“Nu oferiţi bani sau foloase materiale cerşetorilor din metrou. Aveţi dreptul la o călătorie civilizată, iar încurajarea acestora conduce la disconfortul dumneavoastră în timpul călătoriei”.

“Nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii”.

Contrastul între cele două mesaje este, cred, izbitor. Primul se poate auzi în staţiile metroului bucureştean. Al doilea aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu sunt multe de comentat despre această discrepanţă. Poate numai faptul că, în vreme ce Sfântul Ioan lupta pentru mântuirea auditorilor săi, compania de metrou (şi nu numai ea) luptă împotriva acestora, încurajându-le zgârcenia şi mândria, în numele “confortului”.

Justificările pe care le auzim (şi le folosim, de ce să nu recunoaştem) foarte des sunt două: cea mai celebră este “domne’, ăştia câştigă mai mult decât tine, sunt organizaţi în reţele de cerşetorie şi e doar o afacere, sau hoţie, căreia tu îi cazi în plasă”; a doua, la fel de uzitată, sună aşa: “eu nu încurajez nemunca. Să meargă să muncească dacă vor să câştige”.

Desigur, ambele justificări ar putea fi perfect valabile. Spun “ar putea fi”, pentru că există o mică, o nebăgată în seamă, problemă. “Problema” acestor construcţii logice este aceeaşi, şi pe vremea Sfântului Ioan şi în vremea noastră: Mântuitorul Iisus Hristos. Merită să observăm, citind Evangheliile, că Mântuitorul nu face niciodată cazuistică, nu intră în “jocul justificărilor”, ci spune simplu, concis şi fără echivoc: “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Mt. 5, 42). Hristos nu ne încarcă cu “probleme de conştiinţă” inutile, astfel încât să ne chinuim mintea cu judecăţi care nu sunt ale noastre: cine merită, cine e hoţ, cine e adevărat cerşetor şi cine e fals. Dacă ar fi făcut acestea, ne-ar fi aruncat într-o luptă fără sfârşit cu himerele adevărului lumesc. Hristos ne sfătuieşte, părinteşte, să dăm fără să facem tot felul de supoziţii şi scenarii. Nu e sănătos pentru nimeni, nici pentru noi (care anevoie putem scăpa de a cădea în judecarea aproapelui), nici pentru sărmani. “Celui care cere de la tine, dă-i”.

“Da, bine, dar sunt banii mei munciţi cu greu. Mie nu mi-a dat nimeni nimic, tot ce am dobândit am dobândit prin muncă”, auzim la fel de des. Dar ar fi bine să auzim şi ce zice, iarăşi, Sfântul Ioan Gură de Aur: “Banii nu îi câştigi ca să-i cheltuieşti pe plăceri, ci ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Sau poate crezi că ceea ce ai este al tău? Nu. Chiar dacă ai câştigat totul prin muncă cinstită sau chiar dacă ai primit banii moştenire de la tatăl tău, averea ta este a lui Dumnezeu, Care ţi-a încredinţat-o ca să o foloseşti potrivit legilor sfinte. Adică să ţii pentru tine doar ce ai nevoie şi restul să dai săracilor”.

Pe de altă parte, cât de făţarnici suntem noi care îi acuzăm pe alţii că sunt “cerşetori falşi”, sau “leneşi”, iar noi suferim din plin şi mai abitir de aceleaşi patimi? Dacă ei sunt falşi, eu sunt şi mai fals. De câte ori nu ne rugăm lui Hristos să ne miluiască (şi ne miluieşte) deşi suntem cu totul falşi, că nu facem ce am promis şi nu suntem cine ne considerăm? De câte ori nu suntem noi înşine dominaţi de lene, atât material cât şi spiritual? Noi care îi acuzăm pe alţii că sunt leneşi şi că de ce nu se duc la o muncă fizică, cât de dispuşi suntem noi să facem acea muncă? Şi le cerem altora să ducă poveri pe care noi înşine nu suntem dispuşi să le purtăm.

Dacă oamenii ar privi această problemă, a cerşetoriei, cu ochii Sfântului Ioan Gură de Aur, ar înţelege că, de fapt, toate aceste discuţii sunt la fel de inutile ca praful aşternut peste cele peste un milion de maşini din Bucureşti. Sunt inutile, pentru că nu zidesc şi nu folosesc nimănui. Dacă aş avea dragostea pe care mi-o doreşte Sfântul Ioan, m-aş apleca asupra săracilor cu dragostea reală a lui Hristos, nu cu făţărnicia care mă caracterizează, şi odată cu milostenia materială s-ar transmite şi o parte din dragostea aceasta, iar milostenia s-ar transforma, aşa cum se şi cuvine, în mijloc de mântuire, atât pentru mine cât şi pentru săraci.

Şi nu merită să lupţi pentru asta, nu merită să doreşti ca toţi oamenii să simtă dragoste pentru ceilalţi, chiar şi pentru cei ce vor să-i fure? Nu merită ca societatea să promoveze asta, iar nu “confortul”, zgârcenia şi orgoliul?

Este potrivit să închei tot cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, poate cel mai iubitor de săraci creştin pe care l-a cunoscut Biserica, până acum:

“Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Spune-mi, dacă ai şti că oraşul nostru peste un an va fi distrus, dar nu şi alt oraş, unde ţi-ai zidi casa: în acest oraş sau în altul? În altul, fără îndoială. Ei, atunci nu zidi în această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul. Dar ce tot spun? Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea, zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ”.

Paul Cocei

***

Fragment din Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei:

Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrînd să ispitească îndurarea Sfîntului, şi-a schimbat hainele şi alergînd pe altă cale, iarăşi a întîmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: „Stăpîne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicînd: „Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

Articol publicat pe crestinortodox.ro.