“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

 

Într-adevăr, noi – creștinii – nu ducem o luptă împotriva altor oameni, niciodată. Pentru că noi știm cine se află în fond în spatele tuturor minciunilor și răutăților. Din perspectiva noastră, omul se face doar un instrument al minciunii și înșelăciunii, și nu vom izbândi nimic de vom învinge în această lume oamenii, și nu pe diavolul, care este “tatăl minciunii”.

De aceea, trebuie să înțelegem că această luptă care se duce acum împotriva oamenilor acestei țări a noastre este o luptă în primul rând împotriva conștiințelor lor și apoi a moștenirii lor. Putem doar să ne imaginăm cât de mult urăște diavolul această țară atât de mică și de insignifiantă ca întindere și populație, dar atât de puternică prin tăria oamenilor ei în fața tuturor amenințărilor pe care le-a adus asupra ei în cursul veacurilor.

În cuvintele vrednicului de pomenire Petre Țuțea, “o căruță de țărani a ținut în șah imperii”. Și este total adevărat. După logica omenească, sau după instinctul politic dacă vrem, țara noastră – națiunea noastră – ar fi trebuit să nu mai existe. Dar “ceea ce nu e cu putință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”. Este singura explicație posibilă, dacă privim obiectiv istoria. Singura explicație pentru care există încă Biserică Ortodoxă în Ardeal, singura explicație pentru care Țara Românească și Moldova nu au fost niciodată turcizate, rusificate sau catolicizate. Singura explicație: credința celor care au mărturisit până la moarte pentru țara și credința țării lor, de la Sfântul Sava Gotul până la mărturisitorii și martirii din temnițele comuniste.

 

“Noi suntem un popor, avem o spiritualitate. Toti au trecut peste noi, ne-au atacat si din Vest si din Est. Cate greutati n-am avut noi si totusi ne-am mentinut! Si greutatile acestea si lupta impotriva acestor greutati ne-a adancit in rabdare, in lupta. In acestea se dezvolta, creste un popor si ne-am dezvoltat si noi. N-am fost nimiciti de nimeni. Cine a contribuit mai mult la apararea Europei decat romanii ? Noi am aparat Europa de invazia otomana, prin Stefan cel Mare si Sfant, Mircea cel Batran si ceilalti toti. Turcii au trecut peste ceilalti pana la Viena. Peste noi n-au putut trece. Am aparat Europa si eram atacati si de ei, de europeni, de polonezi, de unguri, de germani. Ne aparam si de ei si-i aparam si pe ei impotriva turcilor. La razboiul din 1877 cine a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de otomani? Noi. Si rusii, dar mai mult noi i-am aparat. Pe urma, in 1916 la Marasesti cine a oprit avalansa germana spre Rusia, ca sa ocupe si sa opreasca razboiul si sa-i invinga pe rusi? Cine ? Noi, la Marasesti. In razboiul al doilea, cine a plecat pana la Volga, alaturi de nemti, gandind ca vom putea aliena comunismul ? Si cand am vazut ca-l apara Europa, n-am mai avut ce face. I-am dezarmat pe nemti atunci si au plecat nemtii dezarmati de la Iasi, din Bucovina, pana in Boemia si asa au putut fi invinsi.ca altfel, erau cat pe ce sa puna in practica bomba atomica si castigau ei. Cine a aparat Europa in toate timpurile acestea ? Cine a jucat cel mai mare rol ? Poporul nostru. Asa ca, Dumnezeu nu te ocroteste pentru o viata comoda, ci te ocroteste dandu-ti niste probleme. Si noua ne-a dat niste probleme si le-am rezolvat cu ajutorul Lui si ne-am format.” (Părintele Dumitru Stăniloae, Neamul romanesc – neam al comuniunii in credinta)

 

Așadar nu trebuie să pierdem din vedere miza adevărată a acestor operațiuni de exploatare care s-au abătut atât de iute asupra noastră: miza adevărată este docilitatea noastră, lipsa noastră de reacție în fața celor ce vor să pârjolească practic pentru totdeauna pământul țării noastre. În fapt, miza este credința noastră, exilarea ei la marginea conștiinței noastre, într-un colț al minții în care putem să ne ascundem de responsabilitatea cuvintelor Mântuitorului, care ne spune explicit că cine se leapădă de El nu este demn de viața veșnică, adică de împărtășirea Duhului Sfânt, și că cine nu arată milă pentru fratele lui – gol, flămând, în temniță – nu este demn decât de “întunericul cel mai din afară”.

Nu este vorba doar de dreptul nostru de a bea apă fără gaze, așa cum au băut strămoșii noștri, pe pământul nostru, de la începutul veacului. Nu este vorba doar de o problemă civică, socială, de o nemulțumire sterilă și materialistă. Este vorba de faptul că prin aceste exploatări statul român este dispus să ia partea corporatiștilor străini împotriva propriului popor. Este deja vădit acest lucru, și prin această abordare mârșavă conducătorii noștri nu se arată a fi decât o mână de fanarioți în versiune occidentală.

Ieri, Biserica noastră i-a sărbătorit pe Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Toți, dintre care mulți au murit în bătăi în temnițele austriece, au fost luptători pentru credința ortodoxă, credința strămoșească. Îi mistuia dorul după Dumnezeul lor, după traiul în rânduiala cea dumnezeiască a credinței pe care au primit-o moștenire de la înaintașii lor, de asemenea luptători pentru credința acestui neam. Îi mistuia și mila pentru acei oameni atât de amărâți, care erau călcați în picioare de puterea imperială străină țării lor. Trăiau și mureau într-o sărăcie lucie, exploatați pentru bunăstarea stăpânitorilor “civilizați”.

Acum trăim vremuri în care credința noastră nu este, cel puțin deocamdată, condamnată fățiș. Dar trăim ceva poate mai periculos: pasivitatea noastră tinde să treacă în patologic și cedăm în fața unei ispite amăgitoare care ne elimină dorința și simțul mărturisirii, cufundându-ne binișor, încet, într-un somn al conștiinței din care nu vom mai ieși.

Este drept deci să mărturisim, fără să ne temem, un adevăr sfânt pe care să-l opunem stăpânitorilor mercantili și depravați ai acestui veac, zicând precum Ștefan cel Mare și Sfânt în piesa lui Barbu-Delavrancea: țara (cu resursele și pământul ei curat) nu este a noastră, ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!

*

Şi le-a dat pământul lor moştenire, că în veac este mila Lui.

Moştenire lui Israel, robul Lui, că în veac este mila Lui.

Că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui.

Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui.

Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.

Lăudaţi pe Dumnezeul cerului, că în veac este mila Lui.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Te înțeleg. Te înțeleg perfect. Te uiți în jurul tău și nu vezi decât oameni dispuși ori să te condamne, ori – mai rău – să te ignore. Dar eu nu te condamn (nici nu am autoritatea) și, pe de altă parte, eu cred în iertare. Și nici n-aș vrea să te ignor, căci cred că nimeni nu merită ignorat. Și tu nu ești un nimeni.

De la bun început trebuie să îți mărturisesc că eu sunt mai păcătos decât tine. Știu cu siguranță că mă lupt cu patimi cu care tu nu te lupți și din acest motiv știu cât de grea este această luptă. Dar este o diferență, căci eu cred că pornirea ta spre același sex vine dintr-o aplecare a minții spre un păcat, aplecare care, precum o boală netratată, s-a transformat în patimă. Și eu le am pe ale mele, căci și eu, la fel ca tine, am lăsat timpul să treacă fără să caut vindecare.

Eu știu că tu crezi că nu este așa, că lucrurile nu suferă comparație, că lăcomia, de exemplu, și homosexualitatea nu sunt pe același plan, fiind probleme de natură complet diferită. Și faptul că nu vezi starea ta ca fiind aceea a unui bolnav te face să crezi că cauza ei se ascunde undeva în firea ta, sădită acolo încă din naștere. Cu alte cuvinte, crezi că ești destinat să fii homosexual. Dar dacă analizezi cu puțină atenție, vei vedea că atracția homosexuală se aseamănă totuși cu atracția heterosexuală. Și aici îți este și revolta: de ce oamenii te condamnă pe tine pentru dorința ta și nu îi condamnă pe heterosexualii ce trăiesc în libertinaj (atât de răspândit în zilele noastre)?

Am să te surprind răspunzându-ți că ai dreptate. Adulterul este la fel de condamnabil, precum și desfrâul (numele mai tradițional și mai concret al libertinajului). Pentru noi (creștinii), desfrânarea este condamnabilă ca fiind ceva imoral pentru că atentează la ceea ce noi numim “uniunea sfântă a familiei”. Dar dacă mergem mai în adânc, descoperim că de fapt desfrâul și, să zicem, beția, au același rezultat nefericit: îl separă pe om de Dumnezeu. Și acest lucru descoperindu-l, încercăm din toate puterile (fiecare după măsura și starea lui) să “înotăm împotriva curentului”, pentru a ne apropia, și nu a ne depărta, de Dumnezeu.

Acum, între noi fie vorba, știu că și tu simți că această aplecare homosexuală a ta te depărtează de Dumnezeu, deși ai multe momente în care ți se pare o nedreptate strigătoare la cer. Și este, într-un fel, nedrept. Este nedrept ca nu toate faptele noastre să fie pe placul lui Dumnezeu, dacă suntem copiii Lui. Dar nu este o nedreptate pe care a produs-o El, ci care a intervenit din cauza fugii noastre din fața Lui. Atunci când copilul nu mai ascultă glasul iubitor al părintelui, acesta se vede nevoit de multe ori să-l lase să “își facă de cap”, întrucât dorește ca fiul să se întoarcă la dragostea cea dintâi nu pentru că a fost silit, ci pentru că a aflat unde este adevărul, înțelegând că niciun lucru sau ambiție lumească nu merită părăsirea “brațelor părintești”.

Și acum trebuie să-ți mai fac o destăinuire: cuvântul “păcat” înseamnă chiar aceasta, “depărtare”, sau “dizarmonie” față de Dumnezeu. Deci dacă tu, în sinele tău, căutând înăuntrul conștiinței tale, simți că ceva te desparte de Dumnezeu, să știi că acel ceva este un păcat. Iar când păcatul devine viciu, ca o a doua natură, se numește patimă, căci ajunge să fie atât de puternic încât te chinuiește el pe tine, iar tu ajungi sclavul lui. Și dacă crezi aceasta, dacă crezi că ceea ce te desparte de Dumnezeu este această patimă, atunci trebuie să știi că ești asemenea nouă. Noi nu suntem sfinți (deși am vrea), suntem doar oameni păcătoși și pătimași care își recunosc aceste patimi și păcate și care luptă împotriva lor, nu în slujba lor.

Amintește-ți deci ce a făcut Iisus Hristos când toată lumea din jurul său dorea ca femeia păcătoasă să fie omorâtă (așa cum cerea legea). Nu s-a semețit, nu și-a luat o postură de judecător ci, vădind fățărnicia celor care o condamnau, i-a obținut eliberarea ba, mai mult, a iertat-o. Dar odată cu iertarea i-a transmis și doctoria care să-i mențină starea de iertare: “Nu mai păcătui”. Și deci prin iertarea Lui și prin strădania ei, femeia s-a vindecat și tradiția noastră ne spune că a ajuns sfântă – ea, care ajunsese din pricina patimii ei la un pas de moarte!

În fond, ți-am scris această scrisoare doar ca să știi că nu ești singur pe lume. Suntem mulți și îți transmitem vestea noastră cea buna: “Bucură-te, Hristos a înviat!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

“Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”, i-a spus Mântuitorul lui Saul atunci când i S-a descoperit, pe drumul Damascului. Pavel descoperi astfel, dintr-o dată, că întreaga sa viață mersese invers, împotriva cursului natural al lucrurilor. A înțeles că, de fapt, avusese o înțelegere cu totul pământească asupra Legii și descoperea că ar fi trebuit să aibă asupra ei o altă perspectivă, duhovnicească. Într-o situație similară se găsește și generația noastră actuală, care încearcă să cuprindă lucrurile folosind o minte orientată în altă direcție.

 

***

 

Mintea omenească rămâne, chiar și în acest început de secol XXI, o enigmă. În fapt, sosirea epocii “iluminate” de tehnologie nu a contribuit la elucidarea problemelor duhovnicești, ci a adus cu sine o alunecare din ce în ce mai periculoasă spre o “dedublare” a omului între material și spiritual, astfel încât astăzi omul nu mai are despre sine o concepție unitară, ci una dualistă, împărțindu-se pe sine în aceste două categorii opuse.

Nu aceasta este și atitudinea Sfinților Părinți. Pentru ei, pentru acești neîntrecuți cunoscători ai omului, mintea este facultatea primordială a sufletul uman insuflat cu raționalitate de către Dumnezeu-Cuvântul. Ca atare, mintea nu este pur și simplu localizată în creier, ci penetrează întru totul trupul omului, mai degrabă conținându-l pe acesta decât fiind conținută în el. Sufletul omului nu este întemnițat în trup, ci el este cel ce transformă trupul în ființă vie.

În această perspectivă, mintea este, în mod concret, chip al lui Dumnezeu în om, este “deiformă”, atunci când se înduhovnicește. Râvnind la cele cerești și lucrând pe măsură prin trezvie, mintea se curățește de patimi, iar percepția ei asupra realității se înduhovnicește: “Mintea atentă la lucrarea ei ascunsă, va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, și izbăvirea celor cinci simțuri de relele cele din afară” (Isihie Sinaitul, Către Teodul, cap. 53). Iluminată de harul Duhului Sfânt, care “o povățuiește la tot adevărul”, mintea se face locaș al Sfintei Treimi și omul devine astfel asemănător cu îngerii: “Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, I, cap. 100).

Aceasta este destinul – ținta – minții, acela de a se uni fără amestecare cu Dumnezeu și a deveni astfel întru totul duhovnicească.

 

La capătul celălalt, mintea poate deveni demonică. Dacă în cazul minții duhovnicești aceasta este caracterizată de dragoste, bucurie, pace, smerenie și blândețe, minții demonizate (dez-duhovnicite) îi sunt caracteristice neîncrederea, ura, mândria și mânia și o agitație continuă datorată lipsei totale a păcii duhovnicești, care s-o liniștească.

Sfinții Părinți vorbesc despre producerea în mintea omenească a unor „întipăriri” care provin din amestecarea minții cu „chipurile lucrurilor sensibile”, mintea purtând astfel formele acestor lucruri. Și în urma acestui proces care introduce în mintea omului împătimirea de lucruri și patimi lumești, „mintea însăși, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri și fapte”. Adică mintea intră într-un soi de cerc vicios, în care răutatea pe care o acumulează face ca mintea să producă ea însăși răutăți. Vedem astfel cum Părinții au recunoscut rapid faptul că mintea omului poate fi antrenată, și este întotdeauna antrenată. Dacă omul nu o obișnuiește cu cele duhovnicești, ea se obișnuiește în mod necesar cu cele lumești.

Întreaga istorie a nevoinței duhovnicești este istoria antrenării minții spre căutarea lui Dumnezeu și evitarea răului. În acest proces, apropierea de Dumnezeu produce liniștirea și neîmprăștirea minții, ca activitate de însănătoșire a ei. Odată cu liniștirea minții, omul devine mai blând și mai puțin agitat, mai puțin tăios în relațiile cu cei din jur.

 

Mintea contemporană

 

Acesta este contextul în care condițiile contemporane de viață joacă un rol crucial în modelarea minților noastre. Pentru că ritmul de viață actual – și nu mă refer aici doar la graba cu care ne mișcăm în acest univers care parcă a devenit tot mai mic, ci și la iuțimea cu care executăm, cu o răceală din ce în ce mai pronunțată, lucrurile pe care le avem de făcut – își pune amprenta în mod decisiv asupra gândirii noastre.

Chiar și știința a demonstrat, prin ultimele sale cercetări în domeniul creierului, că mediul prin care primim informațiile ne modelează gândirea. Concret, abandonând cărțile în favoarea televizorului și internetului, creierul nostru se obișnuiește să primească informația doar într-un singur mod: ca pe internet: concis, fragmentat, rece. Consecința este faptul că ne este afectată memoria pe termen lung (nu mai reținem ce citim), creativitatea (devenim din ce în ce mai previzibili și repetabili), în cele din urmă, de fapt, devenim mai proști, mai abili la a ne „descurca” să „socializăm” pe teme searbede și complet neimportante, dar mai incapabili a îmbunătăți în vreun fel, calitativ (din punct de vedere spiritual), viața pe care o ducem.

Ducând o viață foarte alertă, în care nu mai avem „răgazuri”, în care mintea noastră este într-o continuă agitație și forțată să primească în ea o infinitate de probleme meschine și inutile, devenim automat mai reci, mai distanți, pe măsură ce mintea noastră devine una mecanizată.

Căpătăm o minte de metal, dotată cu o gândire mecanicistă, foarte bine adaptată la această lume rece și calculată; o minte tăioasă ca lama unui cuțit, care emite cu nemiluita definiții și ordine, ca și cum nu ar avea de a face cu oameni, ci doar cu obiecte. Este o minte care, în calculele ei, poate emite păreri avizate despre orice, ajungând chiar să se creadă atotștiutoare. Și noi, creștini fiind, știm de unde vine și unde duce această atitudine. Este vechea înșelare în care diavolul l-a ademenit pe Adam, facându-l să creadă că poate ajunge la cunoașterea binelui și răului fără Dumnezeu. Aceasta este mândria pe care diavolul, „tatăl minciunii”, a reușit s-o insinueze în nenumărate moduri în sinea omului.

Această minte de metal, dezvoltată de lumea actuală, este cea mai nouă deghizare a minții demonice, și nu este ceva cu care noi, creștinii, nu ne-am mai confruntat până acum. Și fiecare generație de creștini, la vremea ei, a aflat modul potrivit de contracarare a acțiunii demonice care se impune cu forță asupra minții omenești.

Este deci datoria noastră să căutăm și să găsim modul de ieșire de sub acțiunea demonică. În cazul unora este renunțarea cu totul la mijloacele tehnologice moderne și revenirea la o viață mai apropiată de pământ și natură. În cazul altora tehnologia modernă este pusă sub un control foarte strict și contracarată prin multă rugăciune și inimă curată. Sunt multe moduri – sau arme – ale luptei creștine, dar un lucru este foarte clar: niciunul nu este fără sânge. Așa încât de fiecare dată când ne vom descoperi în minte structura metalică, să ne aducem aminte de mustrarea Apostolului: „nu ați luptat până la sânge”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro