Recunosc că nu sunt adeptul salutului “Hristos S-a înălțat!”, folosit după ziua Înălțării. Aceasta nu pentru că n-aș crede că Hristos chiar S-a înălțat sau pentru că aș dori să minimizez în vreun fel importanța covârșitoare a Înălțării. De altfel, însuși Domnul ne arată lămurit importanța ei (“Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” – Ioan 16, 7). Hristos se înalță de-a dreapta Tatălui, ducând firea umană în intimitatea Sfintei Treimi și prin aceasta deschizând drumul omului spre primirea Duhului Sfânt.

Dar aici intervine, după părerea mea, o confuzie. Se spune că ne salutăm cu “Hristos S-a înălțat!” la fel cum se anunțau ucenicii între ei despre acest eveniment, până la Cincizecime, și la fel cum până atunci ei, ca și noi, se salutaseră cu “Hristos a înviat!”. Dar pierdem din vedere un fapt important, și anume că, având în vedere că noi astăzi știm și că Hristos a înviat, și că S-a înălțat, și că S-a pogorât Duhul Sfânt, noi nu ne salutăm cu salutarea pascală ca să ne anunțăm de vestea Învierii. Noi nu suntem chemați să retrăim acele evenimente ca și cum acum ar avea loc prima oară. În schimb, suntem chemați de Hristos să ni le apropriem, să le facem ale noastre prin trăirea lor în Duhul Sfânt, care pe toate cele trecute și viitoare le face prezente.

De ce, atunci, ne întrebăm, ne salutăm cu “Hristos a înviat”? Pentru că Învierea este evenimentul fundamental al mântuirii noastre, este singurul lucru “nou sub soare”, fără de care noi nu ne putem numi creștini. Pentru că Budha n-a înviat, Mahomed n-a înviat, Moise n-a înviat. Dar Domnul Hristos a înviat și acest lucru schimbă din temelii lumea, înnoiește firea umană stricată prin căderea lui Adam, înnoiește întregul univers și-i restabilește destinul de a subzista ca loc al manifestării dumnezeiești și a unirii dintre om și Dumnezeu. Mai mult decât atât, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel, “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră … dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15, 14-17).

Când zicem “Hristos a înviat”, auzim în urechi cuvintele aceluiași Sfânt Apostol, care ne explică că Învierea este biruința finală și totală asupra morții: “Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). “Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni 15, 55).

După părerea mea, salutul “Hristos S-a înălțat” diminuează această unicitate pe care o are Învierea lui Hristos. Ne salutăm cu Învierea pentru că ne îmbrăcăm în ea, pentru că prin Botez am fost și noi înviați cu Învierea lui Hristos, iar prin viața întru El o păstrăm întru veșnicie. Bucuria Învierii nu se aseamănă cu nimic și ea este bucuria cu care tot Pavel ne sfătuia să ne “bucurăm pururea”. Nu este deloc întâmplător că Sfântul Serafim de Sarov saluta tot timpul și pe toată lumea cu “Hristos a înviat” și așa ar trebui să facem și noi. Învierea este noua noastră stare, noua noastră viață. Când zicem “Hristos a înviat”, mărturisim nu doar că Hristos S-a înviat pe Sine, ci că ne-a înviat și pe noi.

Este doar părerea mea, nu are nicio însemnătate dogmatică sau liturgică, nu este nicio mustrare pentru nimeni, nici n-ar putea fi. Este doar un fel mai elaborat de a spune că mi-aș dori să vă salut pe toți, frații mei întru credință, cu “Hristos a Înviat!”, iar nu cu alte formule precum “Hristos S-a născut”, “Pogorâtu-S-a Duhul Sfânt” sau “Hristos S-a Întrupat!”, unde mi-e teamă că duce această imitare a salutului pascal. Aceasta, repet, nu pentru că acele evenimente nu sunt extrem de importante, ba chiar critice pentru istoria mântuirii noastre, ci pentru că Învierea, mi se pare, este evenimentul care pe toate le covârșește, clipă de clipă, în sufletele noastre.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.