Episodul umblării pe mare a Mântuitorului ne poate conduce la o serie de întrebări aparent absurde.

Ne putem întreba, astfel, ce s-ar fi întâmplat dacă, atunci când se afunda, Petru nu ar fi strigat către Mântuitorul? Ce s-ar fi întâmplat dacă frica l-ar fi paralizat cu desăvârșire și din gura lui n-ar fi ieșit acel strigăt scurt: „Doamne, scapă-mă!”. Oare Hristos l-ar fi scăpat și fără acel strigăt? Pe de o parte, suntem tentați să spunem că da, Mântuitorul l-ar fi scăpat, din moment ce El i-a zis: „Vino”. Dar la fel de bine ne putem întreba, în fapt, dacă Hristos i-ar mai fi dat voie să vină la El pe mare dacă ar fi știut că Petru s-ar fi afundat fără să strige după ajutor.

Desigur, nu putem cugeta astfel în realitate. Hristos este Adevărul și atunci când medităm la faptele Lui trebuie să înțelegem că avem de-a face cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, nu cu un om care își calculează faptele sau reacționează din instinct.

Dar privind totuși astfel, desprindem un lucru important: și anume acela că Hristos nu ne vrea „în siguranță”. Dacă ar fi dorit ca Petru să evite posibilitatea înecării, nu l-ar fi chemat la El. Ba poate ar fi potolit și furtuna, înainte să vină la ei. Dar făcând aceasta, l-ar fi privat pe Petru de una dintre cele mai importante experiențe din viața sa, aceea de a striga din tot sufletul, cu toată puterea existenței sale aflate în pragul dispariției, către Mântuitorul. Petru a strigat, în doar două cuvinte, către Mântuitorul ca și către Cel în care își punea nădejdea în clipa disperării sale. Petru ceruse, evident, ceva „peste măsură de mare”, cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar Mântuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca și nouă, o lecție importantă despre viața duhovnicească: cine vrea să meargă către Mântuitorul trebuie să fie dispus să se lase în mâinile Lui și să strige cu toată puterea atunci când va fi în pericol de moarte. Pentru că cei ce se angajează în această viață sunt într-un continuu pericol de moarte.

Chemarea lui Hristos se adresează tuturor. Cei ce sunt dispuși „să lepede grija cea lumească” vor putea merge către Mântuitorul fără a se afunda în valurile acestei mări tulburate care este viața pământească. Dar întrucât toți suntem păcătoși, „până la unul”, singura salvare va fi strigătul deznădăjduit către Mântuitorul. Cei care vor să fie „în siguranță” nu se vor aventura pe drumul spre mântuire. Cei pentru care siguranța bărcuței în care li se pare că stau va fi mai importantă decât dorul mântuirii, nu se vor aventura. Nu vor fi în pericol să se afunde în valuri, dar vor rămâne plutind în derivă având sentimentul înșelător al situației „călduțe”.

O altă întrebare, care scoate la lumină o caracteristică interesantă a firii umane, este una pe care o ridică chiar Sfântul Ioan Gură de Aur. Intrebarea este: dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru să meargă pe apă, Petru ar fi acceptat? Sfântul Ioan afirmă că nu, n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credință. Dar atunci când Petru are inițiativa, lucrul în sine i se prezintă într-o altă lumină. Așa este omul, așa suntem și noi de cele mai multe ori: atunci când nu avem inițiativa unui lucru, îl privim în altă lumină decât atunci când inițiativa ne aparține. De multe ori pe noi această atitudine ne duce la desconsiderarea lucrului în sine, ceea ce n-ar trebui să se întâmple unor oameni duhovnicești.

Gestul avântat al lui Petru arată multa lui dragoste. Și pentru marea sa dragoste, Hristos îi iartă puțina credință, adică momentul de ezitare. Așa cum chiar Mântuitorul a spus-o cu altă ocazie, celui ce iubește mult i se și iartă mult. De aceea din toate aceste gesturi ale lui Petru, care oscilează între dragoste și ezitare, culminând cu trădarea dinaintea răstignirii, putem învăța lecția esențială a vieții duhovnicești, cuprinsă chiar în întâmpinarea pe care le-o face Domnul celor din corabie: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!”. Doar înarmându-se cu această îndrăzneală omul poate avea curajul de a încerca să meargă pe valurile tumultoase ale drumului pe care îl are de parcurs către Hristos, știind că, chiar de va ezita și se va afunda, Hristos va fi chiar lângă el, întinzându-i îndată mâna.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

De cele mai multe ori, acțiunile noastre sunt aservite unor scopuri personale, conștient sau inconștient. De asemenea, credința noastră este întotdeauna că facem bine ceea ce facem. Nimeni nu face o acțiune decât dacă crede că este benefică. Dar această calitate de „a fi bună” a unei fapte nu poate fi judecată doar din punct de vedere subiectiv, ci ea trebuie validată și obiectiv. Iar marea problemă a faptelor noastre se află exact aici: în a ști ceea ce este, în mod obiectiv, bun. În lume sunt multe „instanțe” care consideră că dețin un criteriu corect de validare obiectivă a realității. Sunt multe, așadar, care ne cer să le dăm ascultare precum unor judecători ai adevărului, dar noi, creștini fiind, știm că există de fapt o singură Instanță care ne poate oferi criteriul obiectiv al adevărului: Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața”.

Dar aceasta nu era ceva ce nu știam. Cu toate aceasta, suntem supuși din nefericire în continuare acelei taine de care se mira și Sfântul Apostol Pavel: că, știind – chiar și prin proprie experiență – cine este Adevărul și Binele, noi săvârșim tot răul, care la nivel declarativ ne repugnă. Așa se face, așa se ajunge ca, în sfatul nostru interior, să primim alte instanțe de judecată decât pe Hristos, astfel încât adevărul nostru obiectiv devine minciunea noastră obiectivă, pe care o primim în nume de adevăr, așa cum au făcut și strămoșii noștri Adam și Eva, în rai.

 

Revenind așadar la scopuri, și sub această lumină reconsiderând faptul că faptele noastre se aservesc unor scopuri, trebuie să realizăm că și aceste scopuri, la rândul lor, trebuiesc validate prin raportarea lor la Instanța Supremă, singura care ne poate da garanția validității lor. Și acest lucru nu este totuși greu de făcut, căci Hristos ne-a dat un criteriu simplu, fără „bătaie de cap”: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea mea”. Și poruncile Sale sunt simple și clare: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Deci atâta vreme cât scopurile pe care ni le propunem, conștient sau inconștient, se subsumează acestor două porunci, atunci faptele noastre vor fi bune. Iar atunci când vom urmări un scop care iese de sub ascultarea acestor porunci, faptele noastre nu vor putea fi decât rele. Oricât de „nobile” ni s-ar părea, dacă scopurile noastre nu sunt spre dragostea de Dumnezeu și de oameni, spre sporirea acestei iubiri, ele nu vor fi de fapt decât o expresie a egoismului și căutării noastre spre cele lumești.

Se cuvine să fim cu mare atenție la acest cuvânt al Mântuitorului, care zice: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”. Aceasta pentru că în procesul atingerii unor scopuri care nouă ni se par bune, ne putem trezi în situații în care ne putem pierde sufletul. Pentru că toate scopurile noastre bune, dacă sunt bune, sunt mai întâi ale lui Dumnezeu. Propriu-zis, noi nici măcar nu avem nevoie de scopuri personale, ne este suficient să ne apropriem scopurile lui Dumnezeu. Dacă nu suntem în această situație, atunci trebuie să fim conștienți de faptul că de fapt nu dorim a face voia lui Dumnezeu, și ca atare suntem pe o cale care duce la pierzare.

 

S-a spus că „scopul scuză mijloacele” și parcă niciodată nu a fost mai actuală această zicere decât în felul de a fi al lumii actuale. Dar noi știm că această zicere este profund necreștină. Căci un scop care se duce la îndeplinire cu mijloacele răutății este rău în el însuși. Acestei ziceri machiavelice i se opune cuvântul rostit de Mântuitorul, consemnat de Apostoli, mărturisit cu sânge de mucenici și (nădăjduim) sădit în sufletele noastre: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

După cum obișnuia să spună Părintele Arsenie Boca, „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Doar astfel se poate explica ultima inițiativă a televiziunii Pro TV, aceea de a lansa, la finalul acestei luni, o emisiune care va promova, fățiș și nemijlocit, căsătoriile homosexuale, călcând în picioare nu doar legea laică, dar mai ales legea morală a ființei acestui neam.

 

Deja nu mai este niciun secret pentru niciunul dintre noi faptul că, sub pretextul pretinsei „lupte împotriva discriminării” se ascund în ziua de azi cele mai mârșave intenții (vezi de exemplu cazul revoltător al plângerii făcute impotriva lui Sorin Dumitrescu în legătură cu articolul „Cine ne vrea etrusci?” scris de acesta împotriva profanării Muzeului Țăranului Român de către homosexuali).

Mai mult decât atât, în prezent toate marile companii și trusturi din lume sunt practic forțate să își arate susținerea pentru „cauza homosexualilor”. Asupra lor planeaza, ca un vultur neadormit, poliția gândirii (comitetele și comițiile împotriva discriminării din toată lumea).

 

Lupta se duce deci pe două fronturi: unul în care cei cu gândire încă sănătoasă sunt constrânși să se conformeze la „noua gândire”, și altul în care „noua gândire” este inoculată maselor prin toate mijloacele posibile. Cel mai la îndemână este, bineînțeles, televizorul, canalul prin care toate mizeriile (in)imaginabile au devenit deversabile în casa fiecărui om.

Vocea televiziunii este puternică și strigă de la înălțimea antenelor ei care acoperă toată planeta. Ea ne spune că „iubirea” erotică dintre doi bărbați este același lucru cu dragostea dintre bărbat și femeie. Aceasta arată nu doar că ei nu mai știu ce este dragostea adevărată, confundându-o cu patima, așa cum face toată lumea de azi, dar mai mult decât atât, gândirea lor este atât de orbită de interesele economice, încât nici denumirea de „familie” nu o mai înțeleg; așa se face că prin aceeasi voce se propovăduiește de multă vreme și celebra idee: „cu ce mă ajută pe mine o hârtie de la Primărie”, semn clar al totalei orbiri sufletești.

De cealaltă parte, vocea celor care mărturisesc adevărul, deși neauzită de lume pentru surzenia ei, totuși există. De câtăva vreme, ierarhii noștri au început să fie foarte fermi pe această temă. Și în vreme ce zilele trecute în Germania a fost oficiată prima căsătorie homosexuală într-o biserică protestantă, la noi subiectul acestor căsătorii mârșave poate duce curând la o ruptură între Biserică și Stat. Ceea ce, deși de nedorit, nu ar fi cel mai rău lucru din lume, căci prin această ruptură am împlini cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul” (2 Cor. 6, 14-18).

 

De aceea, pentru noi, așa cum se vădește din ce în ce mai tare, este vremea mărturisirii. Față de prieteni, față de colegi, față de cei de o credință cu noi pentru întărirea lor, și față de cei necredincioși pentru vindecarea lor. Nu mai avem ce aștepta de la „societatea civilă” sau de la mass-media neînțelegătoare, căci aceștia au lepădat „rânduiala cea după fire”. Împotriva lor este datoria noastră de creștini să le opunem, mărturisind, moștenirea jertfelnică a ființei creștine a neamului românesc, de la Sfântul Andrei până la în zilele noastre, aducându-ne aminte de cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro