“Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără-de-moarte, miluiește-ne pre noi”

 

“Trisaghionul”, cântarea “întreit sfântă”, este un imn vechi pe care Biserica l-a încorporat în Dumnezeiasca Liturghie și în alte slujbe, și chiar și în rugăciunile începătoare, adică în fiecare slujbă bisericească. Tradiția, prin Sfinții Părinți, ne arată că acest imn este pe drept numit “cântare îngerească”, întrucât a fost primit de un copil din Constantinopol chiar de la îngeri, în timpul unei urgii venite peste locuitorii capitalei în vremea patriarhului Proclu (după cum istorisește Sfântul Ioan Damaschin); pe de altă parte, proorocul Isaia ne dezvăluie, cântarea îngerească a serafimilor, care îl lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”.

Trisaghionul conține însă, în el, un indiciu pentru înțelegerea fenomenului căderii îngerilor și transformarea lor în demoni. Petrecută înainte de crearea omului, căderea îngerilor a avut drept cauză fundamentală, fără îndoială, mândria, sau apariția mândriei în aceste “minți pure”, cum mai sunt numiți îngerii.

Nu știm mecanismul duhovnicesc prin care Lucifer s-a întunecat și a căzut “ca un fulger” după cum spune Scriptura, dar ceea ce putem ști cu siguranță este că dacă Satan ar fi cântat această cântare întreit-sfântă, nu ar fi putut cade în mândrie. Aceasta pentru că Trisaghionul este, prin excelență, cântarea smereniei, o cântare a tăcerii și uimirii îngerilor și oamenilor în fața naturii și manifestării lui Dumnezeu.

Această taină o putem înțelege mai bine dacă ne gândim mai ales la ultimele cuvinte ale cântării. Oricine cântă (cu fidelitatea sfințeniei, așa cum au fost creați îngerii și oamenii) “miluiește-ne pre noi”, nu poate avea o atitudine mândră, nu poate decât să se smerească în fața Celui care are puterea de a-l milui. A cere mila de la cineva înseamnă, pe de o parte, că înțeleg faptul că am nevoie de milă și, pe de altă parte, că acel cineva mă poate milui. Secretul menținerii sfințeniei îngerilor (și a oamenilor) este deci prezența gândurilor de smerenie și de uimire în fața misterului divin.

Această realitate o reliefează în mod poetic și Dostoievski, în “Frații Karamazov”, atunci când diavolul îi mărturisește lui Ivan: “Am fost de faţă atunci când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cântând «osana»; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga creație. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi maj sfânt pe lume ca în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cânt osana într-un glas cu ei. Cuvântul «osana» îmi stătea pe buze, era gata-gata să mi se smulgă din piept… ”.

Nu știm dacă diavolul poate fi atât de aproape de gândul cel bun – aceasta ar presupune din partea lui o anumită dispoziție spre sfințenie – dar este cert că prezența chiar și unei singure laude în gura îngerului îl face pe acesta închinător “în duh și în adevăr”. De remarcat că Dostoievski ne introduce în mecanismul schimonosit al gândirii diavolului, atunci când acesta continuă pasajul de mai sus zicând: “Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ – ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit dintre toate cîte le am – m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci, şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic!”. Diavolul, în mândria lui, consideră că această stare blestemată în care se află este cauzată de “virtutea” sa, de bunul său simț, și astfel dă vina pe Dumnezeu pentru condiția sa decăzută. Condiția lui actuală este “un amestec ciudat de slăbiciune și de voința de a rămâne în ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este un fel de autocompătimire bolnăvicioasă din care el nu poate ieși pentru că de fapt nu vrea, și care produce o ură viscerală împotriva lui Dumnezeu și mai ales a creației Sale.

Trebuie să credem deci că întunecarea lui Lucifer s-a produs extrem de repede după crearea îngerilor, înainte ca el să își îndrepte voința spre cântarea milei dumnezeiești. Nu putem crede că o ființă rațională care persistă în cele dumnezeiești poate fi atrasă spre un rău care nu vine din afara sa (așa cum a fost cazul omului care a fost ispitit de diavol). Dacă ar fi rămas cântător al Sfintei Treimi, așa cum ne îmbie trisaghionul și cum o fac îngerii buni, în Lucifer binele ar fi devenit o “a doua natură”, așa cum a devenit acum răul.

Înțelegem astfel de ce Biserica insistă asupra necesității participării noastre cât mai dese la Sfânta Liturghie și celelalte slujbe bisericești. Facând aceasta, ne integrăm și noi în ceata îngerească care îl laudă neîncetat pe Dumnezeu, ne integrăm și noi în ordinea firească a creației lui Dumnezeu, transfigurându-ne spre primirea și trăirea realității Împărăției lui Dumnezeu, revelată ca un Trisaghion neîncetat și fără sfârșit, desăvârșit în frumusețea Celui Căruia îi este închinat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro