Pentru lume, a fi împotriva ei reprezintă o crimă de neiertat. Şi la fel ni se poate părea şi nouă, daca nu înţelegem mai întâi ce este lumea. Ce înţelegem noi, ca şi creştini, prin “lume”, de ajungem să ne raportăm deseori la ea ca la ceva rău, nociv, de care trebuie să ne lepădăm ca să ne mântuim?
În Epistola sa către corinteni, Sfântul Apostol Pavel arată că Dumnezeu “a dovedit nebună înţelepciunea lumii acesteia”; “întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu”. De aceea “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”. “Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.
Sfântul Apostol Pavel nu face aici decât să urmeze şi să teologhisească ceea ce primiseră toţi Apostolii de la Mântuitorul Însuşi. Acesta le zicea, cu inima întristată “până la moarte”, în cuvântarea de despărţire: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”.
Este firesc deci ca lumea să-i urască pe cei care o vădesc de păcat şi de nebunie. Şi este la fel de firesc ca noi, ca şi creştini, să fim fundamental împotriva lumii, cum şi Mântuitorul şi Apostolii au fost. Dar ei, trebuie să remarcăm, nu au fost niciodată împotriva omului, a cărui mântuire au căutat-o şi pentru care S-a jertfit Mântuitorul. Despre oameni – semenii lui – scria Apostolul Pavel că ar fi dorit să fie el însuşi anatema de la Hristos pentru ca să se mântuiască ei, de s-ar fi putut.
Deci vedem cum, încă dintru început, dragostea de oameni a Mântuitorului şi a celor mai mari Apostoli s-a împletit cu împotrivirea viscerală faţă de lume. Sute de ani mai târziu, Sfântul Isaac Sirul lămurea acest aspect, explicând această opoziţie duhovnicească prin faptul că “«lumea» este un nume cuprinzător care îmbrăţişează şi patimile… Căci când voim să numim patimile în întregime, le numim lume… Unde acestea se opresc din mers, acolo a murit lumea”.
De aceea este firesc să dorim “moartea lumii” (expresie dragă ucenicilor părintelui Serafim Rose), adică moartea laturii păcătoase a omenirii, moartea acelei părţi a existenţei care este robită patimilor şi care aduce omului şi omenirii tirania morţii. Dorim “moartea lumii” mai ales din noi, căci ştim care este “stăpânitorul acestei lumi” şi dorim, ca şi în cazul Mântuitorului, ca acesta să nu aibă “nimic în noi”. Neaflând el lumea în noi, nu va avea ce stăpâni. Căci acolo se va fi aflat Duhul Sfânt, curăţind acest templu al fiinţei noastre.
Şi deşi este necesar să ne împotrivim lumii mai ales înăuntrul nostru, suntem datori să ne împotrivim ei şi în afară, acolo unde se duce bătălia nu doar pentru sufletul propriu, ci pentru sufletele tuturor semenilor noştri. Împotriva lumii ducem o luptă aprigă (iarăşi, nu împotriva oamenilor, ci pentru ei), întrucât nu luptăm împotriva “trupului şi sângelui”, “ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Cu acest “război nevăzut” suntem toţi datori, nu ne putem eschiva fără a cădea noi înşine în stăpânirea lumii.
Să nu ezităm deci să spunem lucrurilor pe nume, doar de frica unor “repercusiuni” sau de teama de a fi batjocoriţi, umiliţi, marginalizaţi. Pe acestea toate Mântuitorul şi toţi sfinţii le-au îmbrăţişat şi le-au privit ca mijloace pentru mântuire.
Deci, cu toată dragostea pentru om: “Moarte lumii!”
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro.
