“Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără-de-moarte, miluiește-ne pre noi”

 

“Trisaghionul”, cântarea “întreit sfântă”, este un imn vechi pe care Biserica l-a încorporat în Dumnezeiasca Liturghie și în alte slujbe, și chiar și în rugăciunile începătoare, adică în fiecare slujbă bisericească. Tradiția, prin Sfinții Părinți, ne arată că acest imn este pe drept numit “cântare îngerească”, întrucât a fost primit de un copil din Constantinopol chiar de la îngeri, în timpul unei urgii venite peste locuitorii capitalei în vremea patriarhului Proclu (după cum istorisește Sfântul Ioan Damaschin); pe de altă parte, proorocul Isaia ne dezvăluie, cântarea îngerească a serafimilor, care îl lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”.

Trisaghionul conține însă, în el, un indiciu pentru înțelegerea fenomenului căderii îngerilor și transformarea lor în demoni. Petrecută înainte de crearea omului, căderea îngerilor a avut drept cauză fundamentală, fără îndoială, mândria, sau apariția mândriei în aceste “minți pure”, cum mai sunt numiți îngerii.

Nu știm mecanismul duhovnicesc prin care Lucifer s-a întunecat și a căzut “ca un fulger” după cum spune Scriptura, dar ceea ce putem ști cu siguranță este că dacă Satan ar fi cântat această cântare întreit-sfântă, nu ar fi putut cade în mândrie. Aceasta pentru că Trisaghionul este, prin excelență, cântarea smereniei, o cântare a tăcerii și uimirii îngerilor și oamenilor în fața naturii și manifestării lui Dumnezeu.

Această taină o putem înțelege mai bine dacă ne gândim mai ales la ultimele cuvinte ale cântării. Oricine cântă (cu fidelitatea sfințeniei, așa cum au fost creați îngerii și oamenii) “miluiește-ne pre noi”, nu poate avea o atitudine mândră, nu poate decât să se smerească în fața Celui care are puterea de a-l milui. A cere mila de la cineva înseamnă, pe de o parte, că înțeleg faptul că am nevoie de milă și, pe de altă parte, că acel cineva mă poate milui. Secretul menținerii sfințeniei îngerilor (și a oamenilor) este deci prezența gândurilor de smerenie și de uimire în fața misterului divin.

Această realitate o reliefează în mod poetic și Dostoievski, în “Frații Karamazov”, atunci când diavolul îi mărturisește lui Ivan: “Am fost de faţă atunci când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cântând «osana»; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga creație. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi maj sfânt pe lume ca în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cânt osana într-un glas cu ei. Cuvântul «osana» îmi stătea pe buze, era gata-gata să mi se smulgă din piept… ”.

Nu știm dacă diavolul poate fi atât de aproape de gândul cel bun – aceasta ar presupune din partea lui o anumită dispoziție spre sfințenie – dar este cert că prezența chiar și unei singure laude în gura îngerului îl face pe acesta închinător “în duh și în adevăr”. De remarcat că Dostoievski ne introduce în mecanismul schimonosit al gândirii diavolului, atunci când acesta continuă pasajul de mai sus zicând: “Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ – ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit dintre toate cîte le am – m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci, şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic!”. Diavolul, în mândria lui, consideră că această stare blestemată în care se află este cauzată de “virtutea” sa, de bunul său simț, și astfel dă vina pe Dumnezeu pentru condiția sa decăzută. Condiția lui actuală este “un amestec ciudat de slăbiciune și de voința de a rămâne în ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este un fel de autocompătimire bolnăvicioasă din care el nu poate ieși pentru că de fapt nu vrea, și care produce o ură viscerală împotriva lui Dumnezeu și mai ales a creației Sale.

Trebuie să credem deci că întunecarea lui Lucifer s-a produs extrem de repede după crearea îngerilor, înainte ca el să își îndrepte voința spre cântarea milei dumnezeiești. Nu putem crede că o ființă rațională care persistă în cele dumnezeiești poate fi atrasă spre un rău care nu vine din afara sa (așa cum a fost cazul omului care a fost ispitit de diavol). Dacă ar fi rămas cântător al Sfintei Treimi, așa cum ne îmbie trisaghionul și cum o fac îngerii buni, în Lucifer binele ar fi devenit o “a doua natură”, așa cum a devenit acum răul.

Înțelegem astfel de ce Biserica insistă asupra necesității participării noastre cât mai dese la Sfânta Liturghie și celelalte slujbe bisericești. Facând aceasta, ne integrăm și noi în ceata îngerească care îl laudă neîncetat pe Dumnezeu, ne integrăm și noi în ordinea firească a creației lui Dumnezeu, transfigurându-ne spre primirea și trăirea realității Împărăției lui Dumnezeu, revelată ca un Trisaghion neîncetat și fără sfârșit, desăvârșit în frumusețea Celui Căruia îi este închinat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Atunci când Jandarmeria Română este trimisă de statul român într-un sat să păzească fiecare casă, să legitimeze și să percheziționeze fiecare sătean atunci când iese pe stradă, să ia cu asalt cârciuma locală arestând pe toată lumea dinăuntru, sau când este îndemnată de autorități să “exercite forța” bătând până la spitalizare, cu o totală lipsă de umanitate laolaltă copii de 14 ani sau bătrâni pensionari, ne putem pune întrebarea, legitimă, dacă nu cumva asistăm la un experiment.

În istoria noastră au mai fost experimente, nu am fost lipsiți de ele. Unul dintre ele a fost celebrul “fenomen Pitești”, care s-a derulat ca un experiment dezumanizant și care, după succesul reportat inițial, a fost extins și în alte închisori și lagăre de tortură din România condusă de bolșevici. În urma acelui experiment au rămas mii de oameni torturați, schilodiți, dezumanizați și depersonalizați. Unii dintre ei au devenit mărturisitori și martiri, dar niciunul nu a scăpat de chinul inimaginabil pe care unii “români” li l-au produs tocmai pentru vina de a fi adevărați români și creștini.

Aceeași vină este purtată și astăzi, de niște țărani din Moldova și de câțiva – câți s-au încumetat – alți români care li s-au alăturat în protestul lor. Vina lor capitală, pentru care ei sunt astăzi pedepsiți experimental într-un mod abuziv și de neconceput într-o “democrație”, este aceeași ca și a celor ce au suferit în temnițele comuniste. Nu vor să se dea din calea tăvălugului celor fără neam și fără credință, celor pentru care aproapele nu există, celor din inima cărora a pierit orice urmă de virtute și de moralitate, pentru care oamenii sunt doar cifre și sunt importanți doar dacă existența lor aduce profit.

Torționarii, ca și în cazul fenomenului Pitești, sunt în aparență “frații” celor asupriți. În aparență, suntem în aceeași celulă. În realitate, jandarmii, ascunzându-se ca niște lași în spatele lozincii antihristice “ordinele se execută, nu se discută”, nu sunt frații noștri, și în toiul nopții istoriei, din senin, se transformă din co-pătimitori în chinuitori, în bestii fără milă dispuse să uite și să treacă peste orice normă morală sau legală. În fața lor, ei nu mai văd mame, bunici, nepoți, fii sau fiice, ci doar dușmani sau, mai bine zis, “bandiți”, “dușmani de clasă” care stau împotriva noii clase “muncitorești”, corporatiste, care vrea să le aducă lumina, de această dată din apus.

Au uitat tot ce au jurat. Te poți întreba dacă nu cumva sunt drogați înainte de a fi trimiși “în misiune”. Altfel nu poți înțelege rațional cum e posibil ca jandarmul să uite că a jurat “să își apere țara chiar cu prețul vieții”. Pare că deși a jurat așa, el interpretează invers: “să își apere viața chiar cu prețul țării”.

 

Cum vorbeam însă într-un articol anterior, miza suntem noi, conștiința noastră, docilitatea noastră, supunerea noastră necondiționată și totală în fața noului totalitarism mondial, acela corporatist. Este un experiment, iar succesul său va duce cu siguranță la împrăștierea lui în restul țării. Din păcate, e vremea întunericului, căci credința și rugăciunea adevărată au pierit din sufletele noastre și Dumnezeu, deși nu ne părăsește – sau tocmai pentru că nu ne părăsește – ne lasă să pătimim aceste chinuri și nedreptăți. Și va fi și mai rău, odată ce experimentul se va generaliza.

Deși nu putem tăcea și nu putem sta nepăsători la agresiunea asupra vieții și moștenirii copiiilor noștri, nu vom sta împotriva celui rău. Vom întoarce și obrazul celălalt. Ne vor otrăvi apele, ne vor distruge bisericile, ne vor distruge viețile, ne vor alunga de pe pământurile noastre, ne vor scoate din case și nu ne vor lăsa nici strada. Vor voi să ne ia haina, și le vom da și cămașa, astfel încât nimic material să nu ne mai oprească pe pământ.

Nu ne vor putea lua conștiințele, nu ne vor putea închide gura care trebuie să mărturisească, nu ne vor putea opri de la închinarea “în duh și în adevăr”. Aceasta este cea mai importantă învățătură pe care ne-o transmit pătimitorii experimentului de la Pitești și pe care trebuie să ne-o asumăm după generalizarea experimentului Pungești, și anume că adevărata biruință împotriva tiraniei, adevărata libertate, rezidă nu în revolta împotriva, ci în asumarea stării de răstignire, în găsirea sensului suferinței, în regăsirea noastră în Hristos Cel Răstignit întru Care este biruința Învierii și a vieții veșnice.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Ce înseamnă să aibă Dumnezeu grijă de tine? Să îți facă traiul mai ușor, să te ferească de cele rele ale lumii acesteia, de îngheț, de foame, de boală? Poate, dar toate acestea doar într-un plan secundar. În plan principal, să aibă Dumnezeu grijă de tine înseamnă să se străduiască din toate puterile Sale (și sunt nemărginite) să te izbăvească de răutatea care s-a cuibărit înăuntrul tău, să te readucă la sânul Său, pentru veșnicie.

De multe ori noi îi cerem lui Dumnezeu să nu aibă grijă de noi, întrucât îi cerem lucruri pe care dacă le-ar împlini, ar dovedi că nu ne dorește binele, adica “să ne întoarcem la El și să fim vii”. Orizontul nostru, atunci când nu suntem luminați chiar de Dumnezeu, este foarte limitat și de aceea ni se pare că cele mai importante lucruri, la care Dumnezeu trebuie neapărat să participe dacă este cu adevărat Tatăl nostru, sunt din acest registru: viața de zi cu zi. Dumnezeu privește însă la viața veșnică, pe care nu o putem obține decât acum, în clipa aceasta (“Astăzi de veți auzi glasul Lui…”); din acest motiv, terapia pe care o aplică, tratamentul care ne poate scoate la lumină nu este întotdeauna dulce sau simplu de suportat.

Credem că Dumnezeu nu ne pregătește decât cele bune. Din acest motiv suntem speriați și debusolați atunci când primim de la Dumnezeu boli și chinuri și necazuri de toate felurile. Dar “Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc”, zice Domnul. Și dacă suntem sinceri, la fel procedăm și noi cu copiii noștri. Nu le dăm întotdeauna ce ne cer, pentru că ar însemna să îi lăsăm să-și facă rău. Și chiar și atunci când răul nu ar fi imediat, noi ca părinți, privind în ansamblu, refuzăm să satisfacem dorința copilului pentru a evita situațiile nocive din viitorul lui (cine își dorește un copil alintat, răutăcios sau iresponsabil?). Ba chiar, de multe ori îi rânduim copilului cele care lui îi apar ca “rele”, dar care au scopul să-l cizeleze, să-l șlefuiască, să-l întărească. Dacă am proceda altfel, ar însemna să nu îndrumăm copilul spre cele bune, ci să-l lăsăm să crească la întâmplare.

Față de noi, Dumnezeu are deci o singură grijă: să ne mântuim, să ajungem lângă El, să dobândim raiul. Iar noi, fiind următori ai Lui, se cuvine să nu avem altă grijă reală pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Grija noastră “cea de toate zilele” nu trebuie să fie alta decât unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos. Poate acesta este motivul pentru care cei vechi ai noștri foloseau, pentru Sfânta Împărtășanie, denumirea de “Grijanie”. Aceasta este “grija” de căpătâi a creștinului, ca “pâinea cea de toate zilele” să fie, pentru el, “pâinea cea spre ființă”, “Pâinea care S-a coborât din cer”, fără de care nimeni nu poate intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar, dacă iubim pe cineva (și suntem chemați să-i iubim pe toți), să ne arătăm și noi, ca și Dumnezeu, iubitori întru cele adevărate și veșnice, iar nu în cele temporare și vremelnice. Să vedem dincolo de orizontul nostru limitat, să privim lucrurile mai în profunzime, și să arătăm astfel o grijă mai adevărată, mai temeinică, pentru noi și pentru cei din jur, o grijă care să se asemene cu cea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Să-L binecuvântăm pe Acesta când primim necazuri, pentru că înseamnă că ne iubește și ne poartă de grijă, iar când necazurile lipsesc să ne pregătim pentru ele ca fiind mijloacele prin care Dumnezeu ne poartă de grijă.

În sfârșit, dacă Crucea este pentru lume nebunie, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că grija lui Dumnezeu care este întemeiată în Crucea lui Hristos, este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi, oricât de “nebună” ar fi, grija lui Dumnezeu este singura noastră nădejde și cea față de care nicio dragoste nu este mai mare.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro