Sunt multe voci astăzi care sunt de părere că Biserica ar trebui să-și revizuiască atitudinea, și “să se pună pe treabă” în scopul prioritar al ajutorării semenilor: săracilor, bolnavilor, copiilor neajutorați etc. “Vocile” i-ar permite Bisericii și rugăciunea și viața liturgică, dar în plan secund, în paralel cu “misiunea sa” cea mare și adevărată.

Care ar fi deci, după acești “binevoitori”, această “misiune” pe care o trasează Bisericii? Să aducă bunăstarea lumească acolo unde ei și statul nu pot și nu vor s-o facă. Să facă Biserica ceea ce ar trebui să facă ei în imediata lor apropriere, și statul la nivelul întregii țări. Faptul că nici ei și nici statul nu fac aceste lucruri, este motivul pentru care aceste voci sunt pline de ipocrizie, de fățărnicia celor care nu-și văd bârna din ochii proprii, dar se pretind vindecători ideologici ai problemei paiului din ochii tuturor celorlalți.

Vocile ridică însă o problemă interesantă în ce privește relația dintre Biserică și oameni. Problema este interesantă pentru că în această privință sunt două abordări. Prima abordare este a credincioșilor, adică a membrilor Bisericii, care văd în Ea pe Maica lor, Corabia mântuirii care are ca scop să-i ducă la “liman”, în viața veșnică. Pentru ei, lumea în care trăiesc este trecătoare, și toți oamenii sunt muritori și doar “pelerini” prin viață către un scop mai înalt. A doua abordare este a necredincioșilor (inclusiv a celor cvasi-credincioși), pentru care Biserica este doar o instituție în fond ca oricare alta. În Biserică ei văd doar o abominație istorică, un clericalism amăgitor ridicat la proporții mondiale. Pentru ei, lumea este scopul imediat, real și concret. Viața de zi cu zi, sănătatea, ajungerea la ziua de mâine, îndepărtarea bolilor, a frigului și a foamei sunt realitatea cea mai înaltă și singurul scop pentru care merită să lupți.

De aici și conflictul în care se află, totdeauna, Biserica și lumea. Ele sunt, așa cum spunea Părintele Rafail Noica, într-o tensiune permanentă, până la sfârșitul lumii. Biserica dorește, ca și Dumnezeu, “ca toți oamenii să se mântuiasca și la cunoștinta adevărului să vină”, considerand că “aceasta este viața veșnică”: cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos. Ca atare, Biserica încearcă din răsputeri să se extindă în sufletele tuturor necredincioșilor, a celor ce, conștinent sau inconștient, refuză prezența ei.

De cealaltă parte, lumea dorește și ea să se extindă și să înghită în ea Biserica, să o introducă în marele ei malaxor în care toate năzuințele, toată spiritualitatea, toată conștiința omenească se îndreaptă inevitabil către un singur scop final: lumea însăși. Pentru că în ultimă analiză, dacă se dezlipește de Dumnezeu (și s-a dezlipit!), lumea nu mai poate avea altă rațiune de existență intrinsecă decât existența ei însăși, supraviețuirea ei în această formă. De aici și filosofia ei fundamentală care nu poate fi alta decât hedonismul, divinizarea plăcerii, a săturării pântecelui, a încălzirii trupului, a traiului îmbelșugat și cât mai lung.

Realitatea acestei filosofii este motivul pentru care necredincioșii sunt atât de radical contra Bisericii, întrucât ea este un scandal, o nebunie: pentru ea nici satisfacerea foamei, nici încălzirea trupului și nici viața lungă nu sunt scopuri valide. Ea pe toate acestea le subsumează mai înaltului scop al eliberării omului tocmai de aceste necesități. La adevăr, ea tocmai împotriva acestora luptă. Ea îi cinstește pe unii care nu mâncau câte o săptămână, pe alții care au trăit zeci de ani pe stâlpi, iar la baza credinței sale se află Unul care, complet nevinovat și fără să fie silit de cineva, de bunăvoie și-a dat viața în cele mai groaznice chinuri pentru “frații Lui mai mici”, care sunt chiar membrii Bisericii și ai omenirii.

De aceea Biserica trebuie să păstreze un echilibru foarte clar între misiunea ei adevărată și lucrările ei lumești, așa cum a făcut și Sfântul Vasile cel Mare, cel care a fost întemeietorul primelor spitale și azile organizate (“Vasiliada”, despre care – sic! – niciuna dintre aceste “voci” nu menționează nimic), dar care a prioritizat totdeauna lupta pentru Ortodoxie, pentru mărturisirea adevărului, chiar împotriva puterii lumești la cel mai înalt nivel imaginabil (Împăratul Imperiului Roman).

Desigur, Biserica trebuie să facă – și face – cât mai multe pentru cei aflați în suferințele de tot felul. Dar trebuie să facă și mai mult pentru cei aflați în suferințele sufletești, pentru că ea este, în realitate, un “spital duhovnicesc”, așa cum au numit-o Sfinții Părinți din cele mai vechi timpuri. În ea, doctorii lucrează cu uneltele duhovnicești: rugăciune, cuvânt, faptă bună. Toate, cu administrarea harului divin care coboară prin lucrarea Duhului Sfânt și fără de care toate acțiunile doctorilor nu sunt decât maimuțăreli formaliste. Iar dacă nu își păstrează încordarea și concentrarea fizică și duhovnicească la dobândirea și păstrarea acestui har, Biserica se usucă cu totul și din ea dispare tocmai sursa existenței ei. Pierzând Duhul Sfânt, degeaba își va umple curțile bisericilor cu spitale, ea își va fi pierdut menirea ei adevărată; transformându-se într-o fundație cartabilă mai mare, pentru ea și pentru lume Dumnezeu nu va mai fi o realitate, ci cel mult o amintire.

De aceea Biserica trebuie să reziste acestei ispite lumești. Ea trebuie să facă ajutorare după modelul Sfântului Vasile, care lucra la Vasiliada zi și noapte, până la epuizare, mobilizând în sprijinul nevoiașilor toată Capadocia. Dar dacă Vasiliada nu ar fi însemnat și viață bisericească autentică, dacă în acele spitale și azile nu s-ar fi auzit mai mult vocea lui Dumnezeu decât cea a medicului, cu siguranță Marele Vasile ar fi închis-o, oricât de dragă i-ar fi fost. Pentru că nu există suferință mai mare decât ca durerea și nevoia fizică să înăbușe și să anihileze aspirația și lucrarea duhovnicească. Fără aceasta din urmă, ființa noastră alunecă, în culmea sănătății trupești, către neant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.