Câteva poezii care le neagă în sens de renegare pe cele ale tinereților.

Ochii

În fața lui,
în fața sufletului trupului lui
se oprise cineva
care nu era el,
deși era el nefiind —
era el ca și cum n-ar fi fost.

El care nu era
se uita la el care era
cum era el întins.

Parcă nici nu-și dădea seama
cum îl privea el nefiindul
pe el cel ce era.
Cum îl privea așa, fără ochi?
Chiar, cu ce îl privea?

Ochiul celui ce era nefiind
se uita în ochii celui ce era.
Chiar în fața lui era,
dar parcă ochiul privea în gol;
îl privea așa, sfârșit,
ca și cum se sfârșea
el însuși, nefiind.

Ce-ntuneric se făcuse
totul în jurul lui!
Dar ochiul cel nefiind
tot îl privea,
tot îl privea, curios.
Nici măcar nu clipea, ochiul
privindu-l,
nici măcar nu clipea, deloc.

Se uitau și ochii lui
înlăuntrul ochiului care nu era
și-l vedeau cum el nu se vedea;
îl vedeau cum nu se văzuse
niciodată măcar,
niciodată, nefiind.

Acum îi cădea pleoapa
peste neființă.
Se și mira cel ce nu era,
se și mira
că el
până acum nici nu clipise
măcar,
niciodată el nici nu clipise.

Acum îi era pleoapa grea,
și când cei ce erau
ochii ce erau
se-nchiseră,
el nici nu știu măcar.

Peste ochiu-i ce nu era
căzu, grea,
cutremurându-se și
duduind, căzu
crăpându-se la mijloc
pleoapa ce nu era.

Ochiul ce era nefiind
nu mai fu ochi,
fu doar pleoapa
care se întoarse spre înăuntrul lui
cu genele ei tari.

Și atunci îl duru,
îl duru atunci
când genele ochiului ce nu mai era deloc
i se înfipseră în trupul sufletului,
nefiindu-l.

Ce-ntuneric se făcuse
acolo unde fusese
ochiul care nu era!

Ochii lui, care erau
cei ce erau
se-nchiseseră în afară doar,
doar în afară.
Era întuneric și frig afară,
dar înăuntru nu.

În fața sufletului trupului lui
era noaptea
în care nu mai era nimeni.

Nimeni nu-l mai privea
căci nu mai erau
decât pleoape care,
căzând,
cutremuraseră lumea.

Iar cel ce era nefiind
începuse să simtă
că niciodată,
de pe ochii ce-ncepeau să nefie
nu se vor mai ridica
pleoapele cele grele.

Atunci abia
cel ce era nefiind plecă
din fața sufletului trupului Lui
întins.

Fețe

Gândurile să se oprească
în cumpăna timpului.
Ele stăteau nestânde,
se gândeau numai pe ele
însele,
se încolăceau ca şerpii
din miezul pământului.

Dacă
ar fi fost nişte ziduri,
Doamne,
dacă ar fi fost zidurile
ce bine era.
Şerpii nu urcă
pe ziduri.

Când mă uitasem mai bine,
văzusem
că aveau feţe.
Doamne,
ce bine era dacă
nu aveau feţe.
Dar aveau toate
o faţă, aveau
toate faţa mea
deşi nu eram eu.

Cum? Când mă uitasem
mai bine văzusem…
dar cum aveau toate
faţa mea
deşi nu eram eu?
Câţi sunt, Doamne,
mi-am zis,
câţi sunt cu faţa mea
acolo,
câţi?

Câţi, Doamne, zic,
câţi trebuie să omor
ca să-mi fiu eu?

Dorm

Dorm copacii
în lunga noapte
a iernii întinse — albă,
pornită
să le cuprindă
picioarele și visele
pornite
de jos în sus.

Înzăpeziți dorm copacii
încremeniți
în privirea albastră
a nesfârșitului,
în despletirea lor
fără de capăt…

Ei nu știu
că se vor mai întoarce,
că mai este viață
după această moarte.

În albastrul
nopții înțepenite,
chipul hâd
al morții e
deghizat în alb.