De cele mai multe ori, acțiunile noastre sunt aservite unor scopuri personale, conștient sau inconștient. De asemenea, credința noastră este întotdeauna că facem bine ceea ce facem. Nimeni nu face o acțiune decât dacă crede că este benefică. Dar această calitate de „a fi bună” a unei fapte nu poate fi judecată doar din punct de vedere subiectiv, ci ea trebuie validată și obiectiv. Iar marea problemă a faptelor noastre se află exact aici: în a ști ceea ce este, în mod obiectiv, bun. În lume sunt multe „instanțe” care consideră că dețin un criteriu corect de validare obiectivă a realității. Sunt multe, așadar, care ne cer să le dăm ascultare precum unor judecători ai adevărului, dar noi, creștini fiind, știm că există de fapt o singură Instanță care ne poate oferi criteriul obiectiv al adevărului: Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața”.

Dar aceasta nu era ceva ce nu știam. Cu toate aceasta, suntem supuși din nefericire în continuare acelei taine de care se mira și Sfântul Apostol Pavel: că, știind – chiar și prin proprie experiență – cine este Adevărul și Binele, noi săvârșim tot răul, care la nivel declarativ ne repugnă. Așa se face, așa se ajunge ca, în sfatul nostru interior, să primim alte instanțe de judecată decât pe Hristos, astfel încât adevărul nostru obiectiv devine minciunea noastră obiectivă, pe care o primim în nume de adevăr, așa cum au făcut și strămoșii noștri Adam și Eva, în rai.

 

Revenind așadar la scopuri, și sub această lumină reconsiderând faptul că faptele noastre se aservesc unor scopuri, trebuie să realizăm că și aceste scopuri, la rândul lor, trebuiesc validate prin raportarea lor la Instanța Supremă, singura care ne poate da garanția validității lor. Și acest lucru nu este totuși greu de făcut, căci Hristos ne-a dat un criteriu simplu, fără „bătaie de cap”: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea mea”. Și poruncile Sale sunt simple și clare: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Deci atâta vreme cât scopurile pe care ni le propunem, conștient sau inconștient, se subsumează acestor două porunci, atunci faptele noastre vor fi bune. Iar atunci când vom urmări un scop care iese de sub ascultarea acestor porunci, faptele noastre nu vor putea fi decât rele. Oricât de „nobile” ni s-ar părea, dacă scopurile noastre nu sunt spre dragostea de Dumnezeu și de oameni, spre sporirea acestei iubiri, ele nu vor fi de fapt decât o expresie a egoismului și căutării noastre spre cele lumești.

Se cuvine să fim cu mare atenție la acest cuvânt al Mântuitorului, care zice: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”. Aceasta pentru că în procesul atingerii unor scopuri care nouă ni se par bune, ne putem trezi în situații în care ne putem pierde sufletul. Pentru că toate scopurile noastre bune, dacă sunt bune, sunt mai întâi ale lui Dumnezeu. Propriu-zis, noi nici măcar nu avem nevoie de scopuri personale, ne este suficient să ne apropriem scopurile lui Dumnezeu. Dacă nu suntem în această situație, atunci trebuie să fim conștienți de faptul că de fapt nu dorim a face voia lui Dumnezeu, și ca atare suntem pe o cale care duce la pierzare.

 

S-a spus că „scopul scuză mijloacele” și parcă niciodată nu a fost mai actuală această zicere decât în felul de a fi al lumii actuale. Dar noi știm că această zicere este profund necreștină. Căci un scop care se duce la îndeplinire cu mijloacele răutății este rău în el însuși. Acestei ziceri machiavelice i se opune cuvântul rostit de Mântuitorul, consemnat de Apostoli, mărturisit cu sânge de mucenici și (nădăjduim) sădit în sufletele noastre: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro