunt și eu curios. Ce te-a apucat, de ce-ai făcut-o?

Tânărul zâmbi – însă nu era un zâmbet ironic sau superior, ci era un surâs blând, cald.

– Dacă-mi dați voie, răspunse Emil, aș dori întâi să vă contrazic puțin. Nu sunt vinovat.

Avocatului îi sări imediat țandăra.

– Mă iertați, n-am intenționat să vă supăr, reluă tânărul cu un calm desăvârșit, în ciuda exploziei avocatului său. Poate nu m-am exprimat cum trebuie. N-am zis că n-am făcut ce am făcut, am zis doar că sunt nevinovat. Sau așa mă simt.

– Mda, nu prea-nțeleg ce vrei să zici cu asta, dar mă rog. O să lămurim mai târziu. Zi-mi însă ce-ai avut cu statuile-alea. Nu pari genul vandal, așa…

– Domnule avocat, mă iertați că vă întreb. Sunteți credincios?

Luat prin surprindere, avocatul nu răspunse imediat. Mai multe gânduri, amintiri și variante de răspuns îi străfulgerară mintea, niciuna dintre ele pe deplin satisfăcătoare.

– Mmm, nu cred… nu știu, răspunse ezitând. Adică cred ă există ceva, dar nu așa, adică… înviere și de-astea. Așa… ca o forță.

Dându-și seama ce se-ntâmplase, tresări brusc și se răsti scurt:

– Dar ce legătură are cu statuile-alea ale tale dacă sunt eu sau nu credincios?

– Are, răspunse Emil blând. Totul are legătură cu faptul dacă sunteți sau nu credincios. Și mai ales statuile acelea care nu sunt ale mele din fericire, ci din contră.

Se opri, cu aerul că vorbise prea mult. Nu era defel prea vorbăreț, după cum avea să constate și Radu mai târziu.

– Bine, s-o luăm altfel. Trebuie să mă lămuresc cumva, e foarte important pentru a te putea apăra. Deși mi se pare că pe tine nu prea te interesează.

– Aveți dreptate într-un fel, domnule Greceanu. Nu mă interesează atât de mult să am un apărător – are cine să mă apere. Mă interesează în schimb să am un mărturisitor.

– Un mărturisitor? Cum adica?

– Adică cineva care să fie martor apropiat la ce va urma. Și mă bucur că dumneavoastră veți fi acela.

Răbdarea avocatului trecuse de limită. Era un tip destul de coleric, deși nu se considera astfel. În plus îi era și foarte foame, așa că oricum ar fi vrut să isprăvească repede. Regretă brusc că se oferise să preia cazul; se ridică în picioare și se apucă să strângă toate actele și să le vâre în servietă în grabă, alandala, așa încât aceasta nu mai putea fi închisă. O băgă la subraț și dădu să plece fără nicio vorbă.  Se întoarse însă în pragul ușii și spuse, mânios:

– Dacă n-ai nevoie de apărător înseamnă că n-ai nevoie de mine. N-ai decât să te apere cine crezi tu. Adio!

Ușa se trânti în urma lui. După el intră gardianul care-l conduse pe Emil înapoi în celulă, de unde nu mai ieși până dimineață.

În zori, imediat după micul dejun, fu adus înapoi în sala în care vorbise cu avocatul său. Urma să aibă loc audierea de către procuror. Aceasta era deja în sală, bătând nervos din picior. Era un bărbat înalt, bine făcut, trecut de prima tinerețe, îmbrăcat într-un costum bleu-marin impecabil; la mână purta un ceas de aur. Nici nu se ridică de pe scaun când fu adus Emil.

– Luați loc, zise el direct. Eu sunt procurorul care se va ocupa de cazul dumneavoastră. Numele meu este Cornel Ivanov.

Scoase pachetul de țigări și-și aprinse una, oferindu-i și lui Emil, care refuză impasibil. Trase adânc în piept și-ntrebă:

– Avocatul dumneavoastră obișnuiește să întârzie așa, de obicei?

– Nu pot ști, răspunse Emil. Dar acum nu cred că va veni.

– A pățit ceva? Eu de ce n-am fost anunțat? Incredibil…

– Nu vă neliniștiți, nu vine pentru că el crede că a renunțat la caz. Putem vorbi și fără dânsul, nu vă faceți griji.

– Dacă vreți așa, desigur, n-aveți decât. Însă trebuie să dați o declarație înainte.

După ce declarația fu semnată, procurorul porni camera de filmat instalată pe masă și demară audierea.

– Cum vă numiți? Spuneți-vă numele întreg.

– Emilian Cristian Popescu.

– Ce vârstă aveți?

– Nouăsprezece ani.

– Unde aveți domiciliul?

– În București.

– Aveți antecedente penale?

– Nu.

Întrebările de acest gen continuară încă vreo câteva minute, înainte de a se ajunge la subiectul audierii.

– Cred că cunoașteți motivul arestării dumneavoastră. Sunteți acuzat de vandalizarea corpului statuar aflat în Piața Constituției din București. Totodată sunteți acuzat de ultraj împotriva bunelor moravuri și atentat la proprietatea statului.

Emil nu spuse nimic.

– Înțelegeți pentru ce sunteți acuzat?

– Înțeleg, răspunse Emil laconic.

– Vă rog să declarați cum vedeți dumneavoastră evenimentele petrecute și dacă vă recunoașteți vinovăția.

Emil făcu o pauză înainte de a vorbi, lăsând capul în piept. Apoi ridică privirea spre procuror și spuse:

– Recunosc că am atacat și dărâmat, pe cât mi-a stat în putință, statuile idolești, după cum s-a văzut. Iar în ce privește vinovăția… înaintea lui Dumnezeu nimeni nu e nevinovat, însă știu că acastă faptă Îi este bineplăcută.

– La obiect, domnule, la obiect! Fapta și legea sunt importante. Ați distrus statuile, ați recunoscut. Nu sunteți deci vinovat pentru distrugerea lor? Nu ăsta e adevărul?

Emil tresări, însă tăcu.

– Dar vorbește, domnule! izbucni procurorul care începuse să nădușească.

– Dacă ați cunoaște Adevărul, spuse Emil calm, nu m-ați mai întreba despre vinovăție. Dar pentru că mă întrebați, vă răspund. După cum știți, în urmă cu o lună, în Piața Constituției au fost așezate trei statui, reprezentând trei femei tinere parțial dezbrăcate. Numele lor – care sunt scrise și pe soclu, sunt: Rațiunea, Mândria și Eliberarea. Ele au fost instalate ca omagiu adus Revoluției Franceze și a contribuției acesteia la fundația Statului Român. Iar, dacă vă aduceți aminte, în discursul său la inaugurare, președintele țării a spus că acestor trei puteri, acestei Treimi (așa a zis – “Treimi”) le datorăm totul.

Procurorul dădea semne de nerăbdare, dar nu-l întrerupse.

– Și la final, reluă tânărul după o mică pauză, cei doi președinți și-au plecat capetele în fața lor ca în fața unor idoli, precum păgânii din vechime. Eu, continuă Emil privind în ochii procurorului, recunosc că sunt cel care a distrus acești idoli făcuți de mâini omenești, și nădăjduiesc ca oamenii din toată lumea să caute a scăpa de sub stăpânirea acestor zeități, cu ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Apoi Emilian plecă capul, tăcând. Tăcu și procurorul, consternat. Nu se așteptase la asta. Privea la Emil cu un soi de dispreț amestecat cu milă, ca la un lunatic rătăcit pe stradă. Apoi, cu un gest brusc, opri camera de filmat.

– Ascultă meștere, zise el, știu cum stă treaba, lasă vrăjelile-astea. Vrei să scapi nebun. N-o să scapi, îți zic io’. Am băgat la bulău sute ca tine, ce crezi că ești primul sau ce? Crezi că nu știu că tac-tu e cumpărat de ruși? Bă proștilor, v-ați găsit să faceți voi mișto de mine acu’ mă?

Plesnind de furie, se ridică în picioare și-i repezi lui Emil un pumn, dărâmându-l cu tot cu scaun.

– Mama voastră de nenorociți! Pe vremea lu’ Ceașcă băteam trei ca tine pe zi băi animalule. Te-ai găsit tu, un gunoi de bani gata, să-ți bați joc de simbolurile statului. Las’ că vezi tu, și tu și tac-tu.

Luă camera și ieși, lăsându-l pe Emilian zăcând pe podea.

Se trezi înapoi în celulă, amețit. Îl durea tare rău capul, dar pe buzele spare îi înflori un surâs și ochi-i deveniră mai luminoși ca niciodată. Remarcă asta și colegul lui de celulă, Silviu, un băiat mai mare ca el cu trei ani, condamnat pentru viol.

– Ce-i cu tine frate, te bucuri că ți-ai furat-o sau ești cu capu’?

Emil nu răspunse. Continuă să stea întins, privind raza de soare care intra printre gratiile ferestrei. Stătu așa multă vreme, până când fu anunțat de vizita duhovnicului său, pe care-l rugase la telefon să vină să-l împărtășească.

Spre seară avu însă o surpriză – fu chemat din nou în camera de discuții, unde-l aștepta de această dată avocatul ce-l părăsise cu o zi în urmă. Părea puțin schimbat față de ajun, în orice caz era mai calm, deși ochii îi trădau o oarecare nervozitate.

– Am auzit că ai fost audiat de procuror fără avocat… fără mine adică. Nu e bine, ar fi trebuit să refuzi.

Făcu o pauză apoi continuă. N-am reușit să obțin înregistrarea. Sper că n-ai vorbit prea mult. Ce i-ai zis?

– Domnul procuror mi-a cerut să-i zic adevărul, dar nu i-a plăcut să-l audă.

– Văd. Urmele loviturii încă i se vedeau pe chip, avea o buză spartă și obrazul stâng îi era vinețiu. Să-ți zic o chestie, continuă avocatul. Ești vedetă. La televizor, pe internet, la radio, chiar și pe stradă lumea vorbește doar de tine. Dar asta nu e totuși cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru e altu’: după discuția ta cu procurorul s-a decis să mai deschidă un capăt de acuzare: fanatism religios. Zic acuma că n-ar fi treabă politică, că de fapt ești fundamentalist. Asta e mult mai grav. Nu știu dacă cunoști treaba asta, dar dacă ești clasificat ca terorist religios, conform legii 418 din 2023 poți fi încarcerat pe orice perioadă și procesul poate fi întârziat ani și ani…

Emilian surâse din nou, de data aceasta însă arăta puțin straniu din pricina loviturii.

– Domnule Greceanu, nu-mi fac griji. Știam că mă va costa viața. Dar este un preț mic, chiar infim.

– Cum domnule, viața dumitale valorează atât de puțin? Ești tânăr, ai zeci de ani înainte de care să te bucuri, să ai realizări, împliniri…

– Timp pierdut, domnule avocat. Viața omului este cel mai prețios lucru de pe lume, dar există lucruri și mai prețioase, care nu sunt din lumea aceasta. Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.

Chipul lui Emil strălucea cu o lumină nefirească care-l făcu și pe avocat să tacă. Cu o zi înainte ar fi insistat, i-ar fi zis cât de nebun era, cât de idioată este ideea asta de a vrea să mori ca să ajungi în nu-știu-ce rai, însă ceva îl oprea. Simțea că stă față în față cu ceva ieșit din comun, cineva care parcă venea din altă lume. Și mai era și visul…

Toată noaptea anterioară se zvârcolise, neputând să doarmă. Rămăsese teribil de enervat de impertinența acestui Emil, dar și deranjat de faptul că renunța la un client. Era prima oară în carieră când pățea așa ceva. Totuși, până la urmă erau chestiuni de serviciu, însă constatase după o vreme că de fapt nu astea-l deranjau, ci acea idee de “mărturisitor”. Ce vroia până la urmă să zică cu asta, era ceva real sau doar o bălmăjeală de adolescent? Chiar așa, făcea să-și piardă somnul din cauza unuia care nici nu-mplinise douăzeci de ani?

În fine, în cele din urmă îl luase somnul când deja era lumină afară. Avu impresia că ațipise doar un minut, imediat trezindu-se tulburat cum nu mai fusese de când se știa. Îl visase pe profesorul său de drept roman, care fusese și mentorul său până când într-o zi fusese găsit mort în propriul pat. Înfățișarea lui în vis era însă teribil de înfricoșătoare – avea fața și mâinile pline de bube din care se scurgeau puroi și sânge și mirosea a putreziciune și a pucioasă. În mâini ținea o balanță în care pe un taler erau cele trei statui, în vreme ce pe celălalt nu se vedea nimic; cu toate acestea, talerul gol atârna mai greu. Profesorul venea spre el, cu o expresie jalnică pe chip, ca și cum i-ar fi cerut ajutorul. El se dădu înapoi înfricoșat, și atunci profesorul începu să repete câteva cuvinte, cu un glas hârâit care parcă venea dintr-o hrubă. La început nu pricepu ce zice – părea mai mult un fel de mormăit, dar mai apoi începu să distingă ceva. Erau doar trei cuvinte în latină, pe care profesorul le repeta obsedant: caritas numquam excidit… caritas numquam excidit… caritas numquam excidit…

În cele din urmă nici nu mai băgă în seamă cuvintele. Profesorul se apropiase atât de mult încât mirosul devenise de nesuportat. Sufletul îi era plin de groază, se simțea ca și cum ar fi ajuns în iad. În cele din urmă, cu o ultimă zvâcnire de conștiință, observase că cele trei statuete erau de fapt vii. Se uitau la el cu priviri provocatoare, dansând lasciv; una dintre ele se și dezbrăcase de tot. Atunci se trezise, mai mult mort decât viu, scăldat într-o transpirație rece. Nici nu mai era în pat, căzuse pe podea. Nu se ridică imediat, mai stătu întins vreo câteva minute, cu ochi-i măriți de groază fixând tavanul camerei. Abia după vreo oră începu să-și revină cât de cât, deși nu scăpa de acea frică ce-l paraliza, și nici de duhoarea care-i rămăsese, se pare, în nări. Merse și deschise larg ferestrele și le lăsă așa multă vreme. Nu părea să aibă însă niciun efect – mirosul îngrozitor persista, și avea să-l însoțească, iată, până la această întâlnire, seara.

– Caritas numquam excidit, rosti el amintindu-și brusc cuvintele profesorului din vis de care și uitase până atunci.

– Într-adevăr, “dragostea nu cade niciodată”, traduse Emil, chipu-i strălucind parcă și mai tare la auzul acestor cuvinte. Mă bucur să aud cuvintele Sfântului Apostol Pavel, chiar și în latină.

Curios, Radu nu fu surprins. Ultimele douăzecișipatru de ore fuseseră atât de pline de lucruri neașteptate și stranii încât într-un fel se aștepta. Se-ntreba dacă e în toate mințile – sau poate că încă era într-un vis. Mai întâi întâlnirea cu tânărul fanatic religios, apoi mesageri de pe lumea cealaltă… era prea mult. Cu o zi înainte cu siguranță că ar fi râs de toate astea și-ar fi dat fuga să bea o bere cu băieții. Dar nu mai era cu o zi înainte…

Tocmai se pregătea să-i povestească lui Emil visul său când ușa se dădu în lături, iar în micuța încăpere pătrunseră vreo șase soldați mascați care-l înconjurară pe Emil. Doi dintre ei îi puseră cătușele și-i prinseră picioarele cu un lanț.

– Ce-nseamnă asta? strigă exasperat avocatul, dând să se ridice în picioare. Unul dintre militari îl așeză iute la loc.

– În locul tău n-aș face vreo mișcare greșită, se auzi o voce din spate, și în prag își făcu apariția procurorul.

– Emil Cristian Popescu, ești acuzat de fundamentalism religios și atentat la siguranța națională. Din acest moment ești transferat într-o locație de maximă securitate. Luați-l! se răsti soldaților, care se executară prompt.

Emil nu protestă și nu scoase un cuvânt. Când trecu însă prin dreptul avocatului, îi făcu cu ochiul.

 

Noaptea următoare fu din nou una agitată pentru Radu, de data aceasta datorită activității sale febrile. Dădu zeci de telefoane, făcu presiuni la toate ministerele de resort, își contactă toți prietenii avocați, dintre care unii lucrau în locuri sus-puse, într-un cuvânt se dădu de ceasul morții să afle ce se-ntâmpla cu Emil și cum ar fi putut să-l ajute. Se lovi însă de un zid impenetrabil. Tot ce află fu că ordinul venise de la cel mai înalt nivel. Știa ce înseamnă asta. Șita de mult că existau nivele văzute, dar și nevăzute. “Cel mai întal nivel” era și cel mai nevăzut.

Spre dimineață însă mai află o veste: înainte de prânz Emil urma să apară în fața unui complet de judecată secret. Așa era procedura – trebuia să aibă loc o înfățișare, chiar și secretă, pentru a putea fi începută ancheta specială într-unul din “locurile negre”, cum erau numite închisorile care nu existau de fapt. Întâmplarea făcea ca unul dintre prietenii lui, un fost coleg de facultate, pe care-l ajutase să intre în barou, era jurist în SRI. După multe rugâminți, amenințări și promisiuni, acesta îi obținu permisiunea de a participa la audiere; nu ca avocat, desigur, ci introdus în sală ca ajutor al prietenului său, care fusese cooptat în corpul de juriști ce urmau să fie prezenți din partea serviciilor secrete. Trebuia să semneze însă o declarație de confidențialitate. Dacă o încălca putea fi acuzat de trădare, căci tot ce se urma să se discute era considera secret de stat.

Radu se simțea ca prins într-un iureș, nici nu stătea să se gândească de fapt de ce face toate lucrurile-astea. Nu era vorbă că începea să fie credincios sau ceva de genul ăsta, însă simțea că trebuia să facă tot posibilul să nu-l abandoneze pe Emil. De ce? Nu știa.

Așa se face că a doua zi la prima oră intra în sala unde urma să aibă loc cel mai important proces din viața lui, la care nici măcar nu lua parte decât ca spectator. Și de fapt nici nu era un proces real, ci o audiere în fața judecătorilor.

Era întristat de faptul că nu-l putea ajuta pe Emil cu aproape nimic, însă – lucru curios – era mai împăcat acum decât în ajun. După ce terminase în noaptea anterioară cy chestiunile juridice, își amintise de cuvintele pe care le auzise în vis și care – zisese Emil – aparțineau lui Pavel din Tars. Cotrobăise o vreme prin bibliotecă până găsise în cele din urmă o Biblie mică, veche, cu paginile îngălbenite. O avea de la bunica lui, care insistase să o păstreze ca amintire de la ea.

O deschise la întâmplare, dându-și însă seama că asta n-avea cum să-l ajute să găsească vreo referință – mai bine ar căuta pe internet. Cartea se deschise însă la o pagină care avea un colț îndoit și ale cărei cuvinte erau parțial subliniate, cel mai probabil de către bunica sa. Era de fapt subliniat un capitol întreg și, spre surprinderea sa, al optulea verset începea exact cu cuvintele pe care le auzise. Ce coincidență ciudată – se gândi. Își bătu cu palma în frunte. Sigur că da! Probabil că bunica îi citea când era mic și-așa îi rămăsese în memorie versetul din vis. Totuși, încă mai simțea mirosul de putreziciune care continua să persiste în casă deși aerisise ore întregi. Izul vag îl scotea din sărite. Continuă să citească până la sfârșitul capitolului și se opri. Când puse cartea jos însă își dădu seama că se amăgea. Visul nu fusese doar un vis, simțea asta. Și citind cuvintele lui Pavel referitoare la dragoste i se păru că de fapt erau scrise despre Emilian: “Nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”.

Stătuse apoi și se gândise îndelung la toate. Tot nu-nțelegea de ce făcuse Emil acest gest atât de ieșit din comun, iar evenimentele ultimelor două zile îl făcuseră să realizeze că lucrurile sunt mai nuanțate decât i se păruseră până atunci. Cu acest gând adormise în cele din urmă, tot spre dimineață, însă nu mai visase nimic. Tot avu o surpriză însă: când se trezi constată că mirosul de iad dispăruse.

Iată deci starea de spirit cu care intrase în sală în acea zi fatidică: 18 iulie 2026, o dată pe care nu avea s-o uite niciodată.

Sala, care nu era foarte mare, era deja ticsită – în afară de procurori și juriști mai erau și reprezentanți ai armatei și ai serviciilor secrete, dar și ai președinției, guvernului, parlamentului etc. El era bine așezat, în spatele prietenului său, în primele rânduri.

Podiumul era gol, la fel ca și boxa acuzaților ce se afla în stânga. În jur, numai fețe încrâncenate. Toți știau că asistau la un moment istoric – era primul caz de fanatism religios terorist din istoria României, chiar dacă totul era ținut strict secret. Presa nu aflase nimic, decât că deținutul fusese mutat într-o închisoare de maximă securitate.

Și lumina era ciudată și contribuia la atmosfera aceasta apăsătoare, căci sala nu avea lumină naturală, fiind de fapt localizată în subsol – din motive de securitate, desigur.

În cele din urmă în stânga se deschise o ușă și prin ea fu adus în sală deținutul. Radu fu șocat de-a dreptul. Emil era într-o stare de nerecunoscut. Șchiopăta – de fapt nu putea merge decât într-un picior, fiind susținut de un gardian. Chipul îi era desfigurat, avea un ochi închis și buzele umflate. Fu așezat pe scaun în boxă; de-abia putea însă să stea, se vedea că avea și alte suferințe care nu erau atât de evidente.

În ciuda aspectului său jalnic însă, cei din sală păreau destul de indiferenți. Nu-și dădea seama dacă din nepăsare sau obișnuință, sau dacă nu cumva le era frică să-și arate compasiunea gândindu-se că puteau avea de suferit.

În pofida tuturor acestora, observă că pe chipul lui Emil se putea distinge încă acel surâs cald, acea liniște și chiar – i se părea – bucurie. Acum nu-l mai considera nebun, cum o făcuse în zilele anterioare, dar tot nu înțelegea cum poate fi cineva bucuros în condițiile acestea.

Mai trecură încă vreo douăzeci de minute până când în sală intră completul de judecători. Erau trei, unul mai bătrân decât celălalt, cu priviri plictisite ca și cum ar fi avut lucururi mai bune de făcut în timpul acesta. După ce se așeză toată lumea, fără să-i arunce nicio privire deținutului, șeful completului – un bătrânel cu chip acru, nas coroiat și privire de bețiv – se adresă procurorului:

– Sunteți pregătit? Dacă da, atunci începeți.

– Sunt, domnule președinte, răspunse procurorul ferm, cu aerul omului care de-abia aștepta să se-apuce de treabă.

Stând în picioare, procurorul avea alura mai degrabă a unui boxer. Radu se documentase puțin despre el în noaptea anterioară și știa astfel că Pârvulescu fusese într-adevăr boxer la Steaua înainte de Revoluție, înainte să fie numit procuror. Se pare că suferise o accidentare care-i încheiase cariera, deși aparent încă se mai pricepea să lovească destul de bine.

Onorată instanță, începu el, la concret. Întrucât procuratura consideră că acest om este suspect de apartenența la o grupare teroristă fundamentalistă, cerem să permiteți anchetarea lui în condițiile speciale ale legii 439/2023.

– Desigur. Înțeleg, făcu președintele parcă absent. Ă… da. Trebuie să întreprindem o scurtă audiere. Să începem. Ridică-te! i se adresă lui Emil, întorcându-se spre el.

Fără să crâcnească, acesta încercă să se ridice, dar piciorul beteag nu-i permitea, așa că de fiecare dată cădea înapoi pe scaun.

– De-ajuns, zice președintele. Făcu semn celor doi soldați care-l păzeau. Țineți-l în picioare. Nu este permis acuzaților să stea jos când li se adresează curtea. Așa. Spune-ți numele.

– Em… încercă tânărul să articuleze, dar nu reuși să scoată decât un fel de mârâieli. După ce se chinui puțin să-și controleze maxilarul, reuși până la urmă să vorbească, deși cuvintele ieșeau cu greutate printre buzele-i tumefiate.

– Emilian… Cristian Popescu, ono… onorată instanță.

Reușind să prindă ceva puteri, continuă:

– … dar de căutați numele meu cel desăvârșit, acela este cel de “creștin”.

– Lasă asta acum, vedem noi. Știi pentru ce te afli aici?

– Da, onorată instanță. Să mărturisesc.

– Ce să mărturisești? Te-am întrebat dacă știi de ce ești audiat astăzi?

Emil tăcu, liniștit.

– De ce taci? Știi sau nu știi?

– Depinde, răspunse într-un sfârșit Emil. Eu știu de ce, dumneavoastră nu cred că știți.

– Asta-i culmea! îi sări țandăra judecătorului. Mai ești și impertinent.

– Face pe nebunul, onorată instanță, interveni și procurorul. Vrea să…

– Tăcere! se răsti judecătorul. Mă-nveți tu pe mine?

Radu avea senzația că asista la o scenetă cu nebuni; ce vedea nu semăna deloc cu ce se-ntâmplă de obicei într-o sală de judecată.

– Acuzat, reluă președintele, ești acuzat de terorism de sorginte fundamentalistă și te-ncadrezi la categoria celor mai periculoși infractori. Ca atare, suntem aici să determinăm dacă permitem anchetarea ta în condițiile speciale ale legii. Înțelegi asta?

– Da, onorată instanță.

– Bun! Domnule procuror, puteți începe anchetarea. Pe parcursul acesteia, putem interveni și noi.

– Mulțumesc, domnule președinte.

Se întoarse spre Emil, care deja nu mai putea să stea pe niciun picior, așa încât era mai degrabă ținut în aer de cei doi gardieni.

– Domnule Popescu, este sau nu adevărat că în data de 16 iulie a.c., în jurul orei 11:20, ați atacat corpul statuar aflat în Piața Revoluției din București, dărâmând cu un baros două dintre statui și avariind-o pe cea de a treia?

– Într-adevăr, i-am dărâmat.

– Spuneți atunci curții care este motivul pentru care ați săvârșit această faptă. V-a ordonat cineva?

– Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare acești idoli. Emilian vorbea cu mare efort, dar pe chipul lui se citea o hotărâre de nestrămutat. Să știți însă, continuă el, că n-am adus nicio ocară. Dumnezeu a creat toate, iar acești idoli la care vă-nchinați și care n-au creat nimic, să piară!

Sala, care până atunci fusese tăcută, erupse. Indignarea era totală. Chiar și generalii (erau doi) se ridicară în picioare vociferând. Procurorul era calm, însă președintele, vizibil enervat, încerca să se controleze dar nu reușea. Totuși, bătu cu ciocanul și strigă: “Liniște! Liniște în sală!”. Audiența se calmă, deși mulți continuau să murmure. După ce se lăsă liniștea, președintele i se adresă acuzatului:

– Având în vederea declarațiile tale, dispunem suspendarea ședinței pentru trei ore, timp în care vei fi supus unei evaluăm psihiatrice, întrucât credem că vrei să scapi pe motiv de nebunie. Vom relua ședința la orele 14.

După ce bătu cu ciocanul, completul părăsi sala, iar Emil fu luat practic pe sus de către gardieni. Chiar dacă era vizibil epuizat, tânărul își păstra aceeași expresie de liniște și pace. Radu nu mai văzuse niciodată un om atât de împăcat cu propria soartă, mai ales în fața unei situații ca acestea. Chipul parcă-i strălucea și mai tare, aproape radiind în vreme ce părăsea sala.

După ce ieșiră din tribunal, prietenul său îi propuse să meargă împreună la masă, însă el n-avea poftă de mâncare și nici chef să vorbească, așa că se scuză și plecă acasă. Se simțea și foarte obosit, ar fi vrut să se-ntindă. Spre surprinderea lui însă, în fața casei îl aștepta un bărbat între două vârste, cu părul alb și-un aspect jalnic. Inițial se gândise că e cerșetor, însă când omul i se adresase își dăduse seama că nu era cazul.

– Bună ziua, zise el cu o voce ezitantă. Sunteți domnul avocat Radu Greceanu?

– Într-adevăr. Cu cine am onoarea?

Omul îi întinse mâna:

– Sebastian Popescu. Sunt tatăl…

– Tatăl lui Emil? Credeam că…

– Da, am fost plecat multă vreme. Dar m-am întors de cum am auzit de nenorocire. Nu știam cu cine să vorbesc, nu mă lasă să-l văd. Am aflat de dumneavoastră, că sunteți avocatul lui.

– Da… adică am fost… Haideți înăuntru, îl pofti Radu.

Înăuntrul totul era vraiște. Sufrageria era împânzită de tot felul de hârtii aruncate peste tot. Printre ele, fotografii ale lui Emil, unele dintre ele pe care tatăl său nu le mai văzuse de mult. Părea emoționat la vederea lor, deși nu copleșit.

Se așezară la masă.

– Sunteți credincios, domnule avocat? întrebă direct tatăl lui Emil.

Luat prin surprindere, Radu nici nu știu imediat ce să răspundă.

– Eu?… nu, nu, deși…

– Nici eu nu sunt, îl întrerupse bărbatul. Nevastă-mea era, Dumnezeu s-o ierte, dar eu nu, ne mai și certam din cauza asta câteodată. Acum îmi pare rău într-un fel – poate dacă eram și eu credincios l-aș fi înțeles mai bine. Așa…

D-l Popescu părea să aibă multe pe suflet, ca orice părinte care-și vede copilul implicat într-o nenorocire… Radu tăcu, iar bărbatul continuă.

– Nu ne-am înțeles prea bine niciodată, el era mai mult băiatul mamei, așa, știți… și apoi când ea a murit – acum trei ani – ne-am cam răcit. Pe vremea aceea eram prefect la Constanța, n-aveam timp de nimic. El a-nceput să meargă pe la mănăstiri… Apoi brusc: aveți idee de ce-a făcut ce-a făcut? E nebun?

– La început așa am crezut și eu, răspunse avocatul. Ba chiar m-am și enervat teribil. Dar apoi… mă rog, mi-am dat seama vorbind cu el că asta e cea mai puțin plauzibilă variantă. Chiar acum are loc o evaluare psihiatrică, dar sunt convins că îl va declara perfect sănătos.

– Așa ziceți? Dar atunci ce l-a apucat?

– Prea bine nu înțeleg nici eu, dar în astea două zile mi-am dat seama că sunt multe pe care nu le înțeleg. Totuși, se pare că de fapt a vrut să tragă un semnal de alarmă, el numește idoli aceste trei statui pe care le-a distrus, am impresia că se referă la faptul că societatea actuală li se-nchină ca unor dumnezei.

– Păi ce treabă au trei statui… ?

– Ele reprezintă de fapt valorile seculare, e un grupaj închinat revoluției franceze. În orice caz, ce pot să vă spun sigur e că el a făcut acest gest în deplină cunoștință de cauză, și nu e un gest necugetat. Dacă l-ați vedea v-ați mira cu siguranță de calmul și liniștea care-l stăpânesc… aproape supranaturale, încheie avocatul, uimit și el de observația pe care tocmai o făcuse.

Bărbatul nu mai răspunse, ci tăcu o vreme lăsând capul în pământ.

– Credeți c-aș putea face cumva să-l văd? reluă el ridicând privirea spre avocat, ca un strigăt de ajutor.

– Sincer să vă spun, acum nu lasă pe nimeni să-l viziteze. Nu am voie să vă zic prea multe – sunt legat de mâini și de picioare. Nici măcar eu, care sunt avocatul lui desemnat, nu pot luat contact cu el. Din nefericire, cazul este foarte politizat – sunt implicate multe părți – Uniunea Europeană, mai ales Franța, sunt sigur că ați aflat din presă. Și, începând de ieri…

Se opri. Își dădu seama că dacă ar fi continuat ar fi încălcat confidențialitatea. Nu știa cine-i poate asculta, până la urmă nu-l cunoștea deloc pe omul din fața lui, chiar dacă era tatăl lui Emil.

Bărbatul însă părea că nici nu ascultă. După ce mai stătu o vreme cu capul plecat, ca și cum ar fi cumpănit la ceva, se ridică în picioare.

– Îmi cer iertare pentru deranjul cauzat, zise el. Vă rog să mă contactați dacă aflați ceva mai multe despre el, țineți-mă la curent. Aveți aici numărul meu de telefon. O zi bună! încheie el întorcându-se și plecând după ce lăsase pe masă o carte de vizită.

“Ce om straniu”, se gândi Radu după ce-l conduse la ieșire. Ultimele sale cuvinte fuseseră rostite pe un ton mai degrabă profesional, de parcă ar fi vorbit de o problemă de serviciu, nu despre viața fiului său.

După ce mai zăbovi puțin, o porni înapoi spre sala de tribunal. Înainte de a pleca – parcă nu știa nici el ce-l împinsese – scoase dintr-un sertar o mică icoană pe care o avea de la bunica lui, o șterse de praf și o așeză sprijinită pe birou. Era o icoană ce înfățișa Fecioara cu Pruncul, însă era atât de veche încât chipurile abia dacă se mai distingeau. După acest gest straniu pentru el parcă se simțea mai liniștit în timp ce străbătea cele câteva străzi care-l despărțeau de tribunal.

Când ajunse, prietenul său era deja în sală, așa că luă și el loc în spatele lui. Sala se umbplu repede, iar când se făcu ora, Emil fu readus în sală purtat de gardieni, și imediat intră și completul, fără să-i mai lase să aștepte de această dată.

În sală era prezent și medicul psihiatru, care fu imediat chemat să-și prezinte raportul. Acesta folosi multe cuvinte întortocheate, de specialitate, pentru a prezenta concluzia în fond simplă: acuzatul nu este deloc nebun, ci perfect conștient de faptele sale și de ce i se întâmplă.

– Atunci, domnule procuror, vă rog să reluați interogarea acuzatului, spuse președintele ușor enervat.

– Vă mulțumesc, domnule președinte. Aș vrea să vă întreb din nou: cine sau ce v-a împins la această faptă?

– Cred că am mai răspuns la această întrebare, răspunse Emilian cu greu, făcând eforturi vizibile să nu se prăbușească. Dar o repet: Dumnezeu și sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc idolii.

De această dată Radu văzu că procurorul dă semne de iritare. O venă de la tâmplă deja îi zvâcnea.

– Deci susții că ai comis fapta din motive religioase, nu?

Nu fusese nevoie de multă vreme ca procurorul să treacă și el la tutuirea lui Emil.

– Nu, nu susțin asta deloc. Nu din motive religioase am făcut ce-am făcut, ci pentru că Mângâietorul, Duhul adevărului m-a inspirat. Duhul suflă unde vrea.

– Termină cu bălmăjelile-astea mistice, banditule! îi strigă procurorul, ceea ce-l făcu până și pe președinte să-ncerce a-l tempera.

După ce își rotii ochii prin sală exasperat, într-o încercare inutilă de a se calma, procurorul reluă, apropiindu-se de boxa acuzaților.

– Uite, să-ți zic ce cred eu. Nu te-a inspirat niciun duh, ci tovarășii tăi fundamentaliști împreună cu care plănuiești tot felul de atacuri la adresa democrației și statului de drept, ei te-au învățat ce să faci și ce să spui. Ce, crezi că nu știu? O să aflăm noi exact ce și cum, dacă onorata instanță hotărăște să avem mână liberă la anchetarea ta.

Privindu-l în ochi pe procuror, Emil, al cărui chip era din nou învăluit într-o lumină strălucitoare, răspunse:

– N-o să aflați adevărul, domnule procuror, deși m-am rugat mult lui Dumnezeu să o faceți. Viața mea e pe sfârșite. A venit vremea secerișului, iar dumneavoastră sunteți secerătorul. Lupta am luptat, cununa o am primit; Hristos, Maica Lui, sfinții și îngerii mă vor întâmpina. Pe dumneavoastră însă, pentru ce ați făcut și pentru ce veți face nu vă așteaptă decât gheena focului!

În acel moment se petrecură mai multe lucruri, concomitent. Întâi, Radu observă cum chipul lui Emil strălucea ca soarele, o clipă fuse aproape imposibil să-l privească. Dar apoi, când strălucirea se diminuă puțin, observă spre uimirea și consternarea lui cum deasupra capului îi apăruse o cunună care plutea, o cunună reală, din flori albe împletite și care strălucea ca aurul.

În timp ce el, încremenit de uimire, contempla aceste lucruri, procurorul, care-și ieșise din minți, începu să strige:

– Ce rai bă, Cristoșii mă-tii, nu te duci bă în niciun rai!

Și continuând să-njure și să-l blesteme, spre surprinderea tuturor și înainte ca cineva să-l poată opri, se repezi la Emil sărind în boxă și-l lovi cu toată puterea în față, doborându-l la pământ.

În acel moment toți săriră de la locurile lor. Cei doi gardieni îl apucară pe procuror trăgându-l de lângă Emil. Judecătorii se ridicară, vociferând, în vreme ce președintele țipa la aprod. Radu dădu direct fuga la Emil, ajunse la el primul sărind peste bănci și-mbrâncindu-i pe cei din drum.

Acesta zăcea într-o baltă de sânge. În cădere se lovise cu capul de una din treptele metalice aflate în spatele lui. Radu îl ridică de jos și-i susținu capul, încercând să vadă daca mai este conștient, însă Emilian murise. Pe chip îi rămăsese pentru totdeauna de-acum întipărit acel surâs cu care-l întâmpinase și-n prima zi, și în acel moment Radu se gândi că înțelegea acum ce însemnau cuvintele primite în vis.

Apoi, pe măsură ce oamenii începeau să-nțeleagă ce se întâmplase, plecară fiecare pe unde putea. El însuși fu tras de prietenul său care-l luă practic pe sus în vreme ce trupele speciale înconjurau trupul lui Emil. Nici nu știu cum se trezi în stradă, și apoi la el acasă.

 

În zilele ce urmară Radu încercă să dea de urma trupului neînsuflețit, dar se lovi de un zid. Abia câțiva ani mai târziu află ce se întâmplase, când într-o zi la ușa lui bătu o femeie în vârstă, purtând pe cap un batic. Aceasta îi istorisi o poveste incredibilă, pe care n-ar fi crezut-o dacă el însuși nu ar fi văzut cu ochii lui asemenea evenimente. Se pare că, panicați, torționarii lui au încercat să ascundă urmele și au dispus incinerarea trupului lui Emilian. Însă când l-au introdus în cuptorul încins, focul s-a stins. L-au scos afară, au reaprins furnalul și au încercat iar, și din nou focul s-a stins. A doua oară, istorisea femeia, în cuptor s-a făcut atât de frig încât le-ar fi luat câteva zile să-l reaprindă. Metalul însuși înghețase bocnă.

Toți s-au speriat și s-au panicat neștiind ce să facă. Ea însă, care lucra la administrația crematoriului, fiind creștină și dându-și seama că asistaseră la o minune, i-a convins să-l îngroape în apropiere, în cel mai mare secret. Din fericire, în apropierea crematoriului se afla o pădure, așa încât șase bărbați săpaseră groapa și-l înormântaseră acolo, nelăsând niciun semn distinctiv, ca să nu poată fi descoperit de autorități. Chiar și reprezentantul guvernului, care fusese trimis să se asigure de incinerare, fusese unul dintre cei ce săpaseră groapa. El părea cel mai impresionat de cele văzute și din când în când se oprea și se-nchina.

Nu spuseseră nimănui, niciodată, până în ziua aceea când, spunea femeia, la ușa ei apăruse un bărbat tânăr, cu o privire pătrunzătoare dar blândă, pe care nu-l mai văzuse niciodată, și care-i spusese să meargă să istorisească totul unui anume Radu Greceanu; îi descrisese exact unde avea să-l găsească. Cumpănise o vreme ce să facă, apoi se hotărâse să se supună, mai ales că trăia cu secretul tăinuit în suflet de atâția ani.

După ce ascultă mărturisirea femeii, Radu se ridică de pe scaun, se-ndreptă spre peretele dinspre răsărit și, îngenunchiind, se plecă până la pământ înaintea micii icoane în fața căreia ardea o candelă. Din ochi îi șiroiau lacrimi.

Întorcânduse apoi către femeie, îi istorisi la rândul lui toate evenimentele acelor trei zile care-l schimbaseră iată, în sfârșit, în mărturisitor, așa cum își dorise Emilian.

Paul Cocei