În foișor e aproape întuneric, doar câteva făclii luminează palid chipul Mântuitorului. Acum e ridicat în picioare, în fața ucenicilor care-l privesc plini de dragoste, preschimbați de evenimentele și cuvintele acestei seri.

– Luați, mâncați, le zice El brusc rupând tăcerea, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor…

O tăcere mormântală se lasă în încăpere. Ucenicii privesc la potirul întins ca la un obiect străin pe care nu l-au mai văzut niciodată. Mâna Domnului mai rămâne însă întinsă câteva clipe, fără ca vreunul din ei să reacționeze în vreun fel. Apoi Domnul își pleacă și El privirea și se așază înapoi pe scaun.

N-ar trebui să ni se pară ciudat pasajul de mai sus. În ciuda aparențelor, nu este nerealist: este, din păcate, realitatea pe care o trăim în multe Duminici în multe din bisericile noastre. Ne contrariază poate ideea că ucenicii ar fi putut să refuze Potirul întins de Hristos, dar în același timp nu simțim nicio tresărire atunci când la rândul nostru, Duminică după Duminică, privim de la distanță paharul mântuirii, ca și cum acel „Apropiați-vă!” nu ne este adresat și nouă.

Dar ce, ne vine să zicem, noi suntem ucenici? Dar atunci ce suntem? Realmente, ce suntem? Creștini? Ce înseamnă „creștin” dacă nu ucenic al Domnului: „Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Faptele Apostolilor 11:26)

Poate nu sunt singurul care multă vreme m-am mirat de diferența de trăire pe care o sesizăm când citim despre viața primilor creștini. Încă din primele pagini ale Faptelor Apostolilor simțim duhul care-i animă, vedem viața nouă la care trec, dintr-odată, imediat după Pogorârea Duhului Sfânt. Toți dau senzația că se dumiresc brusc, ca și cum înainte erau buimaci, ca și cum înainte dormeau un somn din care nu se puteau trezi. Și apoi, încă din prima zi, „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

Și nu poți să nu te întrebi cum de s-a ajuns aici? Cum de primii creștini „stăruiau… în frângerea pâinii”, iar noi auzim deseori celebra învățătură „împărtășiți-vă de patru ori pe an” – „rânduială” pe care o și practicăm cu asiduitate și cu conștiința „datoriei împlinite”. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să nu mai simțim foamea pentru Hristos, când chiar Domnul ne spune limpede, limpede de tot: „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6: 53). Oare nu știm cine se bucură când ne împărtășim rar? Și dacă zicem că frecvența nu contează, atunci de ce ei, care înviau morții și vorbeau în limbi, se împărtășeau zilnic?

Putem zice: nu suntem curați ca ei, nu suntem vrednici. Dar răspunsul la problema curăției nu este să ne depărtăm de Izvorul Curăției. Cum să ne curățim fără Hristos? Oare primii creștini s-au curățit ei înșiși în vreun fel sau mai degrabă Duhul Sfânt este Cel care i-a sfințit? Deci soluția nu este să ne despărțim de Hristos, ci de păcat! Dacă vrem să ne împărtășim dar nu ne lasă păcatul, atunci soluția nu e să nu ne împărtășim cu Hristos, ci să nu ne mai împărtășim cu păcatul! Să „stăruim” și noi, agățându-ne de duhovnic precum naufragiatul de colacul de salvare, simțind că fără aceasta, fără acest „foc” al pocăinței din inimă, tot cu nevrednicie ne împărtășim. De 4 ori pe an, de 365 de ori pe an sau de 0 ori pe an, e totuna. Dar dacă stăruim și cerem, Hristos e milostiv și ne-aprinde focul inimii, pe care El Însuși a venit să-l arunce pe pământ.

Întrebarea esențială deci, la care toți trebuie să răspundem acum având în vedere starea în care suntem, este: „De ce să mă împărtășesc rar?” Cu tărie cred că de răspunsul la această întrebare depinde chiar mântuirea noastră, chiar viața veșnică. Pentru că Tatăl a înjunghiat vițelul cel îngrășat și ni L-a pus înainte, iar noi suntem împăcați să ne hrănim mai departe cu roșcove.

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

De multă vreme încerc să înțeleg ce sens are această expresie atât de des folosită: “mort nevinovat”. De fiecare dată îmi vin în minte cuvintele unui binecunoscut dregător roman: “Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia”. Și el se credea nevinovat, ba chiar – ca să se convingă pe sine de asta – încerca să arunce vina pe alții, pe alți oameni care, ca și el, făceau parte din acel șir de evenimente care l-au pironit pe Hristos pe Cruce.

Se mințea pe sine însuși, evident. Pilat a fost cât se poate de vinovat, din moment ce din porunca lui a fost răstignit Mântuitorul. Dar la fel de mult ne mințim și noi pe noi înșine când începem să propagăm și să credem (noi care ar trebui să fim “lumina lumii”) în adevărul expresiei “mort nevinovat”.

Bine, ne zicem în sinea noastră – dar noi nu tragem cu rachete, noi nu aruncăm bombe, noi nu înfometăm oameni în casele lor. Suntem și noi vinovați, dar nu de păcate de-astea, ale noastre sunt “domestice”, chestii banale în fond… Cât de departe de har suntem când gândim asemenea lucruri… O asemenea gândire arată că pe noi harul ne vizitează extrem de rar, poate niciodată. Dacă n-ar fi așa, am simți cu adevărat durerea fiecărui păcat “banal”, căci am trăi părăsirea imediată care survine în urma lui, pentru că harul nu rămâne acolo unde stăpânește gândul lumesc. Și gândul la mine ca la un “nevinovat” mă transformă instantaneu într-un om eminamente lumesc.

Din contră, dacă mă cred “nevinovat”, atunci merit să vină peste mine războiul, urgia, potopul mâniei lui Dumnezeu – ca să mă smerească, să-mi amintească de fapt cine sunt, să mă facă să înțeleg că de fapt pe piroanele ce-au fost bătute în mâinile și picioarele Mântuitorului sunt scrise în chip nevăzut toate păcatele noastre. Sunt acolo, chiar de nu le vedem. Și că deși n-am fost în Ierusalim în acea zi de vineri, asta nu înseamnă că suntem mai puțin vinovați de răstignirea Lui decât cei care l-au condamnat și batjocorit. Doar că nu vedem. Și asta este drama noastră cea mare, bârna care ne acoperă și ne încețoșează vederea astfel încât să ajungem să credem astfel de aberații despre noi. Nu ne vedem păcatele, de-aceasta vine războiul. Și din contră, când ne pocăim cu adevărat, atunci vine pacea.

 “Nu lăsați să vă biruie deznădejdea, feții mei! Nu e decât un mijloc ca să scapi de ea: pasă de-ți încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Și pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simți în adâncul inimii răspunzător pentru toți și pentru toate, ai să-ți dai seama că este într-adevăr așa, că numai tu ești vinovat de toate și față de toți. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trândăvia și neputința ta în seama celorlalți, vei sfârși prin a cădea în ispita trufiei satanice și prin a cârti împotriva lui Dumnezeu” (Starețul Zosima, în Frații Karamazov de F.M. Dostoievski)

Articol publicat pe crestinortodox.ro.