Ura, se spune pe bună dreptate, este lipsa dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifestă ca ură decât în rare cazuri. În rare momente ia lipsa dragostei această formă extremă. De cele mai multe ori, lipsa dragostei se manifestă prin indiferență. Și dacă ura ni se pare periculoasă și condamnabilă, îndrăznesc să afirm că, cu atât mai mult, indiferența.

Când Mântuitorul ne transmite, în Apocalipsa Sa, că e mai bine să fim reci decât căldicei, ne exprimă un adevăr verificat de nenumărate ori în istoria sfinților. Saul îl ura pe Hristos și pe ucenicii Acestuia atât de tare încât conducea o adevărată vendetă personală împotriva lor. Era rece, inima îi era de gheață, ura îi domina mintea. Dar când i S-a arătat Hristos Însuși, când bariera de ură a fost volatilizată prin lucrarea Mântuitorului, s-a vădit cât de mult a putut să iubească Pavel. Pentru că Pavel nu era indiferent, iar ura lui era un lucru concret care a putut fi extirpat și vindecat astfel încât râvna sa să nu se piardă ci, înaripată de dragostea dumnezeiască, să se transforme într-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a văzut, nici înainte nici după el.

Iar despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Mântuitorul, ce putem spune? Unul era un pungaș ordinar, dar care când a văzut Adevărul s-a agățat de el cu ultimele puteri. Celălalt, tot un pungaș ordinar. Dar acesta din urmă prezenta această caracteristică detestabilă care i-a adus și sfârșitul trist. Era indiferent. Lângă el se derula cel mai important eveniment de până atunci din istoria umanității. Veacurile se uniseră, trecutul și viitorul se încordau, la un metru de el, în prezentul chinurilor Mântuitorului. Dar lui îi era indiferent, ce valoare putea avea aceasta pentru el?

Urmărind aceste exemple, înțelegem că, de fapt, indiferența nu este altceva decât manifestarea, uneori subtilă, a simplului egoism. Când cineva urăște, această ură poate să nu fie decât expresia mânioasă a unei dorințe de dreptate, poate apare frecvent ca reacție la împilările nenumărate care stăpânesc pământul. Ura pentru cineva poate nu este uneori decât chipul pe care îl ia căderea bruscă din dragoste. Dar indiferența este o necroză a sufletului, care se hrănește cu ea însăși. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine în indiferența lui. Lângă el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting bătrâni (“și-au trăit traiul”), sunt nedreptățiți oameni (“doar nu i-am nedreptățit eu”) și, în scurt, lângă el se petrece drama lumii la care el nu vrea să ia parte.

Indiferentul este plin de justificări, le are la el mereu și îi stăpânesc totdeauna viața și mintea. Le scoate din pălărie precum iluzionistul porumbeii, dar sărmanul nu realizează faptul că această indiferență îl face să rămână, încet-încet, tot mai sărac, sărăcit tocmai de cea mai importantă înzestrare cu care l-a dăruit Dumnezeu: simțirea, organ al dragostei.

Indiferența duce, în cele din urmă, la o completă ne-simțire, dar o ne-simțire lucrată, care s-a întărit în ani și zeci de ani de zile pline de momente de indiferență. Cine să-l mai scoată pe unul ca acesta din indiferența lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natură, este scrisă atât de adânc în trăsăturile firii sale încât nici cele mai tragice sau minunate evenimente nu îl mai mișcă.

Și dacă vrem să înțelegem, indiferența este, până la urmă, una dintre consecințele și trăsăturile traiului modern, care ne sugerează prin toate mijloacele să avem în primul rând grijă de noi. Într-o civilizație în care comunitățile nu au și comuniune, suntem învățați să fim singuri înconjurați de oameni. Și la capătul acestei vieți înconjurate numai de străini, ne vom mira probabil să ne găsim, la final, așa cum am ales să trăim: singuri.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.